MERSUL TRENURILOR. PROLEGOMENE
Am pornit la scrierea acestei cărţi stârniţi de o idee a gogolianului N.V. Gogol. În esenţă, ideea era aceea că, oricum ai lua-o, râsul e ceva mai sănătos decât plânsul (citatul exact nu ni-l mai amintim). Cum în România José Armado aproape că l-a omorât pe Bulă, ne-am gândit să-i mai dăm acestuia din urmă o şansă, chiar dacă schimbându-i numele şi înfăţişarea, din raţiuni de piaţă. Urmând rutele interne şi internaţionale ale literaturii, cu opriri în marile staţii, dar şi în haltele în care călătorul grăbit ne va face semn cu mâna, vom încerca să-i destindem până la lacrimi pe cei care vor urca la bord. Bref, cartea noastră nu are pretenţii de profunzime. Ceea ce n-o scuteşte de pretenţiile literare pe care alţii le-ar putea avea faţă de ea. Experiment, încercare sau, mai degrabă, joacă - cam atât deocamdată cu privire la ceea ce vom încerca să oferim cititorilor noştri.
(Lăzărescu & Teodorovici)
Yusuf
Unii socotesc sâmbăta un prilej nemaipomenit pentru distracţie. Nu şi eu. După o săptămână întreagă de muncă, eu prefer să meditez. Scap de secretară - vai, ce probleme mai am cu secretara! Mă iubeşte ca o nebună. Trebuie s-o ameninţ că-i tai din salariu sau că-mi găsesc pe altcineva, ca să se care acasă - şi rămân până târziu la birou. Folosesc o veche tehnică tibetană care-mi regenerează în egală măsură trupul şi spiritul. Mă concentrez asupra unui punct de pe perete şi deseori se întâmplă să ajung la un pas de Nirvana. Bine, n-am atins niciodată Nirvana, Nirvana nu-i o treabă aşa, la îndemâna orişicui, dar când sunt în formă urc pe uşor cinci-şase niveluri. Nirvana e de la şapte încolo.
La început, când nu eram aşa de avansat, trebuia să-mi desenez punctul cu un marker. Acum îl văd clar în orice poziţie m-aş aşeza. Primele două niveluri sunt floare la ureche, le trecea şi bunică-mea (între noi fie vorba, chestia cu Nirvana cred că am moştenit-o de la ea; ba, după insistenţa cu care a privit la bec până s-a dus în lumea celor drepţi, aş zice că ea chiar ştia ce însemnă Nirvana). De la nivelul trei, întâmpini oareşce greutăţi, privirea ţi se înceţoşează. Apare pericolul să vezi mai multe puncte, dar eu sunt un tip căruia îi place să se concentreze doar asupra unuia singur.
Eram cred pe punctul de a trece în nivelul patru, când uşa biroului s-a deschis zgomotos, ca şi cum ar fi fost lovită de un picior. Am dus mâna la piept şi, într-o fracţiune de secundă, pistolul meu tremura de nerăbdare să găurească ţeasta nepoftitului care-mi deranja meditaţia. Un pitbull feroce târa de lesă un amărât de om, evident jenat de lipsa lui de autoritate asupra animalului. Amărâtul şi-a proptit călcâiele în prag, s-a prins cu mâna de uşă, suficient de repede ca să-şi salveze javra de la o moarte sigură. Pistolul meu tremura de nerăbdare să-i împrăştie creierii. L-a legat de piciorul fotoliului de la intrare, mormăind ceva într-o limbă necunoscută, şi apoi a venit zâmbitor înspre mine. Nu-l cunoşteam, dar - ce naiba! - pe mine mă ştie multă lume. Dorea probabil să-l rezolv cu vreun caz. Deşi nu-mi convine să fiu deranjat în momentele mele de spirit, m-am hotărât să-l ascult. Sunt politicos cu necunoscuţii.
Şi-a tras un scaun, s-a aşezat în faţa mea şi a început să-mi vorbească în aceeaşi limbă cu care dojenise câinele. Părea că-mi explică ceva. Cu toată ruşinea, l-am întrerupt şi i-am zis că nu pricep o boabă. Nu s-a arătat deloc nemulţumit de un aşa fleac şi a continuat explicaţiile. Se întorcea din când în când spre câinele care asigura un fond sonor ideal pentru mormăiala stăpânului. În cuminţea strigându-l pe nume: Yusuf. Asta e singurul lucru pe care l-am înţeles. Pe măsură ce povestea, amărâtul s-a înroşit la faţă, a devenit din ce în ce mai nervos şi, căutând să mă ia pe neve, a scos un revolver de sub cămaşă. Ce să mai discut? L-am împuşcat în cap.
Nu mi-a fost deloc uşor să-l chem pe George, bunul meu prieten de la poliţie. Celularul meu se descărcase, încărcătorul îl uitasem acasă, iar pe birou am un fax cu atâtea butoane, încât îmi ia un an să formez un număr pe exterior. Fără secretară sunt mort. Evident, n-avea rost să încerc să ies pe lângă pitbull. După ce am format toate combinaţiile posibile, am reuşit să dau de George, care a venit într-un suflet. M-a convins că a fost un caz clar de legitimă apărare. Mă scapă de cadavru, dar îi este peste putinţă să mă rezolve cu pitbull-ul. L-am întrebat dacă n-ar strica să-i trag şi câinelui un glonţ în cap. George m-a sfătuit prieteneşte să nu fac asta. Aş putea avea probleme cu cei de la protecţia animalelor.
Despre străin n-am reuşit să descopăr decât că era un biet mexican de origine albaneză. De ce-a vrut să mă omoare - treaba lui. Multă lume vrea să mă omoare. Bine măcar că ştiam cum îl cheamă pe câine.
Totdeauna mi-am zis că unui detectiv care se respectă îi stă bine cu un câine, dar Yusuf nu era tocmai genul de câine cu care să-mi stea mie bine. Dar - ce naiba? - am şi eu un suflet. M-am simţit oarecum responsabil faţa de biata fiinţă rămasă fără stăpân. Am socotit de cuviinţă că trebuie să-l pun în temă cu situaţia delicată în care mă aflam. M-am aşezat la o distanţă sigură şi i-am zis: "Măi, Yusuf, nici nu ştiu cum să-ţi spun, nici mie nu mi-a venit uşor să împuşc un amărât de mexican, mai ales de origine albaneză. Doar eu nu-s Billy the Kid. Ştii că l-au întrebat câtor oameni le venise de hac la viaţa lui şi el a răspuns că să tot fie vreo 57, fără mexicani... Am şi eu problemele mele, cum şi voi le aveţi pe ale voastre. Dar ce să fac dacă dorea să mă împuşte? Tu te-ai lăsa împuşcat dacă, în timp ce te îndrepţi spre Nirvana, vine un străin şi-ţi pune pistolul între ochi? Îţi dai seama, n-am nimic cu tine, cum n-aveam nici cu el, dar eu sunt un profesionist. Dacă vine cineva să mă omoare, întâi îl ucid cu sânge rece şi pe urmă îl întreb ce şi cum. Înţelegi?!".
Aveam faţa unui câine cu opinii sensibil diferite de ale mele. Mi-am dat seama că pusesem întrebarea justă - "Înţelegi?" - şi m-am lovit cu palma peste frunte. Javra nenorocită fusese dresată în albaneză. Nu vorbea decât albaneză.
Luni dimineaţă, mi-am anunţat secretara să nu vină la serviciu, că am pojar şi, la prima oră, m-am dus la o librărie cu gândul să cumpăr vreun dicţionar, vreun ghid de conversaţie, orice în albaneză. Nici nu bănuiţi ce greu e să găseşti ceva în albaneză în oraşul nostru. Am descoperit toate dicţionarele şi ghidurile de conversaţie pe care le vrei (danez, japonez, spaniol, polon, român, malgaş), dar nici vorbă de ceva pe albaneză. Până la urmă am fost nevoit să-i aduc aminte preşedintelui că îl scăpasem o dată de la înghesuială. A intervenit prompt pe lângă Ambasada Albaniei la noi şi mi-a făcut rost de un ghid de conversaţie.
Am trecut fără mari probleme pe lângă Yusuf. Îl preocupau alte griji. Încă puţin şi termina de ros piciorul de la fotoliu. Încercase şi cu lesa, dar n-a ţinut faza. Nici n-avea cum. Era un lanţ oţelit. Mi s-a părut cel mai potrivit moment să-l conving că putem găsi o limbă comună.
M-am aşezat cu fundul pe birou şi am deschis ghidul, la întâmplare, hotărât să-i bucur inima lui Yusuf, adresându-i câteva vorbe dulci în limba maternă:
- Dua të porojis një palë: këpukë me qafa me gëzof, këpukë me taka të larta, këpukë me taka të ulta, këpukë sporti. Kur janë gati?
Nici n-a vrut s-audă. Piciorul de la fotoliu îi răpise toată atenţia. Un exemplu cât se poate de clar de proastă creştere, având în vedere că eu totuşi mă străduiam să-i intru în graţii. Am aruncat ochii pe transcrierea fonetică şi mi-am dat seama că ar fi o posibilă explicaţie: albanezii au nişte vocale imposibil de pronunţat.
- Pronunţ greşit vocalele? l-am întrebat eu.
Am obţinut un lătrat nervos.
În ultimă instanţă, am tras o privire şi asupra traducerii să înţeleg cu ce-am putut să-l enervez în asemenea hal. Nu reprezenta cine ştie ce motiv de harţă: "Vreau să comand o pereche de: ghete îmblănite, pantofi cu toc înalt, pantofi cu toc jos, pantofi de sport. Când sunt gata?".
Yusuf tocmai terminase de ros piciorul de la fotoliu şi s-a repezit furios înspre mine. Nu părea că ar fi dispus să-mi explice când vor fi gata ghetele îmblănite. Norocul meu că am în spate câţiva ani buni de antrenamente în arte marţiale. Numai antrenamentele riguroase mi-au putut oferi mobilitatea de felină cu care m-am cocoţat, dintr-un singur salt, pe birou.
Yusuf îmi dădea târcoale ca un rechin înfometat, numai că, spre deosebire de un rechin, scotea şi nişte mormăituri îngrozitoare. Un alt noroc al meu au fost ghetele din piele de grizzly confecţionate după o veche metodă indiană. E drept că pitbull-ii nu simt mare lucru nici dacă îi loveşti cu o rangă în cap, dar şuturile pe care le primea Yusuf în bot au avut darul să-i sugereze că nu prea mai e loc lângă mine, pe birou.
Am prins a răsfoi haotic ghidul de conversaţie, în căutarea cuvintelor magice cu care să-i tai din elan.
- S'kam uri njëherë për njëherë (Nu mi-e foame deocamdată)!... Kamarier, menynë, të lutem (Chelner, lista, te rog)!... Unë shkoj në opera çdo javë (Eu merg la operă în fiecare săptămână)!... Mund të vendosim një plan bashkëpunimi me institutin tuaj (Am putea stabili un plan de schimburi cu institutul dvs.)?... Keni nevojë për një ekzaminim mjeksor të hollësishëm (Aveţi nevoie de un examen medical minuţios)!... Kur fillon kampionati kombëtar i futbollit (Când începe campionatul naţional de fotbal)?... Nuk ju kam parë prej shumë kohësh (Nu v-am mai văzut de un car de ani)!... Koha do të jetë përgjithsisht e ftohtë/e bukur në pjesën më të madhe të vendit (Vremea va fi în general rece / caldă în cea mai mare parte a ţării)!, i-am urlat bestiei, ca să o ţin îndepărtată până descopăr ceva potrivit.
Am încercat toate conversaţiile uzuale, formule de politeţe, propoziţii exprimând o rugăminte, propoziţii exprimând regretul, expresii care conţin o sugestie, ora, vremea, la hotel, la restaurant, în oraş, articole de menaj, învăţământul şi cercetarea ştiinţifică, sănătatea şi asistenţa medicală, la cizmărie, la optician, raionul de parfumerie şi cosmetică etc., dar Yusuf nu s-a domolit nici o clipă. La ce naiba mai scriu ăştia ghiduri de conversaţie, dacă nu sunt bune nici cât să te-nţelegi cu un câine?
Vorbesc fluent vreo trei limbi de circulaţie internaţională şi, în general, am o părere bună despre mine, dar n-aş fi crezut că pot învăţa albaneza într-o zi şi o noapte. Fără rost, însă. Către ziuă, am obosit şi eu, şi Yusuf. A doua zi dimineaţă, secretara - echipată cu toate medicamentele împotriva pojarului - m-a găsit dormind lângă birou, cu javra în braţe.
Cred că până la urmă ne-am fi înţeles noi cumva. Din păcate, deşi îşi însuşise regulile de bază ale convieţuirii şi ajunsese să mă tolereze, Yusuf a refuzat cu încăpăţânare orice fel de hrană. În câteva săptămâni, şi-a dat duhul, urmându-şi stăpânul său mexican de origine albaneză.
Die Hard (IV)
Acum vreo două zile m-am trezit mort. Mort-mort. Asta m-a surprins oarecum, dar - hai să nu fiu cârcotaş - se putea şi mai rău. Te poţi trezi, de exemplu, transformat într-un gândac sau în mai cine ştie ce fel de dihanie, şi-atunci îţi petreci restul vieţii într-un chip nemulţumitor. Sau, te poţi trezi, Doamne fereşte, în pat privind tavanul fără să mai ai chef să cobori vreodată de acolo. Gândul că iar ai să trăieşti una dintre zilelea alea pe care le ştii pe de rost - zile care-ţi par trase la xerox, când întâlneşti pe stradă oameni traşi la xerox, copiile xerox ale tramvaielor, bla-bla-bla - te poate înnebuni. Orice s-ar zice, e mai bine mort decât nebun.
Pluteam în ceaţă. Nu vedeam nici pe dracuNULL, deşi nu-i imposibil să dau de dracuNULL, dacă stau să cuget un pic unde mă aflu acum. După un calcul sumar, mă aflu exact la jumătatea distanţei dintre cer şi pământ, exact acolo de un pornesc nişte scări rulante (ca la desenele animate cu Tom şi Jerry), un rând în jos şi altul în sus. Evident, n-am cum să o apuc în nici o direcţie până nu mă lămuresc şi eu cum am murit. Căci, da, asta e problema, n-am nici cea mai mică idee cum de am murit. Nu că m-aş fi crezut nemuritor ca parameciul (dacă vreţi să ştiţi, parameciul nu moare niciodată în mod natural; s-a dovedit ştiinţific; pentru detalii, contactaţi-mă la [email protected] ), dar moartea mea a venit din senin şi trebuie să văd şi eu cine e responsabil de această seninătate.
Dacă în timpul liber sunt mort, atunci când am treabă, cu totul întâmplător, sunt detectiv particular, adică ceea ce se cheamă un profesionist. Am rezolvat la viaţa mea o mulţime cazuri dintre cele mai complicate, însă nu-mi place să mă laud cu trecutul meu. M-au ajutat foarte mult lecţiile de arte marţiale, jogging-ul de la răsăritul soarelui şi medicina naturistă. Un indiciu asupra morţii mele ar putea fi faptul că în ultima vreme începuseră să mă doară bicepşii şi, dacă nu mă înşel, din pletele mele cădeau cam multe fire de păr. În plus, nici nu mai stăteau atât de cârlionţate ca pe vremuri. Pe de altă parte, asta ar putea fi de la şamponul cu extract de levănţică pe care l-am primit cadou de Moş Crăciun.
Cel mai greu mi-a fost, înainte de a trece la întocmirea unei liste de suspecţi, să-mi găsesc cadavrul. Adică, eram eu exact la jumătatea distanţei dintre cer şi pământ, dar unde naiba îmi era hoitul? Vă daţi seama, ce anchetă să fac, dacă-mi lipseau orice fel de probe?
Am trecut pe la birou. Nu eram acolo. N-am găsit decât robinetul deschis şi CD-ul cu Sting, It's probably me, cântând în neştire, cu butonul întors până la "Are you nuts?!". Apoi am încercat în toate locurile mele favorite. Barul cu mese de biliard în care i-am spart odată faţa lui Billy Ucigaşul. Billy era acolo, destul de abătut, cu o sticlă de whisky împuţit în faţă. L-aş fi întrebat dacă nu m-a văzut din întâmplare, dar mi s-a făcut brusc milă de el. Nu doream să-i răscolesc amintiri neplăcute, aşa că l-am lăsat în pace. De când am murit, am devenit mai îngăduitor.
Am fost până pe dealul din apropierea oraşului, unde obişnuiam să mă duc cu Ford-ul meu decapotabil, pentru a privi cerul, în serile senine. Luam cu mine câteva cutii cu bere pe care le beam cu sorbituri mici, până se întuneca şi se aprindeau luminile din oraş. E frumos să priveşti de sus oamenii pe care i-ai salvat de la moarte de atâtea ori, cărora le-ai rezolvat atâtea probleme. Nu am găsit decât o pereche de îndrăgostiţi. Nici măcar nu se sărutau, că sufla un vânt de-ţi îngheţau oasele. Pur şi simplu se uitau ca proştii. Vai, ce mă oftică firile astea romantice!
Apoi mi-am încercat norocul pe la iubitele mele. Janine freca cu peria nişte pete de sânge de pe covor. Îi cursese probabil sânge din nas. Nu te poţi lega de un om care nu stă prea bine cu sănătatea. Rosy se săruta cu un negru pe canapeaua din sufragerie. Am bănuit că nu eram acolo. În plus, îl ştiam pe negru. Făcusem armata împreună, la marină. În războiul din Vietnam, am mâncat şobolani fripţi în acelaşi lagăr, i-am salvat fundul de vreo câteva ori. N-aş zice că avea inima să mă omoare. Natalia dormea cu un ursuleţ panda în braţe, visând probabil la cei 50.000 de dolari pe care mi i-a împrumutat acum doi ani şi nu i-a văzut nici în ziua de azi. Am scos-o din calcul. Nu m-am mai obosit să mai trec pe la Melanie. N-aveam cum să fiu la ea. După ce i-am făcut un copil din flori, mi-a spus că nu vrea să mă mai vadă nici mort.
Enigma devenea din ce în ce mai anapoda. Am hotărât să procedez metodic, ca un adevărat profesionist. Trebuie să-mi amintesc tot, dar absolut tot, ce s-a întâmplat în ziua morţii mele. Orice detaliu, oricât ar părea de nesemnificativ, poate arunca o nouă lumină asupra cazului.
La 7.32 m-am trezit cu un sân pe faţă. Era Lola care se aplecase peste mine ca să vadă cât e ceasul de pe noptieră. M-a sărutat cum numai ea ştie şi mi-a reamintit că iar e una dintre acele zile când trebuie să salvez lumea. Iubirea ei mi s-a părut exagerată. În primul rând, pentru că în general nu era atât de drăgăstoasă, apoi pentru că femeile în general nu-ţi oferă nimic gratis. Folosesc dragostea ca pe o monedă de schimb, te răsplătesc sau te pedepsesc după cum le tună lor, însă niciodată nu o fac întâmplător. Vor să-ţi demonstreze ceva. N-o să găsiţi niciodată o femeie care să vă spună clar, logic, de ce (nu) te iubeşte. Li se pune pata la fel de uşor cum le şi trece.
Am alergat la bucătărie şi mi-am făcut o cafea la filtru. Avea un gust ca naiba, slab, aşa cum iese totdeauna cafeaua la filtru. Mi-aş fi făcut una la ibric, dar nu mai aveam timp. La 8 şi 13 urma invazia extraterestră şi eu aveam cămaşa şifonată. Cum naiba să ţii piept unei nave extraterestre cu o cămaşă şifonată? Am călcat-o în grabă, era cât pe ce să apar în faţa extratereştrilor cu ea arsă. De fapt, s-a dogorit puţin, dar, din fericire, în partea pe care am putut să o ascund în pantaloni. Graba mea n-a avut nici un rost. Extratereştrii au întârziat 17 minute, timp în care eu a trebuit să îi aştept cu un AG de o sută de kile în spate.
Puzzo, traficantul de droguri, s-a şi supărat pe mine că am întârziat la întâlnirea de la 8.30. Şi ştiţi cum sunt ăştia când se supără. A trebuit să mă scuz că am avut pană la maşină, că am rămas prins în trafic pe autostradă, că alea-alea, până să-mi dea toate informaţiile despre Moore. În cele din urmă am fost nevoit să-i trag un glonte în cap şi să caut altă pistă pentru a-l captura pe Moore.
Judecând logic, Moore trebuia să fie în oraş, atâta vreme cât îmi promisese că, după ce scapă de cei cinci ani de pârnaie pe care i-a încasat din cauza mea, mă face varză. Am mers vreo câteva ore prin cele mai umblate locuri, sperând să dau întâmplător peste Moore, dar nici urmă de el. Ca să mai treacă timpul, mi-am cumpărat bilet la un meci de fotbal. Meciul, slab. Echipa mea era obosită. Vreo trei atacanţi aveau picioarele rupte, doi erau suspendaţi pentru că, la insistenţa mea, aruncaseră cu petarde după arbitru, etapa trecută. M-am rugat de antrenor, să mă lase pe mine să le arăt nemernicilor ălora din sud cum se marchează un touch-down, dar i-a fost frică să nu fiu depistat la controlul antidoping. M-am mulţumit numai cu faptul că l-am salvat pe preşedinte, prezent în loja oficială, de furia mulţimii care a organizat un miting spontan împotriva creşterii taxelor pe ţigările de import.
Plictisit de aşteptarea a ceva neprevăzut, m-am urcat în Ford şi am apucat-o pe autostradă, spre casă. Deşi era peste măsură de cald, nu m-am putut abţine să nu ascult de câteva ori melodia după care mă topesc: Looking for the summer. M-am simţit de-a dreptul reconfortant când, privind în oglinda retrovizoare, am văzut cum se adună în urma mea norii de ploaie. După mine, potopul! Zăboveam cu ochii pe inscripţia de pe oglindă - Obiectele din oglindă sunt mai aproape decât par -, când mi-a dat seama că mă urmăreşte un tir. Cine credeţi că era? Nenorocitul de Moore care pesemne că-mi recunoscuse Fordul, după nuanţa inconfundabilă de roz metalizat. A trebuit să calc acceleraţia până în podea, nu numai că nu aveam nici o şansă faţă de un tir care s-ar fi izbit în Fordul meu, cât şi pentru că, dacă se ajungea la o luptă corp la corp - am uitat să vă spun -, Moore era maestrul meu de jue-jitsu. În plus, am avut ceva emoţii când am constatat că, din greşeală, luasem cutia cu gloanţe de 7 mm, iar pistolul meu avea calibrul 5. Printr-o manevră dibace, am reuşit să răstorn tirul în primul râu care mi-a ieşit în cale. Nu se putea un moment mai potrivit să scap de Moore, pentru că norii de ploaie din urma mea s-au dovedit a fi semnele unei tornade care a răvăşit oraşul jumătate de oră mai târziu.
Când am ieşit din adăpost, evident, după ce m-am asigurat că toţi răniţii sunt OK, am intrat în singurul bar rămas în picioare, să beau o bere. Am discutat cu un jurnalist despre impactul tornadei asupra economiei de piaţă. Eu ziceam că e un dezastru, el că nu, tornada are o reală contribuţie în reducerea stocurilor de marfă. Apoi m-a întrebat dacă mă preocupă instinctele ucigaşe care zac în fiecare dintre noi, chiar şi în cei mai liniştiţi oameni. Sincer, nu m-am gândit niciodată la asta. La mine nu s-ar putea vorbi decât despre anumite instincte sinucigaşe. Altfel cum s-ar explica faptul că, uneori, când îmi curăţ pistolul, îl duc în joacă la tâmplă şi apăs de câteva ori pe trăgaci?
Am ieşit din bar, cu intenţia precisă de a o vizita pe prietena mea Sally. Nu era acasă, îmi amintesc. Îmi amintesc! M-am aşezat pe scările din faţa uşii, m-a apucat un soi de leşin şi... nu mai ştiu nimic. Pesemne că atunci am murit. Mi-am găsit, în sfârşit, corpul. Acum îl pot analiza amănunţit. Nu văd nimic deosebit, în afara unui surâs suspect, ca al Monei Lisa, întipărit pe faţă. Probabil că de aici trebuie să încep ancheta. A existat ceva ucigaş în surâsul meu.
Extraordinarele aventuri ale domnului Sir Z
- un jurnal (re)găsit -
vara, orele cinşpe făr'un sfert
Urma să petrec două săptămâni la hotelul A., din capitala Y. a ţării N.
V., prietenul meu scund şi bărbos din sud, m-a însoţit în această aşa-zisă vacanţă, deşi, sincer vă spun, aş fi preferat să fiu singur. După o lungă călătorie pe mare, cu vasul căpitanului P., pe numele său adevărat R. - timp în care am fost nevoiţi, atât eu, cât şi bunul meu prieten V., să ascultăm plicticoasele poveşti despre pisici ale domnişoarei G. şi ale doamnei B. -, când am pus în sfârşit piciorul pe ţărm, în micul sătuc S., aflat la nord de K. şi în vecinătatea capitalei Y., mi-am jurat că nu voi mai călători pe mare. Cum ne aflam abia în anul 17..., în ziua de 12 ale lunii i., şi cum avioanele nu se inventaseră încă, ştiam din păcate că, şi la întoarcere, aveam să călătoresc tot cu o corabie, poate chiar cea a inimosului căpitan R., care ne adusese aici. Dar, jurământul o dată făcut, trebuia ţinut. Din fericire, timpul nu-mi permitea să mă gândesc acum la problema jurământului, adevăratul motiv al prezenţei mele în Y., alături de prietenul meu V., fiind unul secret, care era mult mai important decât orice jurământ. Ca să fiu sincer - căci secretul nu faţă de domniile voastre trebuia ţinut -, motivul acesta era: cu ceva vreme în urmă, cunoscutul pirat M. din C. jefuise nava W. a companiei W. (simplă coincidenţă de iniţiale), navă care, pe lângă faptul că transportase şase sute de kilograme de aur, în lingouri de cea mai bună calitate, îl avusese la bord şi pe fiul contesei Q., nepoata guvernatorului din G. Aşa se face că, angajat de guvernul statului G., al cărui rege era, la vremea aceea, M.S.Î. Cuceritorul, am pornit pe urmele infractorului.
Cum am mai spus, ne aflam în anul 17..., deci nu se punea problema existenţei calculatoarelor, a internetului, a televizorului, minuni care vor fi inventate abia peste n ani. Deci nici chipul infractorului nu putea fi popularizat, ceea ce mi-a dat mult de furcă până să aflu unde s-a pitit piratul M. din C. În fine, după ani de muncă, am aflat dintr-o sursă confidenţială că M. se află în capitala Y. a statului N. Sursa mea l-a recunoscut pe pirat după banda neagră pe care o purta la ochiul drept.
- Sigur purta bandă neagră la ochiul drept? mi-am întrebat eu sursa la telef...
Mă scuzaţi, m-am lăsat purtat de val. Dumneavoastră deja ştiţi că, în momentul de început al acestei povestiri, ne aflam în anul 17..., cu alte cuvinte, nici măcar telefonul nu fusese încă inventat.
- Sigur purta bandă neagră la ochiul drept? mi-am întrebat eu sursa, când aceasta a venit la mine călare pe calul ei.
- Sigur, a spus ea.
Ea, adică sursa. Dacă ar fi fost să respect adevărul în litera lui, aş fi scris:
- Sigur purta bandă neagră la ochiul drept? mi-am întrebat eu sursul, când acesta a venit la mine călare pe calul lui.
- Sigur, a spus el.
Dar, cum cuvântul "surs", la masculin, n-a fost inventat încă în limba în care e pusă pe hârtie această poveste-relatare, am scris:
- Sigur purta bandă neagră la ochiul drept? mi-am întrebat eu sursa, când aceasta a venit la mine călare pe calul ei.
- Sigur, a spus ea.
***
În dimineaţa ce a urmat, alături de prietenul meu scund şi bărbos din sud, pe care n-aş fi vrut să-l iau, dar a trebuit s-o fac, la ordinul guvernului din G., care avea mai multă încredere în el decât în mine, m-am îmbarcat pe vasul căpitanului P., pe numele său adevărat R. Şi iată-ne acum - după un obositor drum, parcurs pe jos, dinspre sătucul S., situat la nord de K., spre capitală - pe plaja din Y., înconjuraţi de fete frumoase în biki... Cum spuneam, ne aflam în anul 17..., nimănui nu-i trecuse prin cap să inventeze bikini, aşa că fetele erau îmbrăcate în tot felul de corsete şi purtau umbreluţe. Şi, dacă te uitai mai bine la ele, vedeai că nici frumoase nu erau, fiindcă erau africane. Şi nici măcar corsete şi umbreluţe nu purtau, din aceeaşi cauză (adică din cauză că erau africane), fiind îmbrăcate în piei de leopard.
Cum spuneam, am ajuns în oraşul Y. Şi, tocmai când voiam să trec strada U., printr-un loc în care mai târziu, oameni cu cap vor fi aşezat o trecere de pietoni, în oglinda unei vitrine am zărit un ochi acoperit cu bandă neagră. M-am uitat atent în vitrină, s-a uitat atent şi prietenul meu V.:
- Mâna dreaptă sus! l-am auzit ţipând pe V.
M-am conformat şi am ridicat mâna dreaptă. A ridicat-o şi el.
- Ai făcut armata? m-a întrebat.
- Făcut!
- Ai făcut instrucţie pe bune? s-a mai interesat el.
- Făcut!
- Înseamnă că ştii sigur c-ai ridicat mâna dreaptă, nu-i aşa? l-am auzit pentru ultima oară pe V., chestionându-mă.
- Sigur!
Probabil vi se pare o scăpare de-a mea, faptul că am scris: "l-am auzit pentru ultima oară pe prietenul meu chestionându-mă". De fapt, nu e nici o greşeală. Pentru că, în chiar clipa în care i-am răspuns, o sabie a şuierat pe lângă urechea mea şi i-a retezat lui V. capul, care s-a rostogolit câţiva metri pe strada U., apoi a cotit-o pe strada L. Eu, nemişcat, am continuat să privesc în oglinda vitrinei; ţineam mâna dreaptă sus şi vedeam acolo, în vitrină, că omul care ridicase sabia nu era omul pe care-l căutam, adică piratul M. din C., deoarece acesta avea banda neagră în aceeaşi parte cu mâna mea. Iar eu ştiam că, în oglindă, părţile se inversează, adică stânga devine dreapta, iar dreapta se transformă în stânga. Cu alte cuvinte, omul avea banda în partea stângă, pentru că eu îl vedeam în oglindă ca şi cum ar avea-o în partea dreaptă. Ferindu-mă să stric operaţiunea, nu i-am zis nimic celui care zburase capul prietenului meu. Totuşi, la un moment dat mi-a trecut prin minte să mă asigur, aşa că m-am întors spre el, cu mâna dreaptă în continuare ridicată. L-am privit şi am văzut că, într-adevăr, avea banda neagră în partea opusă mâinii mele, aşa că l-am salutat şi am vrut să plec.
- Stai puţin, mi-a spus omul, îmi zici şi mie de ce ţii mâna dreaptă ridicată?
Am încremenit.
- De unde ştii că ţin mâna dreaptă ridicată?! am exclamat. Din moment ce am stat faţă în faţă, în mod normal dreapta mea era stânga ta, deci ar fi trebuit să întrebi: "Stai puţin, îmi zici şi mie de ce ţii mâna stângă ridicată?". Dar tu ai spus: "Stai puţin, îmi zici şi mie de ce ţii mâna dreaptă ridicată?". De unde ai ştiut, ia zi-mi! Nu cumva eşti renumitul pirat M. din C. şi ţi-ai pus banda pe celălalt ochi ca să nu fii recunoscut?
- Ba da, mi-a răspuns, eu sunt. Dar banda e tot pe ochiul drept.
Am început să râd zgomotos.
- Se vede treaba, infractorule, că n-ai făcut armata. Dacă banda ar fi pe ochiul drept, atunci eu, care ţin mâna dreaptă sus, n-ar trebui s-o ţin pe aceeaşi parte cu tine?
- Nu şi atunci când stăm faţă în faţă.
Am râs din nou de prostiile pe care piratul le spunea şi am gândit că o fi înnebunit, săracul, după atâta stres provocat de hoţii şi tâlhării.
- Bine, piratule, cum zici tu. Dar, ia spune-mi, am schimbat eu vorba, e frumos ce faci?! Mai întâi, jefuieşti corabia W., a căpitanului I., apoi te apuci şi îl răpeşti pe T., fiul contesei Q., nepoata guvernatorului H., din G. Apoi furi şase sute de kilograme de aur şi, în fine, îl omori pe V., prietenul meu cel mai bun. Spune, e frumos?!
Piratul s-a uitat la mine cu ochi trişti şi goi şi, pe neaşteptate, a început să plângă. Suflet milos, l-am luat la pieptul meu; lacrimi grele curgeau din ochii lui şi, în acest timp, nu contenea să-mi spună, văicărindu-se:
- N-am vrut. Crede-mă, domnule, n-am vrut.
- Acum, am continuat eu, după ce l-am lăsat să plângă în voie, avem două soluţii: ori îmi promiţi că nu mai faci, iar eu te eliberez pe cuvânt, ori te iau cu mine în G. şi te predau guvernului de-acolo.
Tâlharul a început să plângă şi mai amarnic şi, îngenuncheat la picioarele mele, a pornit a ţipa:
- Prea vinovat sunt, bunule domn, pentru a putea continua această viaţă plină de infracţiuni. Dă-mă deci pe mâna poliţiei, a guvernului şi a călăului, pentru a-mi ispăşi păcatele făcute.
Auzind acestea, am dat din umeri a indiferenţă, am pus mâinele tâlharului în nişte cătuşe şi l-am luat după mine. În aceeaşi seară, m-am dus la biserica din Y., pentru a primi dezlegare de jurământ (amintiţi-vă: m-am jurat că niciodată nu voi mai călători cu o corabie), apoi am chefuit cu piratul M. din C. până la sfârşitul celor două săptămâni. Când vacanţa s-a terminat, l-am luat pe infractor alături de mine, am mers spre sătucul S., aflat la nord de K., ne-am îmbarcat pe vasul căpitanului P., pe numele său adevărat R., i-am permis piratului M. din C. să le omoare pe domnişoara G. şi pe doamna B., care se întorceau dintr-o excursie în Ţ., apoi, după o lungă călătorie, am ajuns în ţara H., pe malul mării Ş. Acolo am încălecat fiecare pe câte un cal, luat de la herghelia lui N. şi, străbătând întregul ţinut H., în scurtă vreme am ajuns la curtea guvernatorului din G. Care, bucuros de prinderea tâlharului, după ce l-a executat pe acesta din urmă prin spânzurare, m-a recomandat cu căldură regelui Î. Cuceritorul, pentru a mă onora cu titulatura de Sir.
***
Aş fi vrut să scriu mai multe astăzi. Dar un mesaj din partea baronului ocult Î. din A. - care, pare-se, îmi pregăteşte o misiune în Tibet - mă determină să opresc, deocamdată, această poveste-relatare.
iulie spre august, anul ce-a venit
Ziceţi-mi Ismael. Sau, dacă vreţi, ziceţi-mi Z. Sir Z. În urmă cu câteva săptămâni (n-are importanţă când anume), rămânând cu punga aproape goală, sau chiar lefter de tot, şi nemaigăsind nimic deosebit care să mă intereseze pe uscat, mi-a venit ideea să mă vântur niţeluş pe mare, pentru a vedea partea apoasă a lumii. E felul meu de a-mi alunga plictisul şi de a-mi pune sângele în mişcare. Ori de câte ori simt că mi-e amar în gură, ori de câte ori mi-e sufletul un noiembrie ploios, ori de câte ori mă pomenesc fără voia mea în faţa vreunui magazin de pompe funebre şi, mai ales, ori de câte ori mă apucă stenahoria în aşa hal încât numai solidele mele principii morale mă împiedică să cobor în stradă şi să le smulg metodic oamenilor pălăriile de pe cap - ei, bine, atunci socot că e momentul să plec pe mare cât mai grabnic cu putinţă.
Zis şi făcut. Mă dusei în portul de la ţărmul mării, cu şevaletul sub braţ, căci mă apucasem de pictură la sfatul unui bun amic, şi intrai într-o bodegă, cu gândul de a-mi vinde un tablou, pentru a avea bani de transport. Nici bine nu mă aşezai, că lângă mine se puse un yankeu voinic, care prinse a mă măsura din priviri.
- Doriţi ceva de la mine? îndrăznii eu să spun, cu calmul meu specific englezesc, pe care după câteva secole (puţine, ce-i drept) mulţi îl vor pomeni.
Trecuseră deja două ore de când vlăjganul de yankeu mă privea, aşa că răbdarea mea ajunsese la limită.
- Cu ce vă ocupaţi? auzii, în sfârşit, vocea yankeului.
- Cu pictura, îl lămurii eu scurt, arătând spre şevalet.
- Cu pictura, hm? mormăi neîncrezător partenerul meu de masă.
- Exact, cu pictura, simţii eu nevoia să-mi întăresc spusele.
Vlăjganul se ridică brusc în picioare, trânti de pământ o sticlă de whisky, pe care până atunci nu observasem că o avea în mână, şi răcni:
- Neruşinat netrebnic ce-mi eşti dumneata! îndrăzneşti să mă minţi în faţă!?
Rămăsei siderat. Asta, vreme de două clipe. În clipa a treia, mă ridicai în picioare şi glăsuii indignat:
- Stimabile, cu cine credeţi că vorbiţi!? Prin voia părinţilor mei, venerabilii John şi Joanna, numele meu este Z. Prin voia Domnului şi a Reginei, numele meu complet este Sir Z! Cu cine am onoarea?
- Melville! continuă să răcnească americanul. Herman Melville, prin voia tatălui meu şi a sorţii! Şi mai termină odată cu perfectul simplu, că m-ai înnebunit. Cum îndrăzneşti, netrebnice, plagiatorule, să-mi preiei începutul de carte şi să-l pui în primele rânduri ale acestei povestiri!?
Brusc, mă luminai. Pardon: brusc, m-am luminat - ca să-i fac pe plac preopinentului meu şi să renunţ la perfectul simplu. M-am luminat şi iată la ce concluzie am ajuns: omul ce-mi stătea în faţă era un ţicnit. Păi, toată lumea ştie că Herman Melville, prozatorul, s-a născut în 1819. Iar până să termine minciuna aia de Moby Dick, a mai fost nevoie de încă vreo treizeci de ani! De unde plagiat, când noi ne aflam în secolul al optsprezecelea, cu aproape un veac înainte ca Melville să vadă lumina zilei?
- Domnule, l-am luat eu la rost, apelând totuşi la un ton decent, îmi pare nespus de rău să vă informez că, dacă sunteţi cu adevărat Herman Melville, încă nu v-aţi născut. Cât despre plagiat, iertaţi-mi vorba, dar dacă e pe-aşa, atunci domnia voastră, după ce vă veţi naşte, mă veţi plagia, întrucât, într-o ordine temporală evidentă, eu sunt primul.
Americanul a holbat ochii cât cepele - era evident că raţionamentul meu îl pusese în încurcătură.
- Nu-mi spune...
- Ba vă spun, i-am zis eu.
S-a aşezat înapoi pe scaun, privind în gol, undeva spre marea care se întindea din dreptul ferestrei cârciumii spre infinit.
- Nu-mi spune..., l-am mai auzit o dată.
- Ba vă spun, i-am spus eu din nou.
A început brusc să plângă. Mi-e greu să vă povestesc cum arăta acel vlăjgan de yankeu plângând de i se zguduia cămaşa de pe el. Iar pentru că mi-e greu, nici n-o să vă povestesc. Ceea ce trebuie să vă spun însă, deşi nu ştiu cum voi reuşi să vă fac să înţelegeţi, este că în cele din urmă am cedat. I-am dat domnului Melville începutul, cu toate că el avea să se nască abia peste aproape un secol. Mi-am zis totuşi că, deşi nenăscut, s-ar putea să se aleagă ceva din acel om, de vreme ce... Nu, hai s-o spun pe cea dreaptă: i-am dat începutul fiindcă mi-a fost milă. Şi-apoi, de începuturi duc eu lipsă!? Să-şi ia începutul şi să se ducă învârtindu-se. Din păcate, acum va trebui să aveţi răbdare domniile voastre, până găsesc un alt început pentru ceea ce am să vă spun. Bineînţeles, voi ocoli în noul meu început partea descrisă mai sus, cea a întâlnirii cu americanul. Ba, mai mult, voi renunţa şi la partea cu pasiunea mea pentru pictură. Nici nu ştiu ce mi-a venit să pomenesc de ea!
***
Ziceţi-mi deci sir Z. Când m-apucă dorul de pribegie, iau o corabie şi plec în lume. Deşi cândva am jurat că nu mă voi mai duce haihui pe mare, nu pot renunţa la această plăcere.
Iată-mă în port. Iată-mă apoi pe corabie. Iată-mă vorbind cu o cuconiţă. Iată-mă privind în zare spre cerul albastru. Iată-mă auzindu-l pe musulmanul de căpitan izbucnind:
- Pe Allah, netrebnică-mi fu fiinţa când o luai pe acest drum al pierzaniei. Nesăbuit m-a născut a mea mamă şi vecinic blestemul morţii îl caut.
Spunând acestea, căpitanul vasului pe care mă aflam se trânti la pământ şi prinse a-şi smulge părul din cap şi din barbă. În timp ce mă uitam la el, alături de toţi ceilalţi pasageri, am auzit deodată o trosnitură în partea dinspre prova. Şi numai ce m-am întors către locul din care venea acel zgomot asurzitor, că şi am văzut o namilă albă năpustindu-se cu furie asupra bietei corăbii, sfârtecându-i pântecul de lemn şi mâncându-i piroanele de fier, lăsând loc apei înspumate pe puntea destinată până acum jocului de cărţi al mamoazelelor. Ce haos! Ce urlete de disperare! Cum alergau fecioarele despletite căutând sălaş la piepturile cavalerilor! Cum urlau cucoanele împletite de groaza namilei albe de gheaţă! Căci am uitat să vă spun, prins şi eu de spaima sfârşitului ce se apropia, că acea namilă era un gheţar rătăcit în mările calde în care ne aflam.
În nebunia iscată, am prins mai întâi a alerga la rândul meu. Aşa face omul năuc: înainte de a raţiona, se sperie. Iar când se sperie, devine animal. Şi, ca orice animal, caută refugiul acolo unde el nu există. Căci unde ar mai fi fost de găsit refugiu, când ne aflam în mijlocul nesfârşirii de ape, fără ţărm pe care să-l vedem, fără ţărm pe care să-l gândim măcar? Brusc, dându-mi seama de nebunia mea, m-am oprit locului. Am căutat din priviri un punct mai liniştit. L-am găsit. Pe partea dreaptă a corabiei, am zărit orchestra. Aceasta cânta, doamnelor şi domnilor, cânta de parcă necazul nici n-ar fi existat, de parcă lumea nu s-ar fi sfârşit şi pentru ei. M-am îndreptat spre acel grup de oameni minunaţi şi, o dată ajuns, m-am aşezat alături şi mi-am aprins pipa. Dacă aveam să mor, mi-am zis, să mor dară cu pipa mea în gură, aşa cum se cuvine să moară un englez onorabil şi, mai ales, un sir. Şi aşa, liniştit, ascultând Für Elise, am început să privesc calvarul în mişcare.
Atenţia mi-a fost cu deosebire atrasă de un tinerel cu mustaţa abia mijită, care alerga înnebunit strigând numele unei cuconiţe. Privindu-l atent, mi s-a părut că-l recunosc. Era un italian pe care-l cunoscusem cândva, un pictor italian, Leonardo pe al său nume. Nu vă gândiţi la da Vinci, nu, nu era el, nici n-avea cum să fie el, murise de mult.
Dar să-l lăsăm puţin uitării pe acest alt Leonardo şi să ne îndreptăm privirea spre mijlocul corabiei. Pentru că acolo se întâmplă ceva nemaivăzut. Lemnul se ridică precum un munte, lăsând prova să se scufunde în ape şi ridicându-ne pe noi, cei aflaţi în partea opusă. Jumătate de vas se scufundă, atrăgând în adâncuri sufletele care n-au reuşit să se avânte până în partea opusă. În acest timp, jumătatea cealaltă se ridică... se ridică... Trebuie să mă agăţ de ceva, altfel alunec la rândul meu în înspumatele valuri. Jumătatea mea se aşază perpendicular pe ape, atrasă de jumătatea cealaltă. Imaginaţi-vă minunăţie: o jumătate de vas, sprijinit de ape, ridicându-şi botul spre cer. Toţi oamenii rămaşi în viaţă, agăţaţi de ce-au apucat să se agaţe. O clipă de linişte. Apoi dezmăţul: partea cu prova îşi cere jumătatea înapoi. Ne scufundăm. Ce-mi rămâne de făcut? Mă sprijin de balustrada corabiei, gândind că, în momentul contactului cu apa, voi trage adânc aer în piept şi, dacă Domnul o vrea, după scufundare, voi reuşi să înot până la suprafaţă. Cădem. Brusc, în stânga mea văd un cufăr, agăţat de unul dintre stâlpii care acum sunt aşezaţi orizontal. Idee: mă voi vârî în acel cufăr. Este unica speranţă. Mă îndrept într-acolo, ţinându-mă straşnic de balustradă. Ajung în sfârşit şi îmi bag picioarele în salvarea mea. Îmi bag apoi şi restul trupului, trăgând capacul asupra mea şi aşteptând.
Contactul cu apa. Groaza mea. Simt că sunt tras în adâncuri. Simt că mă sufoc. Nu mai pot. Nu mai am aer, deşi apa nu pătrunde prin încheieturile cufărului meu. Îmi vine să urlu: mă sufoc! Mă sufoc! Dar nici măcar să urlu nu mai pot. Şi atunci fac lucrul pe care probabil ar fi trebuit să-l fac mai dinainte: îmi sting pipa, care scoate atâta fum în spaţiul ăsta închis încât nu-mi mai dă posibilitatea să respir. Îmi sting pipa şi mă hotărăsc: de astăzi renunţ la fumat.
După ce sting pipa, mi se pare că-mi revine suflul. Deşi în cufărul meu este fum cât să-l tai cu cuţitul, măcar nu mai trag altul în piept direct de la sursă. Cumva-cumva, dacă o vrea Domnul ca acest cufăr să se îndrepte mai rapid către suprafaţă, poate că-mi voi reveni. O, Doamne, de-aş mai putea să respir o gură de aer curat!
Dumnezeu e alături de mine. După câteva minute, simt că sunt aruncat afară din apă, îmi dau seama că mă răsucesc în aer, recunosc punctul maxim de înălţare şi, în sfârşit, căderea... Un plescăit. Plutesc. Plutesc pe apă! Sunt salvat. Deschid, încet, cufărul. Şi ce privelişte!
În faţă, cadavre plutind pe apă. În spate, cadavre plutind pe apă. La stânga, cadavre plutind pe apă. La dreapta, cadav... nu. La dreapta, o scenă înduioşătoare. Pe o planşă plutitoare - o femeie. Abia se mişcă. Abia răsuflă. Are o mână întinsă spre apă. Privesc atent. De mâna ei este prinsă altă mână. Iar în continuarea acelei alte mâini, se află un tânăr blond, cu tot trupul băgat în apă. Numai capul şi amintita mână se află deasupra. Îl recunosc, doamnelor şi domnilor. Este tânărul Leonardo, italianul despre care v-am vorbit înainte de a mă scufunda în abis. Are părul acoperit cu promoroacă, la fel ca şi mijirea de mustaţă. De fapt, ce vorbesc! Tot capul îi este acoperit cu un strat subţire de gheaţă. O, Doamne, ce trist! Câtă iubire între cei doi...
Brusc, peisajul se animă. Pe o altă platformă, n-o să vă vină să credeţi, apare orchestra. Orchestra vasului! Oamenii aceia minunaţi lângă care am stat în timpul scufundării, care au cântat Fur Elise până în ultima clipă. Şi acum fac acelaşi lucru: cântă. Probabil nu s-au oprit nici un moment în răstimpul nenorocirii. Unul dintre ei, privindu-i pe cei doi îndrăgostiţi, îşi scoate pălăria şi se adresează domnişoarei:
- Doriţi să vă cântăm ceva?
Fata se întoarce, cu ochi trişti şi goi, şi, abia reuşind să însăileze cuvintele, spune:
- Ştiţi All the time I need?
- Se face, răspunde slujitorul muzicii.
Şi, în timp ce cufărul meu se îndepărtează în voia lui de acel loc, tot mai stins se aude melodia: All the time I need....
***
Multe ar mai fi de spus despre acea călătorie blestemată. Cum, spre exemplu, îndreptându-mă cu al meu cufăr spre un ţărm, oricare ar fi fost acela, am ajuns pe neştiute, în burta unei balene. Cum am fost găsit acolo, în burta monstrului, de un bătrân care, imediat ce m-a văzut, m-a luat în braţe şi s-a apucat să mă sărute. După câteva momente de buimăceală, mi-a explicat că, întrucât eram slăbit după atâta drum şi mi se lungiseră unele părţi ale feţei, cum ar fi urechile, dar mai ales nasul, mă confundase cu un oarecare Pinocchio, băiatul lui. Bine, mi-am dat seama în scurt timp că bătrânul Geppetto, aşa îl chema, era un pic nebun, deoarece susţinea că băiatul lui era făcut din lemn. Dar cum să nu înnebuneşti când trăieşti în burta unei balene?
N-o să vă mai povestesc toate acestea, întrucât prefer să uit aventurile mele pe mare. Am ajuns într-un sfârşit acasă, mai bătrân cu şase luni, dar mai înţelept. Pentru a doua oară în viaţă, mi-am jurat că nu voi mai călca pe ape. Vorba vine: călca. Nu voi mai urca niciodată pe vreun vas pentru vreo călătorie pe partea apoasă a lumii. Cât despre celălalt jurământ, cel privind fumatul, hai să fim serioşi: cunoaşteţi mulţi fumători care, zicând "De azi mă las", chiar s-au lăsat? Eu nu cunosc. Admit: chiar în momentul în care scriu aceste rânduri, azi, iulie spre august, anul 17..., trag câte un fum din pipa mea. În fond, alături de mine, pipa mea e unicul martor al acelor evenimente despre care tocmai am făcut poveste.