Crăciunul de atunci şi Crăciunul de acum

Niciodată nu am stat jos şi m-am întrebat ce înseamnă Crăciunul pentru mine. Întotdeauna l-am trăit cu maximă intensitate. Şi după ce a trecut, am continuat, o perioadă, să îl trăiesc, să îl prelungesc tot mai mult. S-a întâmplat şi să stric bradul de Crăciun în prima săptămână a lui martie, de fapt nu mai era brad în toată puterea cuvântului, era doar un purtător obosit de globuri, beteală şi luminiţe, care parcă se ruga de mine să îl las să plece, stingher, cu acele uscate şi căzute, promiţându-mi că o să revină şi la anul. Şi în final îl lăsam să îşi ia tălpăşiţa, ajutat tot de mine, sărmanul, care participam activ la dezbrăcarea lui de podoabe. După care căutam o garanţie a promisiunii pe care mi-o făcuse, anume că va reveni şi la anul, un ceva, orice, cât de mic, un miros de răşină rămas pe mână, un ac uscat rătăcit sub covor...

... şi am mai trăit iernile de la ţară, din copilărie, când parcă ningea mai mult, când ieşeam în seara de Ajun la colindat. Vedeam zăpada albă şi pufoasă, o auzeam cum scârţâie sub cizmuliţe, simţeam ciupiturile gerului care îmi lipea nările. Prima colindă era firavă, parcă ne era puţin frică, puţin ruşine, cântam anemic, ne străduiam să nu încurcăm strofele lui "Ce vedere minunată" (mai târziu, când am aflat că e "O, ce veste minunată" am avut un şoc şi nu am putut să îl mai cânt, mi se părea că nu sună bine, pur şi simplu), după un timp însă, glasurile noastre deveneau tot mai puternice, tot mai sigure, tot mai ferme. La sfârşit, cu picioarele îngheţate, colindam pe la bunicii noştri, după care ne lăsam năpădiţi de căldura din sobă (care era întotdeauna altfel decât căldura din restul anului), de mirosul de mâncăruri tradiţionale (aceleaşi, dar parcă tot mai bune, de fiecare dată) şi de frumuseţea bradului, care ne aştepta împodobit, inundat de lumină şi cu braţele pline de cadouri, care de care mai fistichii. Apoi primeam colindul părinţilor noştri, care veneau de la depărtare, din oraş, să ne vestească Naşterea, prin zăpadă, prin ninsoare, prin ceaţă. Şi veneau întotdeauna, negreşit. Şirul acelor ierni de la ţară s-a sfârşit, le mai port cu mine doar în suflet.

... şi mai sunt sărbătorile de acum, m-am făcut om mare, am casa mea, în care fac eu bradul, împreună cu cea mai frumoasă femeie din lume, soţia mea, care acum pentru mine este de fiecare dată cel mai frumos cadou de Crăciun. Acum am căldura unui cămin care e al nostru, colinde pe care le cântăm la lumina lumânărilor, în semiobscuritate, şi momentele de linişte în care, mână în mână, privim bradul împodobit, după ce am stins toate luminile din casă, îl privim cum îşi etalează luminiţele şi cum aşteaptă laude pentru cât e de frumos. E ca şi în copilărie. Doar că acum suntem doi care vrem să îl facem să rămână la noi în casă cât de mult o putea el...