Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Eric Trules, zahăr şi sare / Eric Trules, Sugar and Salt


Mihaela Iancu

17.06.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Eric Trules, artistul american invitat la Bucureşti prin Bursele Fulbright, are multe întrebări pentru tine. Vrea să ştie "De ce ţi-e cel mai teamă? Ce te doare cel mai tare? Despre ce nu poţi să vorbeşti? Nu-ţi face griji. Dacă nu te simţi confortabil, dacă ţi-e greu să răspunzi, e foarte bine." Pentru că Trules o să-ţi spună să scrii despre asta: despre probleme, durere, despre lucrul care te sperie cel mai tare. El nu crede că există cineva care nu are poveşti personale unice, ceva ce ar merita să fie povestit. "Toţi am avut părinţi problematici, şanse ratate, dezamăgiri cutremurătoare sau inimi rupte. Scrie despre astea! Dacă eşti prea înţepenit ca să scrii", spune, "ia drogurile potrivite. Dă drumul la muzică, dansează de nebun şi apoi stai jos şi scrie! Bineînţeles că tuturor ne e frică. Dar asta nu-i o scuză. Asta e doar lipsă de curaj. Şi apropo, nu folosiţi România drept scuză. Ţine minte - vulnerabilitatea ta, punctul în care te simţi cel mai descoperit, este de fapt puterea ta. Cel puţin în teatru."

Trules a ajuns în România pentru două săptămâni, de la University of Southern California, din Los Angeles, unde e profesor asociat în practică teatrală. U.N.A.T.C. i-a găzduit un workshop de solo-performance şi improvizaţie, ca specialist Fulbright în studii americane, în domeniul teatrului. De fapt, scopul lui e să predice Evanghelia povestirii istoriilor personale, să ne înveţe cum să scriem şi să producem monoloage pentru spectacole de solo-performance, din "ţesătura propriilor vieţi".

În prima zi, ne-a rugat să ne aşezăm într-un cerc şi să ne prezentăm pe rând, să spunem ceva despre noi ce nimeni din acea cameră nu mai ştia, să ne gândim la ceva suficient de mare şi de important, încât să ne depăşească şi să capete o valoare universală. Nu eram pregătiţi pentru asta. Am început lent, într-o doară. Trules vroia să ştie despre "copilul abandonat de tată" şi nu despre "păianjenul care m-a speriat în baie, când eram mic". Cu cât devenea mai vizibilă greutatea de a spune o poveste care se dovedea a fi dureroasă, cu atât ne încuraja mai mult, iar cercul nostru începea să semene cu cele din anii '60, când hippioţi cu părul lung se adunau tot în cercuri, te priveau direct în ochi şi-ţi spuneau "Îţi mulţumesc că ai împărtăşit asta cu noi." Şi vorbeau serios.

În fiecare zi, Trules stătea picior peste picior, cu palmele lui cuminţi, una peste cealaltă, gata să latre la tine dacă încercai să ignori adevărul emoţional. Dar niciodată nu muşca. Ştia el de ce. Muncea ca artist de peste 40 de ani şi acum vroia să facă şi din noi şamani. "Trebuie să scoatem la lumină poveşti din cele mai întunecate cotloane care există în noi şi pe astea să le oferim oamenilor." Ne-a spus de la început că nu aşteaptă de la noi monoloage "perfecte", dar vrea să fim sinceri, curajoşi şi să vărsăm atât sânge cât suntem în stare. "Dacă nu vă e greu să faceţi ceva, probabil că nici nu merită foarte mult. Scoţi atât cât investeşti. Americanii spun "no pain, no gain"."

Dacă nu am fi făcut asta în fiecare din cele 10 zile pe care le-am petrecut cu el, în Pod B, la U.N.A.T.C., probabil că nu ne-ar fi lăsat să stăm cu el la masă şi să luăm prânzul împreună. "Putem să ne aşezăm?" "Bineînţeles", spunea, "pe cine altcineva mai ştiu eu din România?"

Am râs cu el. Am şi plâns când continua să apese pedala în noi ca să scoatem afară bubele. Ne-a spus "Ştiu cum e. Cândva, am fost un vulcan, atât de reprimat şi închistat, încât simţeam c-o să explodez." A trăi aşa pentru 21 de ani, până într-o zi, când a descoperit un anunţ în The Village Voice, un ziar din New York, care anunţa un workshop de teatru avangardist. Urma să se ţină în Manhattan. Cum tocmai terminase colegiul cu "diplomă în frisbee", deci practic nimic viu şi important, pe vremea aia conducea un taxi în New York City, trăia în Brooklyn şi poza nud pentru cursuri de artă.

Aşa că într-o zi de sâmbătă care părea să înceapă bine, ajunge în Manhattan, urcă scările până dă de uşa unui pod pe care îl deschide. Înăuntru era murdar şi întunecat, iar pe el îl cuprinsese spaima pentru că vedea dansatori şi actori împrăştiaţi peste tot, în poziţii ciudate şi provocatoare, pe podeaua de lemn a studioului. Totuşi, s-a forţat să se aşeze. A început să facă exerciţiile de stretching pe care le învăţase din cursurile de yoga, în vremea colegiului. S-a gândit că asta o să-l ajute să dea impresia că ştie ce face.

Adevărul era că nu avea nici cea mai vagă idee despre ce se petrecea... dar atunci a început să înveţe, în workshop-ul care a durat trei luni. Descoperea câte ceva despre artă, dans şi despre el. Copleşitor. Prea mult dintr-o dată. Atâtea experienţe noi, ciudate şi excitante pentru băiatul ăsta din urbe, provenit din clasa de mijloc, pe care ai lui îl prezentau ca fiind "fiul nostru, viitor doctor." Înţelegea pentru prima dată ce înseamnă să fii peşte aruncat în apă, iar asta l-a consumat atât de mult încât îşi pierduse capacitatea de a mai vorbi. Niciun cuvânt nu mai ieşea dintre buzele lui speriate. Iar pentru cineva care îl ştie fie şi numai puţin pe Trules, asta e foarte greu de crezut.

În prima zi de primăvară adevărată a lui 1970, pe 21 martie, Trules a decis că e vremea să facă o schimbare. Şi-a luat Piotiac-ul din 1964, economiile de-o viaţă, adică cei 850 de dolari şi a pornit în "Odiseea Bob Dylan - Jack Kerouac, traversând America în zig-zag, dintr-un oraş în altul, ca şi cum ar ţara asta ar fi fost doar o hartă mare." 1970 însemna perioada contraculturii americane, timp pentru sex, drugs & rock'n'roll. Iar Trules era un artist-hippiot cu părul lung şi creţ, în căutarea lui însuşi.

După şase luni petrecute pe drumuri, a ajuns în Chicago, pe urmele iubirii din colegiu. Nu-şi spălase părul în tot timpul ăsta, dar tehnica lui de journey man devenise mai bună. De cum ajungea într-un oraş nou, rotea din manivelă geamul maşinii şi întreba prima persoană pe care o întâlnea "Unde e zona cu păr lung a oraşului?". Unii răspundea "Acolo, ciudatule. Du-te dracu!", dar alţii îi zâmbeau "Pe-aici, omule." Şi el mergea mai departe. Parca maşina, intra într-o cafenea şi se prezenta: "Salut, pe mine mă cheamă Eric şi sunt nou în oraş. Ştiţi vreun loc unde aş putea să dorm fără bani o vreme?" Întotdeauna găsea ceva. Singurul lucru pentru care a plătit în cele şase luni a fost benzina. Câteodată lua cu el, la drum, din cei care făceau autostopul şi-i punea pe ei să plătească combustibilul. "Doar sunt evreu, m-am născut cu darul de a şti cum să fac rost de-un dolar.", spune el cu gura largă care-i zbârceşte obrazul gros.

În Chicago, vechea lui dragoste, care se căsătorise între timp, l-a trimis la teatrul din partea veche a oraşului, unde a întâlnit un alt grup de actori care repetau, de data asta, Naked Lunch de William Burrough, cu o mică schimbare. Personajul principal era acum Abbie Hoffman, cel mai cunoscut "yippie". "Eşti actor?", l-a întrebat regizorul pe Trules care avea părul la fel de electrizat şi înspăimântător precum Hoffman. Trules a tăcut. Şi-a dat puţin timp să gândească. Era limpede că nu era "un actor." Făcuse trei luni de training în toată viaţa lui. Dar îi sărise în faţă "trenul oportunităţii." Chiar înaintea ochilor. Ce putea să spună în afară de... "Ăăă... da... sunt actor." Şi regizorul i-a oferit rolul lui Abbie Hoffman chiar atunci, pe loc.

Nu l-a acceptat, dar a intrat într-o companie de dans modern care lucra în aceeaşi clădire cu grupul de teatru. "Cred că eram ultimul tip care devenea, la 21 de ani, dansator profesionist.", zâmbeşte Trules, "Dar, cum spune Fats Waller, pianist de blues din New Orleans, «Nu ştii niciodată ce te aşteaptă, nu?»" Şi uite aşa, fără să plănuiască asta, Trules a rămas în Chicago pentru 7 ani. "Eram sătul de toate porcăriile pe care creierul meu mi le spunea de 21 de ani, aşa că m-am transformat într-un artist. N-am mai pus mâna pe-o carte pentru 7 ani. În schimb, am descoperit că am un corp, un instrument cu care mă puteam exprima, o alternativă preţioasă şi uimitoare la cutia sterilă pe care o purtam pe umeri."

După 4 ani, dansatorii au avut ideea de a duce spectacolele "pe drumuri", în afara teatrului, în public. Aşa că Trules le-a spus studenţilor lui de la cursul de dans modern să găsească nişte haine la mâna a doua, să aducă machiaj, şi au ieşit pe străzi, costumaţi în clovni. Trules îşi găsise un nou talent. "În costum şi machiaj, puteam să fac orice. Îmbrăţişam străini, sărutam poliţişti. Curând am descoperit că un clovn e licenţiat în Libertate." Pentru Gino Cumeezi, clovnul nebun şi sălbatic, alter ego-ul lui Trules, toate astea erau cele mai naturale lucruri. "Dintr-o dată, curajosul Gino putea să facă toate lucrurile despre care societatea îmi spusese mereu că nu se cade să le fac. Şi nu numai că putea, dar chiar le făcea."

În 1983, după 5 ani în oraşul natal "New Yawk", Trules şi-a părăsit tronul de clovn (după ce a decis să candideze neoficial la funcţia de primar al oraşului New York, refuzând să fie "paiaţa" vreunuia din candidaţii de pe lista oficială care încercau să-l curteze pe Gino) şi s-a mutat în Los Angeles. Şi-a încercat puterile la Hollywood, a primit şi a dat palme industriei, a plecat şi a început să-şi producă propriile one man show-uri/ spectacole de solo-peformance. Primul a fost în 1988, Down But Not Out şi a ajuns cu el la Edinburgh Fringe Festival unde a intrat pe lista scurtă a celor mai bune spectacole din secţiune.

"Nu există nicio garanţie în viaţă.", vorbeşte Trules cu încăpăţânare, de pe una din scenele U.N.A.T.C.-ului, în mijlocul unui performance gândit chiar atunci. L-a numit Trules Speaks, în parte şi pentru că are o gură prea mare, o ştie şi îi place să glumească pe seama ei. "Eu sunt exemplul perfect. Nici într-un milion de ani nu aş fi putut să ghicesc ce avea să mi se întâmple. Am ajuns din "fiul nostru, viitor doctor", un dansator profesionist. Cine ar fi crezut? Şi apoi lucrurile s-au agravat şi am ajuns un clovn profesionist. Credeţi că am visat vreodată toate astea? Sau că părinţii mei au spus, "Într-o zi, micuţule Trules, o să creşti mare, o să ajungi clovn şi o să candidezi la primăria New York-ului." Sala izbucneşte într-un râs de nestăpânit.

"M-am mutat în Los Angeles, am ajuns poet, performer... realizator de film. Apoi, în 1989, din senin, am fost diagnosticat cu boala Hodgkin, cancer al sistemului limfatic. Eram în şoc. Îngrozit. Realizam că... pot să mor. Am făcut 6 luni de chimioterapie. Chelisem complet. Pierdusem 20 de kilograme. Dar asta a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele. De ce? Pentru că renunţasem la orice program... la ambiţiile mele... la furia mea, la frică. A fost ca un duş rece la 42 de ani. Şi m-a schimbat pentru totdeauna. Am fost norocos. Medicamentele au ars cancerul, emoţional, eram eliberat din chingi. Ba râdeam isteric în mijlocul zilei, ba ţipam la străini. Eram total scăpat de sub control... eram total deschis. M-am îndrăgostit de femeia care făcea acupunctura cu mine. Mi-am dat seama câţi oameni din viaţa mea mă iubesc şi câtă dragoste aveam eu de dat. Apoi, 6 luni mai târziu, mi s-a spus că sunt "vindecat" şi m-am întors în caruselul vieţii, mi-am luat scutul şi sabia şi am început să tai dragoni din nou. Pentru o vreme. Mi-a luat ceva ani să descopăr în ce mă schimbasem.

Şi acum sunt aici... 21 de ani mai târziu. Încă viu şi nevătămat. Încă un vulcan gata să explodeze. Oricând. Oriunde. Dar n-am fost niciodată mai fericit. Şi mai recunoscător că trăiesc, mai binecuvântat pentru aşa o viaţă, o soţie (o femeie cu 30 de ani mai tânără decât mine, din Indonezia), o slujbă, o casă. Nu mai vreau nimic. Şi duminică plec la Istanbul... şi habar n-am ce-o să găsesc acolo. Dar e OK. Nu poţi să plănuieşti tot. "Viaţa e ce ţi se întâmplă în vreme ce aştepţi ca planurile tale să se îndeplinească." John Lennon e creditat pentru cuvintele astea, dar eu cred că le-a învăţat de la o bătrână din Bârlad." Sala râde din nou, iar Trules încheie: "Bună seara şi noroc!"

Pare un bărbat bine clădit, gata să pun un taur jos oricând, chiar dacă are peste 60 de ani. "Ăstora de teapa mea li se spune «bobos» (bourgeois bohemians). Asta înseamnă că nu mai sunt un artist muritor de foame. Fac prea mulţi bani. Şi cum nu-i suport pe yuppies (young urban professionals), clar nu pot să fac parte din tribul lor. Cu inima, sunt tot un rebel... doar că acum în afară se văd doar nişte ochelari negri, rotunzi, pălăria de jazz-man cu marginile scurte şi uşor îndoite şi o vestă cu nasturi flower-power."

Trules merge prin ploaie, în drum spre restaurantul unde o să luăm ultimul nostru prânz împreună. Nu se grăbeşte. Nu-i e frică de apă. "Soţia mea îmi tot reaminteşte «Nu eşti din zahăr sau sare. Nu te poate topi ploaia.»" Dar mie mi se pare că Trules are puţin din amândouă. Zahăr şi sare.

Stăm în jurul lui la masă şi-l privim cum taie mâncarea în bucăţi mici pentru că îi place să amestece ce are în farfurie. Ne spune că la el acasă, în State, se simte precum "bătrânul privilegiat care trăieşte pe deal", cu soţia, câinele lui, jacuzzi-ul lui şi semnul Hollywood-ului care se vede din spatele casei. "Sunt un om norocos... Stau sub un cer californian perfect, mă uit la stele... şi mă simt în legătură cu tot Universul. Ce pot să cer mai mult?"

Călătoreşte în toată lumea vorbind despre lucrurile pe care le-a descoperit singur pentru că a mers pe cărările nebătătorite. Cere şi câştigă încrederea studenţilor lui, îi încurajează să-şi descopere propriile voci, propriul drum. Îşi iubeşte soţia din Indonezia, "nu pentru că e cea perfectă, ci pentru că eram gata să iubesc când am întâlnit-o. A fost o potrivire: ea avea nevoie să fie iubită, iar eu vroiam să iubesc pe cineva. Şi ce dacă nu aveam nimic în comun sau nu vorbeam aceeaşi limbă? Viaţa înseamnă alegere, să fii aici în fiecare zi, perseverenţă. Şi aşa mai departe, pe cărările ei." Trules vorbeşte. Îl ascult şi totul mi se pare năucitor de simplu.

Dar nu e. Sunt multe lucruri şi mulţi ani care l-au făcut pe bărbatul de 62 de ani să îşi arate atât de uşor emoţiile şi să facă un solo-performance bun. "Stop", latră către unul din colegii mei de la curs. "Încă o dată." Şi citim aceleaşi fraze iar şi iar până reuşim să fim cu adevărat acolo, în poveştile pe care le-am scris. Până reuşim să retrăim divorţul părinţilor, abuzurile sexuale sau umilinţele rasiale. "Încă o dată." Trules nu ne lasă în zona de confort. Nu ne vrea neutri. "Nu vreau nicio distanţă între mine, publicul, şi voi, performerii. Performerul trebuie să aducă publicul din scaune, pe scenă, în poveste. Cuvintele au greutate şi culoare. Vreau să simt disperarea ta de a spune cuiva povestea."

Nu orice monolog e un succes. Trules cere mereu o miză, conflict de la început până la final, apoi o rezolvare, într-un fel sau altul. O poveste cu o structură bună ridică tensiune, ca o cursă de şoareci, gata să prindă victima în lovitura letală. Ne mai spune că cele mai puternice momente dintr-o poveste sunt cele în care publicul o să vrea să râdă şi să plângă în acelaşi timp, ca în filmele lui Chaplin sau ca în La vita e bella, al lui Roberto Benigni. "Din nou", latră Trules. Nu e niciodată mulţumit. Vrea să ştie "Ce vrei să spui cu povestea asta? Ce o face universală? De ce ar trebui să-i pese cuiva de asta?" În traducere: vrea profunzime, perspectivă artistică.

I-am văzut filmul pe care l-a terminat în "98, după 7 ani de muncă, The Poet and the Con. Înainte de proiecţie, şi-a păstrat pe cap pălăria şi a păşit în faţa camerei: "Doamnelor şi domnilor, îmi face plăcere să vi-l prezint pe Eric Trules, artist invitat din America." Apoi şi-a scos pălăria şi a coborât vocea: "Acesta e un moment destul de înspăimântător pentru mine, să arăt atât de mult despre mine prin acest film, mai ales pentru că v-am cunoscut pe majoritatea ca studenţi şi v-am cerut să fiţi suficient de curajoşi şi să vă descoperiţi în faţa oamenilor. Acum trebuie să fac ce zic. Şi asta o să fac. Dar vă rog să mă iertaţi pentru că voi părăsi camera. Mi-e prea greu văd filmul din nou, la 10 ani după ce l-am terminat. Un alt motiv ar fi că... nu-l pot schimba. Nu-l pot face mai bun decât e."

Şi a plecat. Iar pe ecran am văzut un alt Trules, unul diferit faţă de cel pe care îl ştiam din timpul cursului. Era un bărbat cu 20 de ani mai tânăr. Un om care încă ascundea furie. Am văzut un bărbat vanitos şi ambiţios, care încerca să înţeleagă de ce el, fiul provenit dintr-o familie de evrei, educată, privilegiată, din clasa de mijloc, era mai ataşat de unchiul lui criminal decât de restul rudelor burgheze. Probabil pentru că şi el, şi unchiul lui, Harvey, aveam nişte demoni personali cu care trebuiau să lupte sau poate pentru că amândoi erau oile negre ale familie. Ce ştiam însă sigur uitându-mă la bărbatul de pe ecran şi ştiindu-l pe Trules, era că omul ăsta ajunsese să facă pace cu el însuşi. Nu mai era atât de obsedat pe el, ci se îndreptase spre studenţi şi spre oamenii din jur. Era omul care te făcea să-ţi dai mai mult credit şi să fii convins că orice, dar absolut orice e posibil.

Trules ne-a spus că "aurul curat se ascunde sub un munte de noroi. Trebuie să cobori în mină pentru asta. Pentru o singură bobiţă de aur, trebuie să sapi mult şi adânc." Mă uit la el, la masă, în timpul ultimului nostru prânz împreună, şi mi se pare că el are suficient cât să dea şi altora... iar noi sunt însetaţi după aur. Niciunul dintre noi nu a plănuit să investească atât. S-a întâmplat, pur şi simplu... după două săptămâni în care am auzit mereu "Mai spune o dată.", "Comparaţia e moartea creativităţii.", "Arată-mi, nu-mi spune.", "Fără suferinţă nu câştigi nimic.", ne-am dorit să dăm mai mult... şi mai mult, până am realizat că el urma să plece şi trebuia să facem toate astea singuri.

În ultima noastră noapte împreună, după ce ne-am citit monoloagele în Underworld, în faţa unui grup de prieteni, ne-am adunat în Piaţa 21 Decembrie, în jurul unei chitări, pe bănci şi pe asfalt, şi i-am cântat doine româneşti. Stătea nemişcat pe bancă, cu picioarele întinse, gleznele şi mâinile încrucişate, privind spre cer. Ne-a spus: "În clipa asta, pentru mine, ăsta e cel mai minunat loc de pe Pământ."


***

Eric Trules, an American Fulbright guest artist to Bucharest, has many questions for you. He wants to know "What are you most afraid of? What's hurting you the most? What's the thing you can not talk about? Don't worry. If you're uncomfortable, if you have a hard time answering, that's good news." Because Trules says, he's going to tell you to write about it: the problem, the pain, the thing you're most afraid of. Because Trules believes that there is no human being alive whose personal story isn't unique, doesn't deserve to be told. "We've all had problematic parents, wasted chances, shattering disappointments, broken hearts. Write about it! If you're too stuck to write," he says, "take drugs. Turn the music on, dance like crazy, and then sit down and write! Sure, we're all afraid. But that's no excuse. That's just lack of courage! And guess what? Don't use 'Romania' as an excuse either. Remember - your vulnerability, where you feel the weakest, is your greatest strength. At least, in the theater."

Trules came to Romania for two weeks from the University of Southern California (USC) in Los Angeles, where he's an Associate Professor of Theater Practice. As a Fulbright Senior Specialist in American Studies with a focus on Theater, he came to U.N.A.T.C., to lead workshops in solo performance and improvisation. He came to preach the gospel of autobiographical story telling, and to teach students how to write and produce solo performance monologues from "the fabric of their own lives".

On the first day, he asks us to sit in a circle and to introduce ourselves one at a time, revealing something about ourselves that no one in the room knows. And to think of something big enough, important enough, that it transcends ourselves and has universal meaning. Wow! We begin awkwardly, tentatively. Trules encourages the abandoned father story, not the scary spider story. The more painful the stories are, the more he encourages us, and the more our circle seems to resemble the ones back in the 60's, when long haired, hippie-types would sit around in similar circles, look you deep in the eyes, and say, "Thank you for sharing." And they would mean it.

Each day, Trules sits, his leg crossed, with his obedient palms, one over the other, ready to bark if you are trying to ignore an emotional truth. Each day he comes prepared to bark... but never does he bite. He knows better. Having been on his own artistic path for over 40 years, now he wants us too, to become shamans. "To bring back stories from our deepest recesses and to offer them up to an audience." He says from day one he doesn't expect "perfect" monologues from us, but that he does expect us to be honest and brave and to show some "emotional blood". "If it's not hard to do, then it probably isn't worth very much. You get out what you put in. Or in Americanize, 'no pain, no gain'."

If we didn't meet his expectations and show him the courage he asked for every day in the Pod B attic at U.N.A.T.C. for 2 weeks, he probably wouldn't have allowed us to join him for lunch every day after class. "Can we join you?" "Of course", Trules would say, "Who else do I know in Romania?"

Trules made us laugh. He made us cry. In class. And out. He told us that he "used to be a volcano, so repressed and insular that I felt like I needed to explode." He said he lived like this for his first 21 years, until one day, he discovered a notice in The Village Voice, New York's alternative newspaper, about a workshop in avant garde theater offered in lower Manhattan. Having recently graduated college with "a degree in frisbee", he was driving a taxi in New York City, living in Brooklyn, and modeling nude for art classes.

On that fateful Saturday morning, Trules arrived in Manhattan, climbed the stairs to a dark and dirty loft, and was surprised and terrified to find a room full of dancers and actors sprawled out in strange and provocative positions, on a wooden studio floor. Nevertheless, he forced himself to sit down and join them. He started to do some stretching from the yoga classes he took in college. He figured it helped him to look like he knew what he was doing.

He didn't... but it was then that he started to learn, by staying in that dance-theater workshop for three months. He learned about dance, about art, about... himself. He was overwhelmed by all the new experiences, so foreign, so strange and exciting to him, this middle class suburban boy whose parents expected him to become "my son, the doctor". He was a fish out of water for the first time in his life. In fact, he became so overwhelmed by his total immersion in the deep waters of the downtown New York art scene, that he lost his ability to speak. Not a word slipped from his frightened lips. And this, if you know Trules at all, is very, very hard to believe!

Then, on March 21, 1970, the first day of spring, Trules decided it was a perfect day for a change. So he took his 1964 Pontiac car, his 850 dollars life savings, and went on his "Bob Dylan-Jack Kerouac Odyssey, traveling up and down America like it was one big map." 1970... the hey day of the American counter culture "revolution", 'the times they were a changin'", the time for sex, drugs & rock 'n roll. And Trules was a long, curly-haired artist-hippie in search of himself.

After six months "on the road", he arrived in Chicago to look up an old high school flame. He hadn't washed his hair for the entire six months, but he had perfected his technique. He'd drive into a new town, roll down his car window and ask the first person he bumped into "Where's the long hair side of the town?" Some would say "Get outta town, freak. Fuck you!" but others would smile and say, "That way, man." And he would go. He'd park his car, walk into a coffee shop, and introduce himself. "Hey, I'm Trules and I'm new in town. Do you know some place I can crash?" (sleep without money). And he would inevitably find a place. Each and every time. The only thing he ever paid for the entire six months was gasoline. And sometimes he'd even pick up hitch-hikers and make them pay for gas. "Hell, I'm a Jew, and we were born knowing how to stretch a dollar," he says, tongue deep in his self-effacing cheek.

In Chicago, his old flame, now married, sent him to the Free Street Theater in Old Town. There, he ran into another room full of actors, this time rehearsing William Burrough's Naked Lunch... but with a twist. The main character was now Abbie Hoffman, the head "Yippie" and leader of the notorious "Chicago 8" at the 1968 National Democratic Convention in Chicago. "Are you an actor?" the director asked Trules, seeing the dreaded-hair similarity between him and Hoffman. Trules paused. He deliberated. He clearly wasn't "an actor". He'd had 3 months of training in his entire life. But this was an early appearance of the infamous "train of opportunity." Right before his eyes. What could he say... other than... "Uhh... yeah.... I'm an actor." and low and behold, the director offered him the role of Abbie Hoffman... right there on the spot.

He didn't accept it, but he did manage to join a modern dance company that was working out of the same theater building. "I was the least likely 21 year old in the world to become a professional modern dancer," Trules smiles, "but as Fats Waller, the great New Orleans blues pianist always said, 'One never knows, do one?'" And so... without ever planning to, Trules stayed in Chicago for 7 years. "Sick of all the shit my brain had been programmed with my first 21 years, I transformed myself into an artist. I didn't read a book for 7 years. Instead, I discovered I had a body, an instrument for expressing myself. A precious and amazing alternative to the sterile box on my shoulders."

After dancing in the Chicago company for about 4 years, the dancers had the idea of taking the show "on the road", outside the theatre, into the public. So Trules told his dance students to find some funky 2nd hand costumes in a thrift store, and he brought in some white face and colorful make-up... and lo and behold, they went out into the streets... as clowns! Trules had found his next calling. Clowning. "In costume and makeup, I could do anything. Hug strangers, kiss policemen. I quickly discovered that clowns had the license of Freedom." And for "Gino Cumeezi", Trules' wild and crazy clown alter ego, it was a natural fit. "All of a sudden, every little thing that society had told me I couldn't do my whole life, the bold and risk-taking Gino, could do. And did."

But in 1983, after 5 years back in his native "New Yawk", Trules left his throne as the clown king of New York City (he ran for mayor as Gino Cumeezi and finished 5th out of 4 candidates!), and he moved out to Los Angeles. There, after "taking a whack at Hollywood (and getting whacked back)", he started to produce his own one man/solo-performance shows. In 1988, he took his first one, Down But Not Out, to the Edinburgh Fringe Festival where it was shortlisted for Best Show of the Fringe.

"There's no guarantee in life," Trules crows from the U.N.A.T.C. stage, where he's performing live in front of an audience in an event he's made up just for the occasion. He calls it Trules Speaks, partially making fun of himself for having such a big mouth. "My life is an example. There's no way I could have predicted anything that happened to me. I went from "my son, the doctor", to becoming a professional modern dancer. Who knew? And then things got worse and I became a professional clown. Do you think I ever dreamed of that? Do you think my parents ever said, "One day, little Trules, you will grow up to be a clown and run for mayor of New York City." The audience howls with laughter.

"I moved to Los Angeles, became a poet, a performance artist... a filmmaker. Then in 1989, out of the blue, I was diagnosed with Hodgkin's Disease, cancer of the lymphatic system. I was shocked. Terrified. I realized... I could die! I got 6 months of chemo therapy. I was completely bald. I lost 40 pounds. But it was the most beautiful time in my life! Why? Because I was forced to let go of my agenda... my ambition... my anger... my fear. It was a wake up call at age 42. And it changed me forever. I was lucky. The drugs burned the cancer out of me and I was stripped bare, emotionally. One minute I was laughing hysterically in the middle of the day, the next, I was screaming at total strangers. I was totally out of control... and totally open. I fell in love with my acupuncturist. I realized how many people in my life loved me, and I realized how much love I had to give. Then, 6 months later, I was pronounced 'cured', and I got back on the carousel of life, picked up my sword and shield, and I started slaying dragons again. For a while. It took me a few more years to discover how I had been changed.

And now, here I am... 21 years later. Still healthy and alive. Still a volcano ready to explode. Any time. Anywhere. But I'm happier than I've ever been. And I'm grateful to be alive. And appreciative of my life, my wife (a young Indonesian woman 30 years younger than I am), my job, my home. There's nothing else I want. And on Sunday, I'm going to Istanbul... and I don't know what I'll find there. But it's fine. You can't plan everything. 'Life is what happens while you're waiting for your plans to work out.' John Lennon is credited with saying that, but I think it was some little old Romanian woman in Bârlad who taught him." The audience laughs again and Trules says, "Good night and good luck." Very American, indeed.

Trules seems a strong man, ready to take the proverbial bull by the horns at any moment, even though he's over 60 and "not the young bad ass I used to be." "Now they call me and my kind «bobos» (bourgeois bohemians). That means I'm not a starving artist anymore. I make too much money. And since I hate yuppies (young urban professionals), I certainly can't be part of their tribe. Because I'm still a rebel at heart... but with black, round designer glasses, a jazz man's short brimmed hat, and a vest with flower power peace sign buttons."

Trules is walking in the rain, on his way to the restaurant where we're going to eat our final meal together. He's not in any rush. He's not afraid of water. "My wife keeps reminding me, «you're not sugar or salt. The rain can't melt you.»" But I say, Trules seems to be a little of both, sugar and salt.

We, students, sit around him at the long table, and we watch him as he cuts his food into small pieces so that he can combine what's in the plate as he likes. He tells us that back home in the States, he feels like the privileged "old man on the hill", with his wife, his dog, his jacuzzi, and his view of the Hollywood sign from his back deck. "I'm a lucky man... I sit under the perfect California sky...under the stars... connected the whole Universe. What more can you ask?"

He travels all over the world, talking about things he's discovered on his self-styled path, having happily taken the "road less traveled". He asks for, and earns, his students trust, and he encourages them to discover their own voices, their own paths. He loves his Indonesian wife, "not because she was Miss Right', but because I was ready to love. It was a good fit: she needed to be loved, and I wanted to love. So what if we had nothing in common, or that we couldn't speak the same language? Life is about choice, showing up every day, and perseverance. And so on and so forth. Down the road of life." Trules speaks. I listen to him and everything seems amazingly simple.

But it isn't. There are many factors that contribute to a 62 year old man being able to show his feelings so openly, and a to being able to give a compelling solo performance. "Stop," he barks at one of my fellow students. "Again!" and we read the same phrase over and over again... until we succeed in being really there, really being in our own stories. Until we actually re-live our parents' divorce, our sexual abuse, our Roma humiliation. "Once again." Trules won't let us back into our comfort zones. He doesn't want us comfortable, or "neutral", as he calls it. "I don't want any distance between me, the audience, and you, the performer. The solo performer has to get the audience out of their seats, into the world of the story. Words have weight and color. I want to feel your need to tell me your story."

Not every monologue reading is a success. Trules demands that something always "be at stake", that there's always a conflict, from the beginning of the story to the end, when the conflict is resolved, one way or the other. A well set up a story builds in tension, like the spring of a mouse trap, ready to deliver its lethal blow. He tells us that the most powerful moments in the theater, in fiction, in stories "are those in which the audience wants to laugh and cry in the same moment, like in a Chaplin film, or like in Roberto Begnini's La vita e bella. "Again," Trules barks. Never satisfied. He wants to know, "What's the point of your story? What makes it larger than you are? What makes it universal? Why should the audience care?" Translation: he wants depth, insight and artistic perspective.

I saw his film, The Poet and the Con that he finished in 1998, after 7 years of work. Before the screening, he kept his short-brimmed black hat on his head as he walked to the front of the room: "Ladies and gentlemen, I'd like to introduce you to Eric Trules, who is a guest artist from America." Then he took off his hat and lowered his voice: "This is a pretty scary moment for me to reveal so much of myself through this film, especially because I met almost all of you as students and I asked you to be brave enough to reveal yourselves to an audience. And now I have to practice what I preach. Put up or shut up, as they say. And so I will. But forgive me if I leave the room. It's just too difficult for me to watch this film again, ten years after I completed it. The other thing is.... I can't change it. I can't make it better than it already is."

And so he left. And on the screen, I saw a different Trules from the one I knew in class for the last 2 weeks. I saw a man 20 years younger. A man with an anger still deep inside himself. I saw a man with vanity and ambition, who was trying to understand why he, the son of an educated, privileged, middle class Jewish family, still felt more connected to his criminal uncle than to the rest of his bourgeois relatives. And I thought, maybe it's because they both, his uncle Harvey and himself, had the same personal demons to fight, or maybe because they were both the black sheep of their families. All I knew for sure, seeing the man on the screen and seeing Trules, the man here in front of me, was that this man had made peace with himself. He was a man no longer solely focused on himself, but on his students, and on the people around him. He was a man who made you give more credit to yourself, who made you believe that anything is possible.

Trules told us that "pure gold is sitting there underneath the mud. You must go mining for it. For one single grain of truth, you must dig very hard and very deep." As he sits at our table, at our final lunch together, he seems to have enough gold to go around, to share with us all... and we are so eager to receive it. None of us had planned on investing so much. It just happened... after two weeks of hearing, "Let me see it again." "Comparison is the death of creativity", "Show me, don't tell", "No pain, no gain", we just wanted to give more... and then more, until we realized that this man was soon going to leave us... and that we would have to do all this on our own.

On our last night together, after we all read our monologues at Underworld for an enthusiastic audience of friends, we gathered in December 21st Square, around Felix' guitar - one of our colleagues - on benches, and on the ground, to sing some Romanian songs to Trules. He was sitting very still, on a bench, legs stretched, ankles and hands crossed, looking at the sky. He said to us: "In this moment, for me, this is the most wonderful place on Earth."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer