Monumentalismul precar depresiv şi noua meta-naraţiune (pe scurt)

Arhitectura late-, tardo-comunismului românesc îşi "barochizase" total dorinţa de propagandă, care devenise disperat, gesticulat, contorsionat imposibilă. Comunismul românesc (dacă se poate vorbi de aşa ceva altfel decît din comoditate taxinomic-istoriografică) atinsese, în arhitectură, cuadratura cercului: reunirea monumentalului cu precarul. Construcţie deja post-ideologică, monumentalisamul precar era aproape o arhitectură de urgenţă (corturi din beton), pentru a prelua titulatura unei direcţii teoretizate, la noi, de către Augustin Ioan.

Mai mult decît represivă, arhitectura comunistă românească era depresivă: un corp trist şi deprimat adăpostind, conţinînd deja de azi pe mîine, strict temporar, alte corpuri triste şi deprimate. Involuntară, calmă arhitectură a împreună-dezolării.

După care, păstrînd ceea ce era de păstrat, adică, involuntar, categoria cea mai de preţ, cu adevărat transistorică, profetică, precaritatea, a început, cu, pe acest fundal, veselia: organizarea, adică proiectarea şi construirea bunei-dispoziţii ecran, în locul, ca simptom prevestitor (re-teleologizare, an-istorică însă, a in-temporalităţii vieţii cotidiene) şi ca mediu-display moral, ca training de habitus, al bunăstării. Bunăstarea e veselă, e o stare de bine, deci de normalitate, a firii, deci să începem, magic, prin a fi veseli şi pofticioşi. Consum, deci exist. Deoarece, tocmai, consumul nu consumă nimic, ci produce.

În sens mai mult, să zicem, istorial decît istoric, momentul era, a fost (căci deocamdată a trecut, gata!) crucial, de răspîntie: eşecul formal, deci decesul cu acte în regulă al comunismului retroceda, gata coapte, populaţii şi teritorii imense capitalului, forţe care - vezi, în primul rînd, foste zone periferice precum China sau India - puteau ajuta la ruperea mezalianţei, a căsătoriei de convenienţă, dar şi, pentru "tabăra cealaltă", a confuziei capitalism-democraţie. Dacă am aflat ceva în post-comunism este că democraţia nu există decît pentru a fi abuzată capitalistic, pentru a fi, literal şi în toate sensurile, speculată.

Or, evoluţia post-comunistă a lucrurilor în sensul bun, ferice, dorit - cel re-capitalist, de re-capitalizare a capitalismului - nu era nici pe departe sigură, garantată: de aici şi mobilizarea mondială, deschiderea în permanenţă de noi şi noi fronturi. Reintegrarea post-comunistă în vechea metafizică spiritualistă a capitalismului ("fenomenologia spiritului" ca istorie a capitalismului!) împlinită, efectuată tehnologic, putea pune probleme: crea o situaţie ambiguă, în care populaţiile puteau în acelaşi timp să evadeze, să fugă, să scape. Pentru a ne exprima în termenii lui Deleuze-Guattari, "gaura neagră" putea fi şi "linie de fugă". În Occident cel puţin, aşa se întîmplase, or, odată cu alipirea noilor teritorii-populaţii, Occidentul putea fi izolat, luat ostatic, insularizat: ceea ce se întîmplă sub ochii noştri, chiar în momentul de faţă, cînd precarii Estului au devenit noii barbari ai Vestului, dezafectînd cu propriile mîini bomba noii ideologii a nomadismului, a migraţiei, compromiţînd-o. Ce bine!

În noua stare de instabilitate, dar şi în faţa şansei enorme de relansare a capitalismului împotriva celor care l-au construit împreună cu democraţie, ca expresie a democraţiei, cu forţe proaspete, deprimate de comunism, globalizarea nu a reprezentat decît denumirea de piaţă a unei enorme mobilizări, a formării unui dispozitiv mondial de canalizare, de încadrare, de performare uniformizatoare a tranziţiei de la comunism la capitalism, de reîntoarcere a oilor rătăcite în Ţarcul luminos, în Ograda economică a Fiinţei. O întreagă arhitectură-lume! Lumea-dispozitiv, extinderea a ceea ce Foucault numea "arhipelagul carceral" la întreaga lume, unificarea "continentală" a arhipelagului prin transformarea lui în aceeaşi "mare", în aceeaşi ciorbă a transparenţei normativ-identitare, adică a camuflării unii în alţii.