Arhitectura ca dispozitiv mediatic: incitarea la exprimare

Bătălia pentru captarea şi subiectivarea "parcului uman", cum ar spune Sloterdijk, nu este niciodată pe deplin cîştigată: se dispută, e instabilă, precară. Iluzia fugii, a eliberării trebuie întreţinută, asigurată, dar şi "umplută cu conţinut", captată. Arhitectura de dispozitiv, sau arhitectura, preponderent comercială, a bunei-dispuneri, este un complex, un cîmp non-uman, care este cu atît mai eficient atunci cînd dispare, cînd nu e foarte vizibil, cînd nu se re-marcă. Pe această muchie, între a se exprima (artistic, estetic etc.) pe sine, în a apărea, altfel spus, ca subiect, şi a-i face pe ceilalţi să se exprime, pentru a le putea capta şi resintetiza dorinţele, se mişcă arhitectura contemporană. Puterea (modernă) trebuie întotdeauna să înveţe să fie ascetică: propriului narcisism, ea trebuie să-i prefere narcisismul ("narcisizarea": închiderea în oglindă) celorlalţi.

În termeni deleuzieni, este vorba de controlul prin preluare al liniilor de fugă. Pentru majoritatea dintre noi, complexul arhitectural contemporan funcţionează tot ca nişte dispozitive optice, dar nu (doar) în sens panoptic benthamiano-foucaldian, ci în sens mediatic. Arhitectură-spectacol creatoare de scenarii du subiectivare reuşită, chiar eroică, în care deposedarea de sine se face prin vinderea nu de "subiectivităţi-marfă", de subiectivitate-urmă sau produs, ca pînă acum (imagini, simboluri, mărci aplicabile), ci de subiectivări, de procese de subiectivare. Iluzia ascensiunii şi a transformării sociale, de exemplu, prin accesul reflectat, producător de imagine de "sine", de imagine-semn, la hiper-consum. Dar poate că această axiomă modernistă nu mai este valabilă: cu toţii în aceeaşi oglindă, fiecare "oglindă" celorlalţi. Ne înmulţim, spre îndreptăţirea ororii lui Borges, prin oglindire unii în alţii. Chiar şi fără oglindă!

Arhitectura devine, deci, dispozitiv mediatic în care fiecare alergăm să ne găsim "avatarurile" salvatoare. Ne salvăm prin imagine, iar imaginea este arhitectural creată. Consumul e un spectacol reuşit, de succes, ca o bătălie în care eroul e "omul mulţimilor" (Baudelaire). Ne hrănim cu noi înşine, din noi înşine ca imagine. Devenirea-marfă este "estetică" prin ea însăşi, fiind transfigurare şi putînd funcţiona ca spiritualizare.

Devenită, din represivă, în modernitatea încă ascensională, depresivă, în modernitatea totalitară, arhitectura se joacă astăzi, inclusiv cu ea însăşi, pe muchia expresivului, ezitînd însă, dar, dacă se poate spune aşa, cu succes, între a se auto-exprima şi a-i face pe ceilalţi să se exprime - dacă este, într-adevăr, vorba de o opoziţie, de o contradicţie aici. Impresiv-expresivă, arhitectura actuală devine nu numai incitativă, ci şi socio-soteriologică: promite, ludic, nu numai distracţie, entertainment, ci şi scenarii şi roluri mediatice de succes "la cheie". Pentru un narcisism arhitectural neţărmurit în care, la nesfîrşit, oricine poate juca (în) triumful eroului postmodern (accelerat post-comunist) al consumului!

Alternînd dezafectarea, neutralitatea, afectînd lipsa de afect pe mari suprafeţe total reconfigurate strict comunicaţional, în care căile ultrarapide de acces, transporturile sînt primordial-integrate, cu expresivitatea incitatorie de subiectivare-marfă, de transfigurare-marfă, organizînd, prin urmare, o separaţie brutală, forţată, exacerbată, deci posibilitatea unei treceri dorite şi întotdeauna asigurate, reuşite, între un exterior (deja extra-mundan) şi un interior (al societăţii planetare ca familie lărgită însă), arhitectura de dispozitiv transformă ambientul, mediul, în totalitatea sa, într-un dispozitiv mediatic, asigurînd triumful post-uman al semnelor. Ar trebui să ne întrebăm însă, preluînd lecţia lui Latour: cum facem societate cu semnele, ce societate fac semnele din noi? Dacă salvarea înseamnă să ne prefacem în semne, înseamnă că aceasta este, acum, calea cea bună.

Dar dacă se construieşte atît de intens, atît de compact este pentru că oricînd am putea evada, scăpa, fugi, şi atunci arhitectura-dispozitiv trebuie să intervină constant într-o situaţie de (deocamdată) perpetuă urgenţă, prin definiţie critică. Nu întîmplător, fundalul sonor contemporan îl constituie, în mediul omogen urbanizat, sirenele, ar trebui doar să interpretăm corect urgenţele, cine şi din ce punct de vedere e în situaţii critice. Arhitectura-dispozitiv, arhitectura-cîmp (afectare-dezafectare) este ea însăşi o sirenă, chiar dacă în registrul mut al vizibilului.