Valurile Dunării. La Viena

IDM, Institutul pentru spaţiul dunărean şi Europa Centrală, de la Viena, este o instituţie respectabilă, cu o istorie deja semicentenară, cu bani şi cu sprijin politic. Pe 15 iunie 2010, a ţinut o masă rotundă la Urania (sediul observatorului astronomic de pe malul canalului dunărean vienez) de autopromovare a scopurilor ce-l mână în luptă. În acel grup de vorbitori, pur şi simplu printr-o coincidenţă de factori (mulţumesc Mădălinei Diaconu şi lui Lukas Vosicky), eu eram pe post de român. Trebuia să fie unul: Dunărea, din nefericire, nu se varsă în Balaton, cum şi-ar fi dorit nostalgicii fostului imperiu. Să nu credeţi că bat câmpii: public, în numele acestei nostalgii K&K, preşedintele Busek (fost vicencacelar al Austriei) l-a invitat la microfon mai întâi pe ambasadorul ungar şi nu, cum măcar politeţea masculină ar fi îndemnat, pe ambasadoarea României. În fine.

Prima sesiune a fost mai degrabă politică, urmând ca a doua să fie, aşa zicând, culturală. Am avut parte de un keynote-speaker extrem de bun (fostul ambasador al Serbiei la Viena, scriitor) care a vorbit despre identitatea caleidoscopică a celor din această zonă geopolitică şi istoric-culturală, punând-o, cu totul, sub spectrul cafenelei vieno-budapestane, ca loc de taifas, dezbatere, decizie şi relaxare mittel-europeană. Spre deosebire de Excelenţa Sa, moderatoarea - o ziaristă complet despaţiată - nu ştia pe cine, ce şi de ce să întrebe, deşi îşi făcuse o listă de întrebări, întrucât, după cum singură a recunoscut, nu apucase să citească textele trimise (nici pe al meu, prin urmare). Încerc, aşadar, în cele ce urmează, să-mi rezum intervenţia. Am spus câteva cuvinte în engleză, pentru că, dacă este vorba despre un spaţiu comun de viitor, acesta nu trebuie să împărtăşească doar nostalgii, ci să şi ecraneze suspiciuni; prin urmare, broken English mi s-a părut, în neutralitatea ei veselă, un esperanto mai potrivit decât germana, care era pentru unii limbă maternă şi pentru alţii, ca mine, cât se poate de străină.

Apoi, mi-am amintit de lecţia Dobrogei şi a Tulcei mele natale. Dacă acestea sunt valorile aclamate de Institut, mi-am zis, atunci ele se găseau, în acest bizar loc de la capătul Dunării, tefere şi nevătămate, din cu totul alte motive decât cele proprii nostalgiilor habsburgice. Zecile de minorităţi de la Tulcea (unele bizare, precum satul de italieni numit Greci) trăiau în despărţire, dar şi în armonie, pe cartiere proprii, etno-religioase. Motivul acestei tihne domestice, cred, era cel de mai sus: la Tulcea, până după 1877, nu a existat o majoritate. Românii înşişi au fost minoritari şi după unire, până când o politică viguroasă dusă de statul român de, i-am zice azi, purificare etnică, a colonizat sate întregi de români ardeleni care au adus cu sine oile şi toponimele (Făgăraşu Nou, Sibioara, de pildă, sau nume de familie precum Râşnoveanu). Fix o sută de ani mai târziu, construirea combinatului de fero-aliaje şi a celui de alumină a schimbat dramatic componenţa etnică, încă o dată, încât acum Tulcea este oraş moldovenesc.

În vreme de restrişte, au găsit în nordul Dobrogei şi în Delta Dunării loc de azil şi refugiu primitor atât lipovenii, cât şi haholii din care mă trag, după mamă, fugiţi de foametea din Ucraina anilor treizeci stalinişti. În fine, am adăugat, Tulcea oferă Europei neliniştite (şi, oricum, Elveţiei) soluţia turcească pentru chestiunea minaretelor. La raiaua Tulcei, margine de lume şi de imperiu, soluţia la diversitatea de credinţe era toleranţa, cu un şpil, totuşi: geamia cea mare era construită pe malul Dunării, cu ditai minaretul ridicat zvelt peste faleză. Regula celorlalte credinţe era una simplă. Construiţi orice lăcaş de cult oriunde în oraş, dragi minorităţi ghiaure, dar cota lui maximă nu trebuie să depăşească pe aceea a semilunii de pe minaret. Mă gândesc că o perspectivă similară ar trebui, cumva, să îşi facă loc şi în negocierea modului în care, invers, oraşele creştine ale Europei avizează construirea de alte lăcaşe de cult decât cele ale majorităţii populaţiei. Construiţi, stimaţi musulmani, dar nu mai înalt decât domul din centru. În orice caz, din acest mesaj tulcean trebuie reţinută, mi se pare, prima parte: da, aveţi voie să vă închinaţi zeilor pe care îi slujiţi, chiar dacă sunteţi în afara pământurilor şi a grupurilor etnice asupra cărora aceştia păstoresc.

În fine, am mai întrebat dacă în ţările din acest spaţiu dunărean şi central-european circulă proiecte politice de reintegrare a fostului imperiu habsburgic, camuflate sub diferite alte denumiri şi sub umbrela tutelatoare a UE. În definitiv, în UE se produce uniunea franco-germană, sau cea mediteraneană. Dacă tot au bănci româneşti şi petrolul şi gazele, de ce se mai ascund după degete? Cred că întrebarea mea nu a fost deloc diplomatică, iar gazdele, vezi bine, au negat să fi ştiut despre asemenea planuri.

În schimb, m-au întrebat cum stăm cu urbanizarea în zona Dunării de jos. Am replicat că nu asta e preocuparea în această zonă, ci re-inundarea arealului mlăştinos care a fost desecat de comuniştii de o parte şi de alta a fluviului, inclusiv a unei părţi din Delta Dunării, pentru a reface ecosistemul distrus parţial al acestei zone. Nu păreau să ştie mare lucru despre aceste planuri destul de avansate, după ştiinţa mea. Am adăugat şi câteva cuvinte despre normativul de proiectare ecologică în Delta Dunării, pe care l-am redactat în 2006 şi care a devenit una din ultimele hotărâri de guvern ale guvernului Tăriceanu. Dar nu am adăugat prea multe, pentru că vreau să facem, împreună cu doamna Carmen Bendovski, de la ICR Viena, un eveniment în toamnă, dedicat acestor noi moduri de a proiecta în România.

După conferinţă, vinul şi bufetul - delicioase - au fost oferite de Ambasada României. Am mai vorbit, informal, despre soiurile de vin pre-filoxerice din România şi m-am revăzut cu Horia Marinescu, Bogdan Ghiu şi Anca Mizumschi, cu toţii aflaţi, din motive diferite, la Viena chiar atunci, precum şi cu doi foarte buni foşti studenţi, aflaţi în practică la Coop Himmelblau.

Deocamdată, atât de la Viena. Săptămâna viitoare revin cu rezumatul conferinţei de la ICR Londra din 21 iunie 2010.