Ground Zero - Miss Perfumado şi alte femei, de Bedros Horasangian

Apărut în excelente condiţii grafice şi la o editură cu bună difuzare, volumul de povestiri al lui Bedros Horasangian, Miss Perfumado şi alte femei, n-a stârnit, până acum, interesul de lectură al cronicarilor noştri. De ce, nu-mi explic. Cu excepţia lui Marius Chivu, unei recenzii în Dilema veche, criticii de întâmpinare n-au găsit nici timpul, nici cheful de a parcurge o carte care, fără a rupe în două istoria prozei româneşti, se numără printre cele mai importante apariţii editoriale ale 2009.

Se va ajunge la o situaţie paradoxală: în loc să accesăm noutăţile literare prin filtrul criticilor de primă instanţă, îi vom testa pe aceştia observând gradul în care ignoră, ratează sau pur şi simplu nu înregistrează cărţile semnificative. Deplângem "păguboasa" democraţie a internetului, care va lichida, nu-i aşa?, ierarhiile critic-scriitoriceşti, dar iată că în acest caz - şi în altele - putem găsi pe net exact acele comentarii şi interpretări pe care le-am fi aşteptat de la cronicarii oficiali.

E drept că primele două dintre cele treisprezece povestiri ale volumului sunt cele mai puţin reuşite. Dacă am citi un roman, l-am putea scuza pe autor cu argumentul că se "încălzeşte", intrând mai greu în ritmul şi tensiunile formatului mare. Dar întrucât e vorba despre texte autonomizate epic şi risipite, istoric-geografic, în diferite puncte existenţiale, vom sesiza, o dată cu defectele lor de fabricaţie, fabricaţia însăşi, adică modul de operare folosit de Bedros Horasangian. Fiindcă o proză antologică îşi ascunde mai bine textura şi structura decât una care, neizbutită fiind, ţi le bagă în ochi; iar dacă lectura nu te mai absoarbe, ai întreaga atenţie îndreptată spre acele constituente care nu reuşesc să facă un întreg.

Şi Roxanne (de câteva file), şi Nataşa (de trei ori mai mare) arată felul în care autorul atacă pagina albă, prin baleierea diferitelor zone de realitate culturală. În întregul volum, această realitate culturală se va citi în două sensuri, ambele tari: o dată ca o anumită amprentă socio-culturală, un spaţiu dat al hărţii globale, cu o dinamică specifică şi o atmosferă minuţios recompusă; iar apoi, ca o realitate propriu-zisă a culturii, de o amplitudine şi o profunzime ce o fac să transpară în gândurile, imaginile şi frazele personajelor. Ecuaţia lui Bedros Horasangian e una curioasă: cu prea puţine necunoscute. Problema autorului este identificarea acelui registru prozastic în care referinţele culturale (deconcertante, bănuiesc, pentru Marius Chivu) pot fi inserate în spaţiul de mişcare al personajelor. Cel masculin din Roxannne, refugiat ca de obicei în Central Park, cu faţa spre locul unde a fost împuşcat John Lennon, are "în cap şi în suflet o întreagă arhivă. Foldere de informaţii stocate". "Lângă Plaza Hotel - remarcă el - caii fornăie cum doar în cărţi mai găseşti". Acest accent nu-i aparţine cumva prozatorului? În schimbarea rapidă a persoanelor gramaticale, perspectiva autorului intră neavenit în terenul rezervat personajului, străpuns în final, absolut neaşteptat, de nişte gloanţe lichidatoare. Încheierea, cu o nouă trimitere culturală ("Central Park e tot acolo. Salinger tace în continuare."), este a Autorelui, dar asta nu mai poate salva o proză îndeajuns de artificială, de "făcută".

Nataşa e şi mai complicată, şi mai locvace, un fel de poligon de încercări narative pentru un scriitor care vrea să facă de toate: şi evocare a unui timp istoric prins în formolul totalitar, şi cronică "măruntă", a secvenţelor de viaţă posibilă totuşi oricând şi oriunde, şi realism documentar, şi parabolă de reconversie ficţională a nenorocirilor, în context, inevitabile (un personaj se numeşte Nataşa Rostova, altul, Bezuhov). Nici această povestire nu-i iese lui Bedros Horasangian, indicând însă culoarul de ulterioară performare. Din fraza amplă şi amestecată (specialitatea prozatorului), să izolăm formula ce va fi câştigătoare în aproape toate celelalte texte din Miss Perfumado şi alte femei: "şi uite aşa ajungem în strictă actualitate, Ground Zero al Prozei, unde, ce şi când se întâmplă se şi notează în aceeaşi clipă" (p. 39).

Un Ground Zero ce nu va fi însă unul "autentist", cu eliminarea explozivă a oricărei interfeţe între faptul nud şi fixarea lui pe hârtie. Dimpotrivă, povestirile de faţă ajung la acest nivel, venind de undeva dinapoi, din urma unor vieţi consumate sau a unor vârste ce vor trece ireversibil. Prezentul prozei nu este aici punctul de unde începe să ruleze o experienţă, ci un plan declinant, dacă nu punctul terminus. Aceasta retează ori diminuează considerabil evoluţia personajului, care apare mortificat sau sleit. James Jay Oliver, saxofonistul negru din Lady Day (bucata de rezistenţă a volumului) este chiar mort în debutul povestirii - ceea ce nu împiedică în vreun fel curgerea acesteia, aşa cum se întâmplă şi într-un film de calibrul lui American Beauty. Indiferent de vârsta pe care o au (de la pensionara de 65 de ani Noemi la tinerele de douăzeci Marisa sau Eleni, trecând prin vârsta critică a maturităţii, de ambele sexe), personajele povestirilor se simt sufocate de o viaţă care trece prea repede şi cu prea puţine momente de bucurie. Fiecare dintre ele aşteaptă ceva ce nu mai vine - sau a pierdut deja, în prezentul povestirii, ceva ce nu se va mai repeta. Pentru saxofonistul american alergând după un contract la Berlin, întâlnirea accidentală cu Karin va fi un fapt de ordinul miraculosului. Pentru că (filozofia lui de viaţă e convingătoare, deşi neliniştitoare) "spun o banalitate, viaţa e plictisitoare, aşa-zisele noutăţi sunt puţine, vorbitul la telefon nu ne scapă de micile-marile nelinişti, amânăm răspunsuri, ce este esenţial se consumă până la 25 de ani, cât eşti tânăr cu adevărat. Apoi intervine rutina, se umflă şi se sparge balonul cu iluzii, urmează repetiţia, lunga supravieţuire, conformismul, etica, morala, istoria mare şi mică, Dumnezeu binecuvântează o lungă agonie." (pp. 114-115). În alt colţ al lumii, portughezul focos Ricardo (cu soţie şi cu amantă oficială) suspină cam din aceleaşi motive. Nu se poate spune despre el că n-a trăit până la 42 de ani, dar asta - şi aşa - a fost toată viaţa lui? "Oboseala atâtor ani rătăciţi fără voia nimănui. Necazuri, bucurii, fâşii lungi de sentimente, parcă nici n-a apucat să trăiască cu adevărat. Aromele unor zile şi nopţi." (p. 246).

De remarcat că Bedros Horasangian nu face o proză "deprimistă", impregnată de o viziune mohorât-unificatoare. Autorul măsoară, în schimb, distanţa dintre aspiraţiile unor personaje suficient de lucide şi dezamăgirile pe care chiar această luciditate le extrage din examenul vieţii lor. Iar prozatorul "optzecist" are, pe aproape întreaga întindere a celor unsprezece povestiri la care mă refer, tactul de a nu interveni cu o voce exterioară, amplificată de boxele autorităţii auctoriale. De acum încolo "eroii" sunt lăsaţi, aşa zicând, singuri în pagină, confruntându-şi trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat şi încercând să iasă cumva din inerţia în care trăiesc. Astfel, foarte tânăra Eleni din Lady Midnight (o altă povestire de top) fuge pur şi simplu de-acasă, din Istanbulul bine specificat ca atmosferă şi colorit, spre Parisul tuturor proiecţiilor şi fantasmelor culturale. Întreprinzătorul Ricardo o şterge cu iubirea, proaspătă, a vieţii lui, ajungând după toate probabilităţile în Australia. Lesbiana Carol, suspinând încă, în recea Canadă, după Anahid a ei, se gândeşte tot mai serios că nici Chelsea Branca nu e de lepădat. Tot saxofonistul care cântă dumnezeieşte şi are, viu-mort, darul argumentaţiei defineşte cel mai exact în ce constă libertatea lui: într-un "spaţiu de manevră", insignifiant pentru restul lumii, esenţial în ce-l priveşte.

De parcă ar vrea să lărgească acest spaţiu, dând o mână de ajutor figurilor de hârtie, Bedros Horasangian schimbă în Isabelle registrul realist al prozei, substituindu-l printr-unul fantastic-comic. Personajul feminin titular, pariziancă sută la sută, dar părăsită, hélas!, de un Jean Pierre plecat cu o Jojo la Bordeaux, ajunge să se întâlnească în propria casă cu un şoricel mai puţin artist decât cel din "Ratatouille", dar la fel de inteligent şi inimos. Povestirea, excelent condusă şi montată, e surprinzătoare prin firescul dialogurilor dintre cei doi "parteneri" care ajung să-şi câştige încrederea unul altuia. Finalul fiind... după voia cititorului: într-o variantă, Isabelle îl omoară în baie pe şoricel (scenă formidabilă), după care se sinucide; în cealaltă, şoricelul scapă cu viaţă şi apare, în viaţa deodată minunată a femeii, ca un bărbat cu care merită să fugi.

Dacă, trăgând al doilea loz, câştigător, Isabelle moare ca personaj realist şi se topeşte odată cu şoricelul în fericirea unui cuplu supranatural, alte femei din Miss Perfumado... au mai puţin noroc, rămânând captive în cercul prea bine cunoscut al vieţii lor. Kiki Iguazu e asasinată (nu se ştie de cine, nu se ştie de ce), reapărând în ultima povestire, dar într-un moment anterior al biografiei ei; iar un personaj întru totul cumsecade ca pensionara Noemi moare într-o explozie de nimic anunţată, exact la timp pentru ca autorul să-şi rotunjească, forţat-literaturizant, un text până atunci extrem de firesc. Onorabile rămân Lady Rain (în decor grecesc), Marisa (cu epistole trimise, tradiţional, într-o lume în care distanţele, practic, au dispărut) şi Miss Perfumado, care încheie volumul. Memorabilă este, pe lângă cele deja menţionate (Lady Day, Lady Midnight şi Isabelle), o povestire derulată în decor napolitan şi intitulată Giulietta, după numele nevestei mai tinere şi autoritare a unui corect şi supus contabil. Un contabil principal şi un personaj aflat, ca bărbat, sub papuc, dar care comepnsează inferioritatea în relaţia conjugală printr-o evoluţie înmărmuritoare de protagonist al povestirii. Nu o să stric, prin devoalări, efectul izbitor al acestei bucăţi, din paginile căreia se vede, printre altele, cât de bine i-a citit Bedros Horasangian pe marii ruşi. E însă limpede că, în toate cele patru reuşite incontestabile ale volumului de faţă, autorul dublează scanarea socio-culturală şi observaţia psihologică printr-o combinare pe cât de dificilă, pe atât de inspirată de coduri ficţionale şi registre prozastice.

Căci, revenind la acel exploziv, iniţiator ground zero al ficţiunii, prozatorul ştie cum să folosească la maximum prezentul problematic al "eroilor" săi. Toate mişcându-se foarte repede în jur, punctul fix al personajului care se pune în chestiune poate fi cu uşurinţă văzut pe hartă. Iar dacă, aici şi acum, nu mi se întâmplă mai nimic (ceea ce mă intrigă, mă nemulţumeşte, mă revoltă şi mă scârbeşte), atunci gândurile mele vor merge înapoi, în trecut, înspre ceea ce amintirea reţine ca fiind, altădată, frumos, interesant, emoţionant, viu. Prezentul secătuit şi chiar sec susţine astfel toate etajele subterane, pline de veselie şi, poate, fericire din memoria existenţei anterioare. Încă o dată, saxofonistul se dovedeşte capabil să sesizeze această relaţie, în care lumea din jur minimizează şi pune în surdină trecutul personal, dar şi trecutul personal, odată reînsufleţit, ecranează realitatea înconjurătoare. Iată punctul pe i: "Făcând un efort să percep realitatea din jur, voiam să uit tot trecutul, senzaţii, stări, amintiri, mici-mari evenimente ce au traversat cândva propria mea existenţă. Şi care mai sălăşluiau undeva prin străfundurile memoriei." (p. 103). Şi contrapunctul, preferat de majoritatea personajelor din carte: "deschizi fel de fel de paranteze ca să nu-ţi scape nici un detaliu, acum am timp suficient pentru aşa ceva. Nu poţi afla totul despre un om, din avion sau submarin, poţi să pui pe el o mie de sateliţi. Să nu mă las furat de nimicuri, acum când mă întorc în trecut. (...) Micile detalii care dau consistenţă, umplu goluri, alcătuiesc imagini, un spaţiu în care, de ce nu, pot apărea şi oameni. Nu-mi reuşea nimic." (p. 110).

Simplu spus, în Miss Perfumado şi alte femei lui Bedros Horasangian îi reuşeşte.