Poate că mai mult ca orice conta Crăciunul pe care îl ţineam creştineşte cu Ajunul lui din 24 seara, El devenea cel mai important moment.
Părinţii şi bunicii mei au dorit să prelungească pe cât posibil misterul Moşului care de fiecare dată sosea acasă în lipsa mea, ca o prelungire a Sfântului Niculae, pentru care mama avea un timing (cum am spune acum) fenomenal, nimerind exact momentul de somn profund când cu toată veghea mea disperată de până atunci, nu reuşeam să mă mai trezesc să văd cine-i cel ce-mi pune în pantofii cei mai eleganţi, aşezaţi atent cât mai aproape de pat, seria întâi de cadouri.
Revenind la seara magică eram trimisă cu puştii din cartier la colindat prin vecini, mai cu seamă la o familie cu patru băieţi mult mai mari ca mine, unde eram mereu răsfăţată de mama lor care rămăsese cu regretul că nu a avut şi o fetiţă. După ce mă produceam cu Moş Crăciun cu plete dalbe ori mult mai prozaicul Ne daţi ori nu ne daţi mă întorceam triumfătoare cu covrigii şi nucile câştigate cu vocea (premonitoriu) şi mă lăsam vrăjită de bradul imens gata împodobit şi înalt până în tavanul camerei mele, pe care tata avea grijă să-l ancoreze bine ca să nu se prăvălească sub greutatea jucăriilor unele încă din copilăria mamei, a betelii colorate unică pe atunci în România şi cu greu adusă din străinătate ori a sticluţelor de ciocolată cu coniac şi rareori a mandarinelor procurate cu mari sacrificii.
Darurile erau împachetate cu gust şi cu mult har, (ţinute ascunse cu mare trudă şi ingeniozitate) şi după ce toţi din casă îşi luau "prada", ne aşezam la o felie de cozonac cu stafide şi alune turceşti din grădină (unde bunicul sădise doi aluni în ziua în care venisem pe lume, convins că pomii aceştia trăiesc o sută de ani, şi care de-a lungul vremii au rodit mai mult sau mai puţin după soarta ce-mi era hărăzită de fiecare dată). Nu lipsea nici cornul cu nucă sau alteori buturuga franţuzească, caramele sau trufele făcute de mama în casă, ori celebrul lichior de cireşe amare după reţeta părinţilor ei, bunicii mei chimişti, care inventau tot felul de lucruri inedite. Mama ne acompania la pian şi cântam cu toţii colinde şi ştiam să ne bucurăm de cadourile primite, chiar dacă erau ani grei. Nu uitam nici de patrupezii care ne-au populat existenţa fără întrerupere, căţeii şi pisicuţele pe care nu voi pricepe vreodată de ce le e dat să trăiască atât de puţin.Iar în privinţa lui Moş Crăciun nu se străduiau să îmbrace pe cineva care să-mi facă morală înainte de a-şi goli sacul, pentru că în copilăria mamei bunicul când îşi aprinsese pipa îşi dăduse foc la barba falsă lipită cu o substanţă inflamabilă, iar pe mine mă duseseră la o serbare organizată de IDT unde când a suit pe scenă presupusul personaj de poveste i-am recunoscut vocea unui domn din Institut şi am început să strig, fără a mai putea fi oprită, "e domnul Vintilă".
Oricum Crăciunul îl voi aştepta mereu cu aceeaşi înfrigurare ca-n copilărie, deşi va fi mereu altfel.