Despre conversii

Între restaurare, renovare şi schimbarea la faţă cu totul a unui obiect arhitectural prin operaţiuni violente (demolare totală sau parţială, re-faţadări de felul celei a Hotelului Dorobanţi, reconstrucţii radicale de felul celor propuse de Lebbeus Woods pentru Havana sau, mai ales, Sarajevo) şade un obiect straniu al arhitecturii de azi: conversia (iar nu cum - eronat - persistă chiar şi unii distinşi profesori să o numească: "re-conversia", ca şi când ar fi vorba despre o dublă operaţiune de conversie). Ce este acest obiect straniu?

Conversia este în primul rând o schimbare de funcţiune, dar una în care există o tensiune, uneori chiar una acută, între funcţiunea-plecare şi funcţiunea-sosire. Această schimbare de funcţiune aduce cu sine modificări importante ale partiului, ale organizării spaţiului, uneori ale materialelor de finisaj sau a culorilor acestora. Ceea ce este insă esenţial este că, în final, cele minimum două straturi ale clădirii sunt recognoscibile ca atare, sunt, aşadar coprezente. Câteva exemple recente: Tate Gallery Modern de la Londra, conversiile de antrepozite în ateliere şi rezidenţe de artişti, loft-urile, Fabrica de Glucoză preschimbată în Hotelul Caro în Bucureşti, locuinţe în distilerii de whiskey sau chiar în biserici şi multe altele. Redescoperită de deconstrucţie, conversia este de fapt un mod perpetuu de a fi al arhitecturii, de la, să zicem, casa lui Pitagora transformată în templu după moartea lui la bazilica devenită biserică.

Trebuie spus chiar că acest mod de a face arhitectură a devenit unul predilect în ultimele două decenii. În Anestetica-Arhitectura ca anestezic (Paideia, 1999), Neil Leach vorbea despre o frenezie a conversiilor celor mai stranii în Marea Britanie, un soi de renăscut spirit gotic care ar face din căutarea spaţiilor-relicvă ale revoluţiei industriale (ceea ce astăzi pare să facă obiectul arheologiei industriale) în vederea schimbării lor în locuri "domestice" un scop în sine al arhitecturii spectaculare. O casă în formă de casă e plictisitoare; o casă în formă de biserică, distilerie, antrepozit, termocentrală etc. devine excitantă. Dorul de diferenţă, de alteritate, le pândeşte şi pe bietele spaţii.

Conversiile sunt aşadar domeniul predilect al heterotopologiei foucaltiene, unul pe care însă Foucault nu l-a putut prevedea la data scrierii textului său Altfel de spaţii, acela unde şi dă numele acestei stranii ştiinţe, prin diferenţă faţă de prea cumintea topologie bachelardiană.

Pentru mai multe detalii despre acest tip de a injecta din nou viaţă în ţesutul urban vechi, delabrat sau pur şi simplu incomod în forma sa prezentă, trimit cititorul la literatura de specialitate contemporană. Deja citata carte a lui Neil Leach, dar şi propria-mi Khora (1999) sunt în parte dedicate acestui subiect. Studenţii m-au auzit adeseori celebrându-l şi încercând să explic atât genealogia sa glorioasă, cât şi problemele pe care ni le pune în faţă. Întrucât ţările post-comuniste şi mai cu seamă a noastră sunt un teren predilect pentru conversia acelui fond construit malign pe care îl cunoaştem cu toţii, avem cu toţii de lucru aici. Este o formă diferită de conversie decât aceea pe care vesticii o practică atunci când îşi convertesc patrimoniul istoric: noi l-am demolat pe acesta din urmă şi avem de lucrat cu blocuri şi edificii pompoase, dar inutile, ale modernităţii. Or, dacă mantra miesiană a modernităţii este adevărată, însemnează că ar trebui să fim descurajaţi: schimbând funcţiunea, mai cu seamă atunci când o facem radical, faţada ar fi să fie situată în plin neadevăr. Conversia îl infirmă şi pe Gadamer, întrucât este de natură să saboteze "soluţia fericită" pe care el o vedea la conjuncţia dintre funcţiune, formă şi relaţie cu amplasamentul. Dar astea sunt de lăsat pe seama celor pentru care ele reprezintă cu adevărat probleme serioase. Arhitecţii de planşetă îşi suflecă mâinile şi, adeseori fără multă teoretizare, dau răspunsuri pe care după aceea se chinuie un cârd de teorişti să le problematizeze. Sau cel puţin aşa cred planşetarii că se petrec lucrurile. De fapt nu este aşa. Conversiile interesante se petrec la intersecţia dintre investigaţie filosofică şi actare spontană, deopotrivă reactivă (la ce este deja prezent) şi activă (punând în criză prezentul şi formulându-se pe sine prin raportare la acest prezent) în sit real. Conversia este cântec la două mâini, joc pe mâna "adversarului" (cel care a proiectat înaintea ta), gândire dublă şi, nu rareori, proces de intenţie făcut predecesorului. Coprezenţa celor două case înseamnă totodată şi coprezenţa a cel puţin două intenţii auctoriale în aceeaşi zidire. Ca în pictura dioptică, imaginea se compune din vederea concomitentă a lui atunci şi acum, la intersecţia celor două planuri temporale în acelaşi spaţiu.