Două caiete şi-un roman - Un om din Est, de Ioan Groşan

E posibil să mai existe - după Caravana cinematografică, Marea amărăciune, Trenul de noapte, Adolescent ori Spovedania - prejudecata critică potrivit căreia Ioan Groşan ar fi doar un umorist talentat? E posibil, desigur, pe un evantai de interpretări căzînd alături de text, dar cu aerul că-l soluţionează pe înţelesul bietului cititor.

Înainte de a parcurge mult aşteptatul roman promis de excepţionalul nuvelist, Un om din Est, m-am delectat cu o cronică scrisă în Cultura de Andrei Terian, din care ţîşnea pur şi simplu satisfacţia penalizării unei cărţi ratate. Ioan Groşan fusese văzut într-un ofsaid de cîţiva metri de către arbitrul de tuşă fotbalistică, iar din semnalizările repetate ale colegului meu ("totul începe să se năruie", "suită de epistole marca Nutzi, spaima Constituţii", citind cartea "rîzi mult şi o uiţi repede", prozatorul "preferă juisările precoce plăcerilor prelungite", "dezolant rateu al romancierului", deznodămînt "de un senzaţionalism forţat") "ieşea" un roman jalnic, încropit de către un autor ce nu se mai poate desprinde nicicum de un registru al comicului foiletonistic.

De-a dreptul uimitoare această inadecvare critică, o "post-scriere" a romanului care nu-i sesizează nici arta literară, nici fineţea şi ascuţimea observaţiei, nici desenul impecabil spre memorabil al atîtor scene, nici subtilităţile psihologice ori narative, nici conturul plin al personajelor centrale; în fine, nici romanescul existenţial pe care doi încă-tineri profesori de română dintr-un orăşel de provincie încearcă - la finalul cenuşiu, mizerabil al ceauşismului - să-l ridice la intensităţile şi expresivităţile ficţiunii.

În Insula şi, respectiv, în O dimineaţă minunată pentru proză scurtă, Ioan Groşan testase, în cheie gravă şi comică, potenţialul acestui mise-en-abyme răsturnat. Citind o carte, vedem cum elementele i se pot deodată regrupa într-o subrealitate specifică, o ficţiune de gradul doi. Invers, personajele lui Groşan, mişcîndu-se de regulă pe acest nivel secund pe care îi iau drept singura lor realitate, se văd la un moment dat supte de Textul iniţial - şi iniţial necunoscut lor. În Marea amărăciune, pre-scrierea prin bileţele amoroase a episoadelor pe care colegii îndrăgostiţi le vor trăi împreună e dusă, remarcabil epic, pînă la punctul de rupere între nivelul doi (personajul care nu ştie că este personaj în ficţiunea unui autor) şi nivelul unu (eroul care, printr-o breşă a "realităţii" lui, ajunge în condiţia atotputernică a scriitorului de vieţi). În final Sebastian se desparte, cu o vizibilă uşurare, de acest rol demiurgic-scriitoricesc ce a ajuns să-l sperie; şi se întoarce la existenţa lui mediocră, dar plină de satisfacţii "locale".

Prozatorul ia mai vechea lui schemă şi o foloseşte, în Un om din Est, într-un mod capabil să susţină structura şi desfăşurarea romanescă. Lucrurile nu mai rămîn fixate (şi abia, provincial, mişcate) în aria redusă de cuprindere a orăşelului A. Cancelaria profesorilor nu mai reprezintă centrul de putere şi decizie profesională. Nici factorii de răspundere ideologică pe unitate nu mai au acel rol de capac etanş pus peste existenţele oamenilor muncii. Tovarăşa directoare merge, în prezentul activ sau evocat al romanului, cu ochii în jos, după ruşinea de fi căzut, şi încă de două ori, în buda şcolii. Profesorul de biologie, care vrea cu ardoare să intre în Partid, va ajunge în cele din urmă s-o cunoască biblic pe tovarăşa Szekely, secretara P.C.R. a Şcolii generale nr. 1. Maiorul Dobre, şeful Securităţii, va fi ridiculizat de un General venit de la Centru, adică de la Bucureşti. Aproape fiecare personaj poate apărea, succesiv şi alternativ, într-o lumină a agresivităţii oficioase sau într-una a umilinţei ierarhice. Mereu cineva va fi mai sus decît altcineva, şi tot aşa, pînă la figura sacrosanctă a Tovarăşului Prim, Ceauşescu. Ierarhiile realităţii socio-politice sînt întoarse însă, răsturnate ca în joacă pe hîrtie, în caietul roşu pe care profesorul de română Iuliu Borna îl ţine secret. Căci scrisul lui dirijează, cu o exactitate a detaliilor care îl înmărmureşte în primul rînd pe el, ţinutele, intervenţiile şi experienţele celorlalţi.

Dacă acest profesoraş alcoolic, cu pasiunea pescuitului şi veleităţi literare, pre-scrie mai multe secvenţe ale romanului, prietenul şi colegul său Nelu Cucerzan (zis Sanepidu') descrie altele, deja consumate. Iuliu e aproape terorizat de ce-i iese. Nelu relatează cu lux de amănunte ce-a făcut şi-a dres. Jocul acestor două perspective rulează şi developează Un om din Est, intersectează vizual acţiunea şi o motivează, recuperează verigi lipsă şi aduce, prin deplasarea camerei de luat vederi în puncte şi unghiuri diferite, reconsiderări şi reinterpretări ale unor situaţii ce păreau clasate. Pe lîngă consistenţa caracterologică, romanul are o vitalitate prozastică datorată şi acestei permanente modulări, glisajului fin sau, dimpotrivă, rapid de la o realitate exterioară, accesată prin diversele experienţe erotice ale lui Nelu Sanepidu', la una care se va materializa, halucinant, din filele lui Iuliu Borna.

Scriitor în varii registre, Ioan Groşan reuşeşte să meargă pe fiecare dintre aceste fire, unul oarecum mai colorat (sexul serializat al lui Nelu), altul mai sumbru şi ascuns, proiectat în exterior numai prin întîmplările pe care le provoacă (scrisul generator al lui Iuliu). Schema se complică o dată în plus prin aceea că don Juan-ul de provincie altoit cu Ostap Bender se confesează borgesianului său coleg de catedră într-un suculent roman epistolar, un caiet foşnind de acuplări şi brăzdat de reflecţii meditative la marginea patului. E destul de riscant, pentru un comentator neatent sau neavizat, să acuze aceste episoade de trivialitate. Toate cele şapte aventuri rememorate de insaţiabilul cuceritor sînt nu atît convenţionalizate (foiletonistic, comic, erotic, pornografic...), cît explorate în cercurile concentrice, tot mai largi, avînd în centru o nouă experienţă sexuală. Sexual-socială.

Şi cu aceasta vin dinspre "atmosfera" şi "umorul" care îi sînt în general recunoscute, cu un fel de milă valorizantă, lui Ioan Groşan, înspre substructura cu totul inedită în scrisul acestui prozator plin de surprize. Mă refer la figurile şi tiparele ideologice care domină Un om din Est dincolo de aventurile erotice ale lui Nelu şi de scrisul procreator al lui Iuliu. În romanul Rezistenţei, fie el ante- sau post-revoluţionar, politicul era acea forţă nivelatoare care traversase viaţa eroului şi a comunităţii, provocînd dislocări şi deformări ireversibile. Singura zonă ce putea fi şi trebuia sustrasă supracontrolului ideologic era cea a conştiinţei reflexive, supunînd, ea, Istoria teribilă, prin judecăţile morale făcute asupra acesteia. Adevărurile individului prevalau finalmente asupra "adevărurilor" oficiale, procesate demistificator. La Ioan Groşan, acum, şi acest raport este răsturnat. Cîteva dintre personajele sale (de la ridicolul profesor cu nume parodic "intertextual" Grigore Samsaru la inginerul silvic Willy Schuster, respirînd de ani buni aerul lozincilor) vor şi reuşesc să-şi lărgească lumea lor insignifiantă văzînd-o prin lentila dilatatoare a ideologiei unice. Pentru destoinicul Willy care tot aleargă după un cerb care tot dispare, frazeologia epocii, "acea bolboroseală STAS" a telegramelor de adeziune pe care le-a compus din studenţie şi pînă în prezent ajung să reprezinte nu numai un fals, ci şi o nouă structură a realităţii. Între o viaţă fără lozinci, dar atît de meschină, dominată parcă de un paralelipiped imens de gunoi de vacă de la ferma zootehnică a I.A.S.-ului "Unirea", şi o "realitate" lozincardă, dar conectînd existenţa provincială la sfera de decizie a Centrului, sasul care trişează la pocher alege butaforia. Puterea din depărtare, oricînd actualizabilă şi verificabilă prin extensiile ei regionale, e mai ispititoare decît orice.

Şi mai clară este această desfacere a personajului de condiţia lui mărunt-provincială la ambiţiosul Samsaru. Profesorul de biologie vede cum, cu toată rîvna lui, nu poate atinge nivelele superioare: ale membrilor de Partid, cu funcţii sau fără. Orice ar face, statutul lui politic, decisiv în context, e zero. Nici măcar la o excursie organizată în Bulgaria n-are dreptul. Astfel că, nu cu mult înainte de decembrie 1989 (dar cum ar fi putut el să prevadă, dacă nu să pre-scrie, Revoluţia ce era atît de aproape?), face eforturi disperate să fie primit în Partid. Tatăl defunct, cu tot cu predicile lui adventiste, rămîne o pată la dosar. Tovarăşa Szekely poate îl va ajuta să intre, chiar şi cu această povară biografică, în rîndul lumii. Îl va ajuta tovarăşa Szekely? Importantă este filtrarea realităţii înconjurătoare prin prisma condiţiei personajului. Acesta nu mai e un erou excepţional (cu carenţe de verosimilitate) de roman al Rezistenţei, ci un personaj întru totul realist, care caută zelos compromisurile, pentru a se ridica.

Iată cum prozatorul "de notaţie" şi "umoristul" nostru de serviciu pe care îl citim cu idei preconcepute şi cu clişee vechi de cel puţin două decenii articulează de fapt fragmentele de atmosferă cu cele de necesitate tipologică şi epică. Ceea ce părea să fie o parodie de personaj e unul în toată puterea cuvîntului. Pe lîngă micile şi penibilele lui genuflexiuni colaboraţioniste, viziunile lui Samsaru ideologizează totul. Natura întreagă îi apare ca fiind Partidul unic, atotstructurant, într-una din cele mai bune pagini ale romanului.

Un om din Est arată un Ioan Groşan vechi şi totodată nou. Recunoaştem imediat autorul "optzecist" expert în specularea prozastică a amănuntului şi scriitorul care îşi amestecă, fără a le dilua, umorul şi tandreţea în acelaşi jet de cerneală. Noutatea este adusă, în schimb, prin arhitectura mobilă a cărţii de faţă, care îi conferă cel puţin o dimensiune în plus; iar reuşita, indiscutabilă, prin aceea că alternările de planuri şi modificările de perspectivă nu sînt nici gratuite, nici artificioase. Totul curge; şi totul se ţine bine.

Păcat că acest încîntător roman este atît de prost corectat şi redactat. Păcat şi că, la pagina 293, el se încheie. Recunoaşteţi senzaţia? De cînd n-aţi mai încercat-o la un roman autohton? Poate de la Medgidia, oraşul de apoi al lui Cristian Teodorescu...

O să ne punem pe-aşteptat volumul al doilea.