Făceam fotografii la noul turn de birouri al lui Jean Nouvel când am fost apostrofat de un nene pe bicicletă, foarte indignat. De ce, adică, îl fotografiez? E o mizerie! O catastrofă. Nu are nici măcar un singur panou fotovoltaic. Nici măcar un panou solar. Nimic. O ruşine. Pot să zic şi eu ceva? Am întrebat. În primul rând, treaba mea ce fotografiez, liber sunt şi de nimeni nu depand. În al doilea rând, autorul e un mare arhitect. În al treilea rând, spuneţi-mi, vă rog, că nu lucraţi la o companie care vinde panouri fotovoltaice sau solare! Ba da, răspunde bunul meu cetăţean indignat şi pleacă. Nu că nu avea dreptate, dar vorba lui Caragiale şi a sa întâlnire a breslaşilor, omul nu vedea în clădire decât o afacere pierdută pe timp de criză, iar nu exerciţiul de transparenţe şi opacităţi din sticlă cu care putem, desigur, să nu fim de acord, dar fără să apostrofăm pe cei care nu ridică şi ei un chetroi să dea la ferestre...
Când s-a petrecut scena, veneam agale de la Hundertwasserhaus & Co. Bătrânul este, clar, din stirpea Sezzesion, via Gaudi şi, mai de pe-aici, ungurul Lechner. Ştie să inventeze atmosferă din nimic, fără ca, în ultimă instanţă, să distoneze prea tare cu contextul vienez, pe care îl invocă, îl provoacă şi, pe alocuri, îl resuscită în forme proprii postmodernismului ludico-istoricist al unora precum Michael Graves. Străvezi acolo şi referinţe la arhitectura de turtă dulce ot Mittel-Europa - un Sibiu, o Oradie, parcă. De altfel, ca un făcut, de cum ieşi din Ring-ul medievalo-imperial, poposeşti în plină Transilvanie. Casele sunt ca la Cluj sau ca la Timişoara, doar că mai înalte, mai restaurate şi mai dezinvolte în a accepta intervenţia contemporană, care să le potenţeze vechimea şi valoarea.
La Centrul de arhitectură din MQ (cartierul muzeelor, lângă spectaculosul meteorit al muzeului Ludwig), o expoziţie retrospectivă a arhitecturii austriece din secolele XX şi XXI, cu un catalog excepţional alături. Noi nu am reuşit încă să producem o expoziţie similară, după douăzeci de ani, cât plânsem la apa Vavilonului dâmboviţean.
Dar despre ce vorbesc eu aici? Orice comparaţie cu Austria invită la smerenie şi la umilitate, tocmai pentru că o comparaţie este posibilă, iar mediul construit este înrudit (noi fiind în rol de rudă săracă, desecendentă dintr-un plod din flori, făcut de boierul cu fata-n casă, aia mai tuciurie...).
