Control perfect (II) - Degete mici, de Filip Florian

Debutul întru totul matur al lui Filip Florian arată un romancier căruia îi place, pur şi simplu, să scrie proză. Textul din Degete mici avansează surprinzător şi se deschide în mai multe direcţii, însă frazarea este tacticoasă şi cvasi-ceremonioasă, îndelung meditată şi, probabil, multiplu exersată.

Dacă romanul evoluează pe vectorul intrigii lui, cu secvenţe şi reprize de dinamism epic, autorul nu se grăbeşte deloc. Ca şi Bogdan Popescu în Cine adoarme ultimul (2007), roman de veritabilă luxurianţă fantastică, Filip Florian insistă asupra fiecărei scene pe care o creează, până la deplina ei saturare, epuizare de virtualităţi. Lentoarea acestei insistenţe e în primele pagini supărătoare; după care cititorul, intrând în ritmurile proprii romancierului, îi va înţelege miza şi-i va aprecia realizarea literară.

Fiindcă stilul acesta atât de lucrat nu este totuşi estetizant, manierist şi nu are gratuitatea unui parcurs narativ vidat de evenimenţial şi anecdotic, pentru a fi susţinut exclusiv de scriitură. Se vede cum Filip Florian îl subordonează construcţiei romanului, instrumentalizându-i componentele. Iată de ce tropii sunt mult mai rar utilizaţi decât figurile de construcţie, capilarizând întreaga carte. Enumerarea amplă şi aproape exhaustivă, desfăşurătorul, inventarul, analogiile care, o dată introduse, sunt urmărite pe mai multe pagini (echivalarea fizicului apetisant al lui Jojo, nepoata studentă a doamnei Eugenia Embury, cu un bogat registru horticol; ori transferul în zoologic al reacţiilor pustnicului Onufrie la primirea răvaşelor trimise de partizanul anticomunist), toate presupun atenţie şi dexteritate a detalierii. La fel, savoarea "tehnică" a unor descrieri, prin care autorul îşi dovedeşte competenţele în varii domenii: de la pescuit la fotbal şi de la sfera religiosului la cea a reparaţiilor de maşini.

Riscul unor asemenea aglomerări constă în supraîncărcarea inutilă a romanului şi, implicit, în descentrarea lui. Inteligenţa artistică a tânărului prozator se observă şi din modalităţile alese de el ca să contracareze această abundenţă. Filip Florian o taie nu printr-un final intermediar, artificial lipit pe incontinenţa descriptivă (cum procedează Mircea Cărtărescu în Orbitor, II), ci prin permanenta dublare, triplare a perspectivelor. Una şi aceeaşi scenă este văzută prin ochii mai multor personaje şi interpretată, cu fiecare dintre ele, în mod diferit. Construcţia şi reconstrucţia episoadelor prin reluare din alt unghi sunt posibile însă numai pe spaţii mai largi, pe câteva pagini cel puţin. Autorul caută să obţină varietate şi pe centimetru pătrat de text, la nivelul frazei. Astfel că dublează şi apoi amestecă enunţurile, într-o simultaneitate bine construită, marca Răzvan Petrescu. Două exemple. Unul care presupune, din partea cititorului, acumulare prealabilă de informaţie epică: "Au urmat minute de linişte, tanti Paulina s-a despărţit de ceaşcă şi de lupă, s-a înfăşurat mai bine în pledul ei cărămiziu, a privit afară, nu către norii imobili, nici către pâlcul de fagi de peste stradă, poate se uita în gol; scriitorul nu avea decât să-şi trăiască indignarea până la capăt, condamnarea unei crime politice (chiar şi inexistente) trebuie să-l fi făcut să se creadă mai bun. O minune e o minune, tu, n-are rost să căutăm explicaţii, a spus dumneaei categoric, banii ăştia vor pune multe lucruri la punct. Şi tanti, în cenuşiul acela al înserării, jilav, închipuindu-se deodată bogată, hărăzise câte o lecţie fiecăreia dintre prietenele sale." (p. 42). Şi unul mai uşor de accesat, de o elocvenţă aproape demonstrativă: "Cărţile de joc se întindeau pe masă în tot felul de şiruri şi pachete, unele pe faţă, altele pe dos, nu pricepeam nimic din împărţirea lor, din ceştile cu ceai ieşea abur, mâinile lui tanti Jeni, alb-vineţii, pătate, tremurau încet, iar vocea ei se amesteca cu vocea de la radio a unui jurisconsult. Angajatorul are obligaţia să comunice trimestrial camerei de muncă judeţene... cineva de tobă, un bărbat, te vorbeşte de rău unor prieteni sau unor rude, ştie că eşti departe şi nu te poţi apăra, are un interes, n-o face aşa degeaba... punctul be, aliniatul trei, se prevede expres că... trebuie să lămurim ce e cu intriga asta, fiindcă, uite, nişte femei şi un tinerel, un tinerel, da, iese întruna fantele de cupă, hm! hm! Şi sunt bine intenţionaţi, vor să ţină sfat şi să ia o hotărâre importantă... depunând o cerere organului teritorial... de unde vrei, hai, de unde vrei, unşpe cărţi, nu acum, mai întâi taie!" (pp. 62-63).

Ca şi personajul său, exotica bunică a ispititoarei Jojo, autorul îşi întinde în roman cărţile, obligându-se (nu din superstiţie, dar pentru o mai bună compoziţie) să le mai şi taie. Ultima strategie pe care o reţin este alternarea persoanei I cu a III-a, mod tradiţional de a expune întâmplările romanului din interiorul şi din afara lor: din perspectiva unui personaj implicat în evenimente şi care face eforturi serioase să le înţeleagă (aici, arheologul Petruş) şi din cea a unei entităţi impersonale şi atotştiutoare. Conştient că n-a descoperit, cu aceasta, America romanului, Filip Florian introduce, spre final, un scurt fragment meta-prozastic, cu alibiul strângerii firelor într-unul singur şi al derulării faptelor, de la un punct încoace, într-un făgaş comun: "Pe urmă, timpurile verbelor şi-au găsit un făgaş comun, persoanele povestitorilor, întâi şi a treia (ultima cu atâtea variante şi identităţi), au devenit una singură, iar lucrurile s-au îngrămădit către o zi care a început indecis şi a rămas nehotărâtă" (p. 233). O dovadă în plus (dacă mai era nevoie) că autorul nostru nu e un romancier artist la modul autist, sedat de scriitura lui, identificat sută la sută cu un unic registru stilistic. Se dovedeşte un regizor inventiv, un scriitor cu mai multe valenţe şi un constructor extrem de atent al romanului pe care îl scrie. Din generaţia încă tânără de prozatori, e apropiat, sub toate aceste aspecte, de Răzvan Rădulescu.

Edificaţi şi asupra "realismului magic", şi în ceea ce priveşte stilul "predominant" al acestei proze, să vedem - rezumativ - ce se întâmplă în Degete mici, cum se desenează intriga şi care e deznodământul ei. În mica staţiune balnear-montană, cu clădiri "cu desen prusac" ce o califică drept central-vestică şi cu un telescaun şi o cascadă ce pot suscita interesul turiştilor fără probleme de sănătate, explorarea arheologică a unui sit roman (cândva, o garnizoană imperială dintr-un teritoriu nesigur) se blochează la descoperirea unor oase omeneşti. "Unor" e eufemistic spus: mii de oase ies la iveală din groapa făcută în incinta castrului roman, destabilizând orarul arheologic şi punând pe jar viaţa relativ liniştită a orăşelului de provincie. Evenimentul, pe cât de macabru, pe atât de senzaţional, face să se profileze şi să se dinamizeze în funcţia lor specifică toate categoriile de actanţi şi martori oculari. Lângă echipa de arheologi apar poliţiştii şi militarii, procurorii, un biolog şi un fotograf însoţit de dromaderul său perfect asimilat, un fost deţinut politic venit să documenteze o nouă-veche mârşăvie totalitară, un medic legist, o ziaristă, iar mai apoi, o ehipă de... antropologi argentinieni, cinci tineri grupaţi şi uniţi ca degetele unei mâini, chemaţi să facă lumină în acest caz tenebros. La distanţă, deocamdată, de epicentrul romanului, de groapa cu schelete înfricoşătoare inclusiv prin numărul lor, se află călugărul Onufrie - care, însă, va apărea şi el în acest cadru, spre sfârşit, când va oficia o slujbă pentru pomenirea morţilor din groapă.

Interesant (şi, aş spune, în strânsă legătură cu toate strategiile compoziţionale analizate anterior), Filip Florian nu urmăreşte pre-istoria acestor rămăşiţe umane dezgropând trecutul odată cu oasele apărute din el. Degete mici s-ar fi calibrat atunci ca un roman istoric, sau istoricizat, sau arheologic în sensul recuperării unei realităţi de epocă şi omeneşti pierdute. Autorul focalizează, în schimb, modurile diferite în care toate aceste personaje se raportează la senzaţionalul eveniment comun; felul în care fiecare dintre martori îşi construieşte o interpretare a lui. Adâncirea temporală e mai puţin importantă, aici, decât "orizontala" deconcertantă a vocilor prezentului ce preiau Groapa şi o transformă în propria poveste simbolică, identitară. Maiorul Maxim, cu viclenia lui unsuroasă, îşi vede repede interesul personal: să sisteze activităţile arheologice, sub pretextul profanării unor rămăşiţe care, spune el, aparţin unor foşti deţinuţi politici. Nu compasiunea îl mână pe el în luptă, ci dorinţa de a se băga în seamă, de a da declaraţii şi interviuri presei, subliniindu-şi postura, şi, bineînţeles, postul de vigilent comandant al poliţiei locale. Tot în logica simbolică a recuperării victimelor regimului comunist, dar cu mai multă substanţă şi cu o compasiune reală, acţionează şi pensionarul Titu Maeriu, fost deţinut politic. Când adevărul (adevărul lui) va fi oficializat, inginerul pensionat va realiza un monument de cinstire a martirilor. O groapă cu oase de români torturaţi vrea şi ziarista descinsă aici, din necesităţi de tiraj şi notorietate suplimentară.

Pe de altă parte, arheologii şi medicul legist, procurorii militari, mai târziu antropologii veniţi de la Buenos Aires pentru a ne da versiunea corectă, nu au nici o dificultate în a înregistra vârsta scheletelor, epoca în care groapa acum scoasă la lumină a fost umplută cu cadavre. Adevărul lor se suprapune cu adevărul istoric. Rămăşiţele au aproximativ două sute de ani: "oasele şi oscioarele nu erau chiar oale şi ulcele, dar împliniseră sau se pregăteau să împlinească două secole." (p. 225).

Pe acest adevăr, descoperit cu relativă uşurinţă sau ocultat cu bună ştiinţă, glisează - într-un balans foarte bine controlat şi motivat - perspectivele individuale: ale unor inşi ce-şi găsesc centrul de greutate şi refugiul în categoria lor profesională. Ziarista vrea tapaj mediatic, fostul deţinut politic se iluzionează cu martiriul tovarăşilor de suferinţă, poliţistul din urbe visează o notorietate baremi balneo-climaterică. Petruş, eroul cu ulcer, dar neulcerat al romanului, vrea să descopere fără să pre-determine adevărul; iar pe durata căutărilor lui minuţioase, îşi face timp să se bucure şi de farmecele lui Jojo. Comportamentul, de departe, cel mai straniu este al colonelului Spiru, venit în fruntea echipei Parchetului pentru a face lumină în acest caz. Dacă Maxim e un caraghios în uniformă, un "gogoşar hominid", Spiru apare ca un ticălos cu vechi ştate de serviciu. Interpretând eronat realitatea gropii, el se răzbună pe foştii duşmani de clasă tăindu-le scheletelor degetele mici!... Al lui, de la mâna stângă, şi l-a agăţat ca porte-bonheur la gât, după ce, cu decenii în urmă, un deţinut stâlcit în bătăi i-l desprinsese definitiv, printr-o muşcătură disperată. Răzbunarea dementă a colonelului e să facă o colecţie cât mai bogată de asemenea bucăţele din mâinile "vrăjmaşilor", să-i domine canibalic-numeric, luându-i şi ţinându-i în posesie. Degete mici nu e atât un simbol ridicat în titlul cărţii (deşi poate primi şi o astfel de interpretare: Istoria făcută din microistorii particulare, cu nuanţele şi amănuntele lor). E colecţia oribilă a unui scelerat, pentru a cărei îmbogăţire el preia comanda operaţiunilor, singur, în nebunia lui, într-un război de mult încheiat.

Într-un roman cu destule figuri bine conturate, Spiru e aşadar un personaj-cheie. Al doilea, repartizat oarecum simetric de partea binelui, a luminii, este călugărul Onufrie. Biografia acestuia e urmărită în mai multe reprize, într-un tur de forţă narativă, şi are aceeaşi densitate factuală ca şi prezentul agitat al orăşelului cu liniştea pierdută. Istoria lui Onufrie putea forma un roman de sine stătător, având practic toate ingredientele: spectaculos evenimenţial, fundal social şi context istoric, traversarea mai multor medii, căutarea şi identificarea unei vocaţii, o particularitate stranie, izbitoare (smocul de păr ce creşte întruna, uluindu-i pe cei ce se întâmplă să vadă nemaivăzutul); şi, lucrul cel mai important, un registru perfect racordat tematicii existenţiale şi problematicii spirituale. Istoria lui Onufrie e deopotrivă frământată, agitată, convulsionată de nenorociri şi de căutarea credinţei - şi splendid epicizată. Naratorul impersonal şi neutru, de o ironie subţire, lasă loc unuia înduioşat de felul în care Onufrie îşi caută şi îşi primeşte revelaţiile. Un ultim citat şi încă o probă a polifoniei de care este capabil, încă de la prima carte, Filip Florian: "fugise pe o coastă lutoasă, apoi pe muchia unui deal, urmărit parcă de razele lunii, strigând întruna şi cât putea de tare, nu cuvinte, ci prelungiri şuierate ale vocalelor, uneori se împiedica şi cădea, dar se ridica şi fugea mai departe, fugise şi strigase până când siluetele lucrurilor, copaci, dâmburi, vii, un cătun adormit, linia frântă a zării, o moară, începuseră să se învârtă în jurul lui, ca-n scrânciobul acela din bâlciul unde mersese demult cu baba Vuţa şi unde învăţase că e lăsat în pace dacă umblă cu capul acoperit. Şi se prăbuşise. Pe-un umăr, în leşin, peste nişte tulpini de măselariţă. Şi-a revenit tremurând, cu faţa zgâriată şi murdară, lacrimile se amestecau cu praful şi cu pământul fărâmiţat de pe pleoape şi pomeţi, îşi rănise bărbia, şi în pielea zdrelită, sângerie, licăreau pietricele. Nu s-a ridicat, s-a strâns covrig ca un câine ud, plângea cu sughiţuri, ştiind de-acum că Maica Domnului trebuie să fi cercetat întinderile din susul şi din josul râului pentru a se convinge că prin preajmă nu calcă picior de om, trebuie să-l fi luat în braţe şi să-l fi legănat o vreme, să-l fi scăpat de scutec şi de spurcăciunile popoului, să-l fi spălat în apa călduţă care băltea pe lângă mal, doar nu era să-l afunde în şuvoiul rece ca gheaţa, se poate să-l fi şters şi să-l fi învelit cu o bucată sfâşiată din cămaşă ori din fusta Ei şi, înduioşată de scâncete, să-i fi dat sân. Acelaşi sân din care a supt şi Fiul sau celălalt? ascultase un cântec de leagăn auzit şi de El sau de altul? pulpa lui de nou-născut, cea stângă, fusese lăptoasă, străvezie sau trandafirie ca aceea a Pruncului, pe care mai târziu, în ajunul Sfinţilor Mihail şi Gavril, o înţepase cu vârful foarfecii? Plânsul nu i se potolea, fiindcă Gherghe afla imaginându-şi, se topea şi deopotrivă se speria de cutezanţa celor imaginate şi aflate." (pp. 166-167). Într-un singur fragment, sunt topite şi în acelaşi timp rememorate, actualizate scenic, episoade mai vechi din viaţa lui Onufrie, învelite în credinţa personajului că au fost, cu toatele, trepte către Ceva.

Din istoria lui ascendentă vine şi finalul şocant din Degete mici. Peste groapa clasată de specialiştii argentinieni, în a doua noapte de după verdictul lor ce încheie cazul, o siluetă se prelinge printre zidurile cetăţii şi goleşte deasupra rămăşiţelor vechi de două secole un săculeţ plin cu gloanţe ruginite şi cu fragmentele de os comunist găurite de ele. Luptătorul din munţi, expeditorul de răvaşe către pustnicul Onufrie, apare fantomatic din trecut pentru a arunca în groapă adevărul luptei şi al credinţei lui; şi a încheia, într-un simbolism rotunjit, un formidabil roman de debut.