Christmas story

Odată, de Paşti, tata a adus acasă un purcel. Mieii erau prea scumpi sau nu se găseau sau el băuse banii de miel, nu contează. Purcelul era foarte drăguţ, mai ales că avea la gât o fundă tricoloră şi era aşa de mic...nici nu ştia să facă guiţ sau groh sau cum fac porcii. Mieuna încet şi răguşit, ca un motan.

Nici nu putea fi vorba de animale în bloc - jos era un anunţ în care se spunea că e interzis să ţii câini sau pisici fiindcă fac murdărie pe hol şi gălăgie şi...ce nu era voie nu era voie şi gata. Dar nu scria nimic despre porci. Aşa că pe Fănel l-am păstrat. I-am zis Fănel fiindcă întotdeauna mi-am dorit un frate - da’ fiindcă mama plecase de vreo trei-patru ani cu Cristina cu tot, soră-mea mai mică - ce mare scofală! Oricum ea arăta cam ca Fănel când au plecat, dar nici o pagubă, şi-aşa voiam un frate, nu o soră şi Fănel era băiat. M-am uitat chiar eu, era băiat, a fost primul lucru la care m-am uitat când mi l-a adus tata.

Aşa că l-am ţinut. În fiecare zi, când plecam de la şcoală, treceam prin strada Primăverii sau pe străzile alea cu nume din cartea de geografie, din capitolul "Capitalele lumii": Paris, Londra, Madrid, Montevideo... pierdeam o groază de vreme, da’ măcar aduceam de fiecare dată ceva bun pentru Fănel: sandvişuri pe jumătate mâncate, coji de caşcaval, de pâine, de fructe.

Pe urmă, cum tot treceam pe-acolo, m-am împrietenit cu soldaţii din faţa ambasadelor - mă cunoşteau cam toţi. Băieţi tineri, nu mult mai mari ca mine. E adevărat că şi eu arătam de parcă aş fi rămas repetentă patru ani la rând într-a opta. Aşa-s fetele, arată mai mari decât sunt. Vorbeam cu ei - am învăţat destul de repede engleza, am ajuns s-o rup aproape mai bine decât profa mea de la şcoală, aşa, vorbind cu soldaţii ăia tineri şi blonzi. Cred că asta le plăcea la mine - că eram aşa de neagră, da...eram cu totul altfel decât ei. Uneori mergeam cu câte unul în spatele gardului şi ne jucam puţin de-a mama şi tata. Bine, normal că făceam chestia aia - şi ce contează, măcar mă alegeam cu câte ceva pentru Fănel, fiindcă după asta mă lăsau să scotocesc în voie prin containerul de gunoi. Aşa am învăţat o mulţime de lucruri. Despre Danemarca, de exemplu. Acolo da, mi-ar plăcea să merg. Trebuie să fie o ţară tare frumoasă: învelită în ceară cu gust de miere, ca aia de pe marginea caşcavalului. Anglia e oribilă: plină de ouă stricate şi un fel de mămăligă dulce, dezgustătoare, dar care lui Fănel îi plăcea la nebunie. Să meargă el acolo, dac-o vrea, când se face mare.

Nemţii aruncau o mulţime de cârnaţi şi, foarte rar, cozonac. Prost cozonac, pe cuvântul meu! N-avea nici un gust. Gunoiul unguresc era plin de sosuri, te mânjeai peste tot şi nu te alegeai cu nimic, iar la ruşi nu găseai decât sticle goale şi, din când în când, capete de peşti afumaţi. Dumnezeule, ăştia mai şi mâncau vreodată?!

Ce să zic, Franţa era toată o brânză - nu ştiu cum de nu se mai satură ăia de un aliment cu gust de organ genital nespălat. Nici nuuuuu vreau să mă gândesc din ce făceau chestiile alea cu nume turceşti: camambert, de exemplu. Sau croasan’. Alea da, îmi plăceau: când mai găseam câte o jumătate, Fănel rămânea mofluz. Chestia cu zahărul. Se ştie - porcii n-au voie zahăr. Le face rău, îi excită. Îi fac să simtă tot felul de lucruri. Ca şi oamenii. De asta nici noi n-aveam voie prea mult zahăr. Nici grăsime, nici ouă, nici carne prea multă. Oricum, Fănel era vegetarian. Mai mânca uneori caviar când găseam resturi de la vreo recepţie sau vreo cină mai festivă, dar nimic mai mult! Şi, în fond, ce-i rău în asta? Ouă de peşte - bleah! Dar lui Fănel îi plăceau - pe urmă am aflat şi eu că e o mâncare pe care unii o consideră foarte bună. Treaba lor!

La ambasada americană n-am ajuns niciodată să mă uit prin gunoi. Era prea la vedere şi, pe urmă, soldaţii lor de la poartă erau şi mai negri decât mine.

Cel mai mult mi-ar fi plăcut dacă aş fi găsit măcar o dată o bucăţică de ciocolată. Dar din aia nu aruncau niciodată. La nici o ambasadă şi nici pe strada Primăverii. Uneori găseam ambalaje şi le miroseam - erau aşa de vanilate, că nici măcar duhoarea acră de gunoi nu le putea lua aroma aia grozavă.

Dar şi Fănel creştea. Într-o zi ca alţii în zece. Ne descurcam destul de greu, tata şi cu mine, da’ lui ce-i păsa?! Erau anumite mâncăruri la care nici nu se uita. De exemplu chifteluţe de peşte sau mămăligă cu salam. Deşi era din soia, iar la vegetarieni merge. Da’ el, nu. Nu-l mânca şi pace. Nici nu-i păsa ce greu era să-i aduci tot timpul biscuiţi sau coji de pepene. Noroc că stăteam lângă piaţă şi vara îl mai hrăneau precupeţele - se împrietenea uşor şi alea îl îndopau cu roşii stricate, coceni de varză şi ardei şi ce se mai mirau când le mânca aşa frumos, politicos...de parcă n-ar mai fi văzut porc în viaţa lor!

Îl scoteam dimineaţa şi seara să-şi facă nevoile - era foarte curat, foarte civilizat - şi îl mai lăsam să pască prin iarba din cartier. Vecinii nu spuneau nimic. Cred că ne invidiau - puţină lume putea pe-atunci să ţină un porc de Crăciun. Fiindcă era de la sine înţeles că urma să-l tăiem de Crăciun şi toţi vecinii sperau că o să primească o bucăţică de cârnaţ sau slăninuţă. De-aia tăceau.

Bineînţeles că mie nici prin cap nu-mi trecea să-l tăiem. Ar fi culmea, după ce te-ai chinuit atâta să-l creşti?! Păi atunci la ce bun, nu? Da, numai că taică-meu avea altă părere. Şi într-o seară, cu vreo două zile înainte de Crăciun, când era cam abţiguit, a încercat. Urla că s-a săturat de post negru - ce prostie, uneori îi mai lăsam şi lui din delicatesele de peste zi - şi a sărit cu cuţitul la Fănel. Habar n-am de unde făcuse rost de cuţitul ăla, un satâr nu alta - că săracul Fănel s-a traumatizat complet. A sărit de pe balcon, noroc că stăteam la etajul întâi - şi şi-a rupt un picior. Era deja destul de grăsuliu, dar arăta aşa de d’ăguş cu codişa aia a lui îmbâ’liguşă... Noroc că la parter stătea un doctor care lucra la salvare şi a chemat ambulanţa. I-au pus pe loc piciorul în ghips, altfel, cine ştie...păcat numai că un infirmier i-a tăiat pe ascuns o bucată de ureche. L-am văzut eu că mestecă ceva, dar ce, era să mă gândesc...! Doamne, ce criminal! Nu contează, mie şi aşa berc îmi place de el. Da’ dacă l-aş prinde pe ăla...

Bine, lui taică-meu până la urmă nu i-au mai putut face nimic. Când au ajuns să se uite şi la el, era mort de-a binelea. Căzuse în satâr. Uite unde duce lăcomia - măcar în ultima clipă să-l fi lăsat de coadă!

L-am îngropat de Crăciun.

Pe urmă mi-am dat seama şi eu de răutatea oamenilor. A doua zi de Crăciun, cineva l-a reclamat pe Fănel la miliţie că cică l-ar fi aruncat pe tata de pe balcon. Aşa că au venit, erau vreo patru, plus sergentul, o patrulă întreagă. Cu maşină cu tot, din aia cu bec roşu deasupra. Au venit cu sirena prin tot cartierul. Degeaba le-am explicat că era... cum îi spune... legitimă apărare. Pe mine m-au băgat într-o cameră şi au făcut cu mine ce făceau soldaţii ăia de la ambasade. Numai că miliţienii ăştia nu erau blonzi şi nu miroseau frumos şi nici nu m-au lăsat pe urmă să-l păstrez pe Fănel. L-au lovit cu bocancii şi l-au băgat în dubă. Şi el plângea ca un copil. Şi pentru prima oară l-am auzit atunci că guiţă. Niciodată nu mai făcuse aşa. Mieuna uşor, ca un motănel sau sforăia uneori noaptea, dar niciodată nu mai guiţase aşa!

De Anul Nou mi-au trimis un bileţel. Fugise de sub escortă... unde să fugă, săracul? Şi cu piciorul în ghips...

Îl mai caut încă. Mă gândesc că poate îşi aminteşte gustul mâncării de-acasă şi de-atunci umblu în fiecare ajun de Crăciun pe la containerele de gunoi, doar-doar dau de el. Între timp, unii au început să-şi dea seama ce de lucruri bune se găsesc pe-acolo şi a cam apărut concurenţa. Acum suntem destul de mulţi, aproape că am putea forma un partid. Aşa e, au trecut anii... pe-atunci nu era democraţie, puteai liniştit să cauţi în gunoaie. Plus că soldaţii ăia blonzi s-au dus pe la casele lor şi acuma toţi sunt români de-ai noştri... ce să mai aştepţi?!

Mă gândesc de multe ori, noaptea, mai ales miercuri spre joi, când vine maşina gunoierilor să ridice containerele din faţa ambasadelor - hm - oare pe unde-o fi Fănel? Poate o fi fugit de mult peste graniţă şi eu îl aştept aici ca proasta, după ce l-am hrănit cu delicatese...

Oare cât o fi trăind un porc?