Renaştere
Am lăsat barca neancorată
şi am pornit legănându-ne spre insula stufoasă.
Capul ne vuia. O mare din timpuri de demult
dispărea printre copaci. Ne-am prăvălit în iarbă
în plin soare. Luminişul pălea, roşu.
Şi-am mai văzut doar gâtul tău pulsând puternic.
Mai întâi a fost creat bâzâitul muştelor, apoi lumina.
Mijim ochii şi vedem cum lumea se-nnoieşte.
Vântul umple copacii cu frunze.
Tu râzi pentru că iarba există.
Libelula îşi ia zborul, coboară, îşi ia zborul.
Şi au trecut o mie de ani.
Siestă în Lesbos
Pâlpâie ca marea printre copaci:
e pentru-ntâia oară când zăresc timpul -
val după val după val,
o neîntreruptă goană spre ţărm
deşi nici un val nu se urneşte din loc.
După un prânz cu struguri, brânză de oaie şi vin
adormi cu capul pe genunchii mei.
Visele tale se preling printre copaci
ca sângele în apă.
Şi eu mă înspăimânt de duritatea lor:
imagine după imagine în care mă lupt cu lumea largă
şi totuşi mă aflu mereu în acelaşi loc,
cel al suferinţei.
De parcă mi-aş fi vândut sufletul umbrelor.
Reproşul visului doare
dar mă-nvoiesc, cu inima îndoită.
Ce făcea mesagerul când se vedea înfrânt?
Şi nu cronicarul este acela
ce îmbracă-n formă groaznicul măcel?
Iar arheologul ce tălmăceşte un craniu despicat
nu se-nrudeşte cu omul cu securea?
Val după val după val printre copaci,
o rătăcire ce duce niciunde.
Mă lupt s-ajung acolo unde mă aflu deja
şi numesc asta responsabilitate.
Licăririle din zare te orbesc,
pălesc şi iar te orbesc.
Te trezeşti atunci
şi ultimul vers rămâne veşnic nescris.
(din volumul-antologie Noi corespondenţe lirice - poezie contemporană română şi suedeză apărut la Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, selecţie, traducere şi prezentare de Dan Shafran)