Răspunsuri la 10 întrebări uitate

1. Nu iau niciodată cuvîntul public decît dacă am ceva clar, conturat de spus. Mai mult chiar: imposibil de ne-spus, de ţinut sub tăcere. În cea mai mare parte a sa, spaţiul public este un imens comentariu-la-comentariu, o nesfîrşită opinie-despre-opinie. Spaţiul public e saturat, permanent plin, dar, cel mai adesea, în mod dezechilibrat (prin acaparare mediatică), în sensul în care nu orice temă poate "trece", O "mînă invizibilă" cerne temele de interes şi modurile de abordare, codificînd adîncimea sau înălţimea pînă la care se poate merge. Spaţiul public românesc e o agendă fixă bine păzită, în care problemele sînt puse în aşa fel încît să nu poată fi rezolvate, să nu se poată ieşi din cercul de fier al "opiniilor" infinite, repede căzute în derizoriu.

2. Opiniile, judecăţile despre noi înşine care ne sînt cel mai de folos, care ne ajută cel mai mult, sînt cele care ne "deschid" spre orizonturi noi, făcîndu-ne să învăţăm, trimiţîndu-ne în lumea cea mare, dîndu-ne un şut în fund să părăsim portul, să ieşim în larg. În niciun caz cele "clinice" sau "judiciare", clasificatorii, de stare civilă, care pretind a exercita un penibil "drept de viaţă şi de moarte" prin stabilirea de identităţi fixe. În cazul meu, tocmai părerile aparent critice m-au făcut, de multe ori, să persist exact în punctele de momentană neînţelegere.

3. Cel mai mult îmi place "naveta", drumul de la o "identitate" la alta, schimbarea de registru, trecerea de la un mod de expresie publică la altul. Aş muri - de plictiseală, evident - dacă aş fi (de) unul singur, dacă n-aş acţiona în bandă, în haită, dacă n-aş fi un trib pe care să fiu nevoit să-l conduc (fără a şi reuşi întotdeauna, fireşte).

4. Nu am de ce să mă mai "deconstruiesc", exist, deja - preventiv, dar cu enorme riscuri - în deconstrucţie. Daca s-ar putea, m-aş duce în locuri în care problemele omului, în general, se pun, poate, altfel. Dar există astfel de locuri de evadare? Au existat vreodată, sau sînt doar o utopie, o nostalgie a occidentalului sătul de sine? Cel mai necunoscut ne este deja-cunoscutul, aparent-familiarul: aproapele, comoara din propria grădină pe care, de obicei, vin alţii să ne-o descopere (şi eventual să ne-o fure), în timp ce noi sîntem plecaţi să le-o descoperim pe a lor. Europa mi se pare infinită pentru că e infinit stratificată, vertiginos arheologică.

5. Nu contează pe unde te plimbi în Bucureşti. Spre deosebire de oraşele Europei occidentale, cu o arheologie "clasică", adică pe verticală, Bucureştiul se caracterizează printr-o foarte specială, greu de surprins, arheologie pe orizontală: lumi care coexistă imediat, "spate în spate" sau "umăr lîngă umăr". Bucureştiul e un oraş rupt, explodat, fără a fi şi împrăştiat. Ca înşişi locuitorii lui.

6. Cel mai acut mi se pare, de obicei, că pierd timpul atunci cînd mă mai apucă să intervin în dezbateri aflate deja în desfăşurare în spaţiul public, ceea ce, curativ, se întîmplă tot mai rar. Eu sînt un individ imediat-reactiv, şi cînd mă enervează sau mă entuziasmează ceva, intervin, nu pot să nu intervin. Nici nu intervin, de fapt, nu iau cuvîntul decît atunci cînd ceva mă enervează (cel mai des) sau cînd ceva mă entuziasmează (mai rar). Nu-mi place să bat apa în piuă, să repet banalităţi elegant convenabile numai din prezumţia de a-mi exercita "dreptul de semnătură". Există nume foarte sonore - poate tocmai de aceea! - care numai asta fac, de fapt, tot timpul: îşi exercită semnătura. Pentru mine, asta înseamnă a-ţi pierde timpul.

7. "Fotbalitatea" e o glumă filosofică a lui Constantin Noica, raportată de către G. Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniş. Pentru mine, care am încercat, atît cît se poate, s-o iau în serios, fotbalitatea este esenţa spectaculară, pur mediatică, a fotbalului, ca simbol-rege al sportului. Nimic peiorativ în asta: ne interesează, ne pasionează, în general, sportul pentru că este competiţie socială delegată simbolic, diferită faţă de cea "brută", greu suportabilă, din viaţa de zi cu zi.

8. Întotdeauna am fost convins că pot învăţa orice. Există, totuşi, două profesiuni de top, cum se spune, cu adevărat de elită, pe care întotdeauna am fost convins că nu le-aş putea practica: meseria de chirurg şi cea de pilot de avion.

9. Pasiunea! Adică fericirea. Cred că sînt un foarte bun profesor de pasiune: pasiune pentru ceea ce faci, pentru propria ta muncă, faţă de propria ta viaţă. Numai pasiunea ne poate face fericiţi. Şi numai prin pasiune ne putem face prin propriile noastre puteri, pe noi înşine şi pe cei apropiaţi, fericiţi, ne mai aşteptînd, dependenţi, o fericire "la pachet". Numai prin pasiune putem ieşi din starea de obiecte nefericite, devenind subiecţi producători, creatori. Opera - a opera - în sens general (creaţia, producţia, activitatea), altfel spus faptul de a ne simţi subiecţi, nu obiecte, ne poate face cu adevărat fericiţi.

10. Încă din vremea genialităţii care este adolescenţa, am visat să creez "sub supraveghere" amoroasă: o cameră în care să trăiesc şi să muncesc, în care să fiu lăsat în pace, păzit de intruziunea exteriorului, dar în care să existe o cameră video sau o gaură a cheii, ca să se ştie ce fac! Poate că emisiuni de tip "Big Brother" n-ar trebui făcute decît cu artişti, cu cei pentru care a exista înseamnă, de fapt, a crea public. Dar poate că astfel de emisiuni ar fi insuportabile, pentru că n-ar fi nimic vizibil de văzut în ele. Îmi place să trezesc curiozitatea, să suscit interesul.