Pe Mihaela o cunoscusem pe stradă, după Hamlet-ul celor de la Wooster Group. La pauză, amândoi plecasem din sală. Prea plictisitor. Sigur, erau The Wooster Group în Bucureşti, de neratat, şi totuşi, ce e plictisitor e plictisitor. Bineînţeles că era prezentă toată lumea culturală bună, sofisticată şi strălucitoare. Am avut chiar privilegiul să-l cunosc pe domnul Liviu Ciulei, regizorul de teatru-legendă din România, un înţelept de 90 de ani, care mi-a explicat că Visul unei nopţi de vară a lui Peter Brook era tot "alb", în vreme ce montarea lui de la Guthrie Theatre era toată "roşie".
Mihaela venise împreună cu un prieten al ei, Răzvan, care-şi câştigase reputaţia de protestatar în cultură pentru că se revoltase la finalul unei unui alt spectacol cu pretenţii, de la Teatrul Naţional şi strigase de mai multe ori "Ruşine!". Răzvan a mai ieşit de atunci în mai multe daţi de la piese şi şi-a cimentat reputaţia lui "infamă" în mintea şi inimile multor artişti români. Făcuse acelaşi lucru şi în seara asta (fără să strige) şi iată-ne, toţi trei, mergând spre Piaţa Romană (una din multele pieţe publice frumoase din Bucureşti, care aduce puţin a Columbus Circle din New York sau a una din milioanele de pieţe din Paris, Roma, Bankok sau orice alt oraş mare cu o viaţă agitată pe străzi.) Răzvan a plecat la o cină şi Mihaela a făcut ce nu face de obicei - a decis să hoinărească pe străzi cu un străin. Am pornit spre Muzeul Ţăranului Român. Pe jos, fireşte.
Mâncarea era tradiţională, dar groaznică (o varietate de preparate din grăsime şi intestine de porc, genul de mâncăruri pe care ţăranii români trebuiau să le mănânce ca să supravieţuiască viscolelor năprasnice). Am băut împreună câteva sticle de Silva Brună, o bere neagă, delicioasă, puţin asemănătoare cu San Miguel Dark din Philippines. Ca o coincidenţă (dar oare există într-adevăr coincidenţe?), Mihaela era o femeie tânără în căutarea ei însăşi, iar eu eram un profesor venit în ţară pentru un workshop de două săptămâni, în care urma să vorbesc despre cum poţi descoperi ce ai de spus prin scrierea de poveşti autobiografice. I-am promis că am să sun la Universitate ca s-o includ în program şi s-o văd acolo luni dimineaţă, la 10:00 fix.
Eu şi Ioana, gazda mea perfectă din România chiar ne-am întâlnit întâmplător cu Mihaela pe traseul spre Universitate, dinspre metrou. Se pare că mergeam pe acelaşi drum. Am urcat toţi scările celor 5 etaje până la Pod B, încăperea de la mansarda acestei clădiri comuniste şi mari cât un dinozaur. Acolo aşteptau alţi 5 studenţi. Erau puţin jenaţi de numărul lor mic. S-au scuzat spunând că "sunt ultimele două săptămâni ale semestrului şi toţi cei din ultimul an au licenţe, examene..." Am spus "Nu-i nimic.", măcar toţi puteau vorbi engleză şi mă înţelegeau. "Hai să începem", m-am entuziasmat. Avusesem aceeaşi problemă a prezenţei studenţilor şi în Malaiezia, acum 8 ani, în una din rezidenţele mele oferite de Fulbright. Nu puteam să fac nimic în privinţa asta, nici atunci, nici acum. Era dincolo de controlul meu. "Construieşte un spaţiu şi oamenii or să vină", aşa se spune, nu?
Iar acum aveam 2 ore între cursul meu de solo performance care ţinea 3 ore şi cursul de improvizaţie de 2 ore, la care mă aşteptam să fie foarte mulţi înscrişi. Cum nu aveam maşină sau vreun loc în care să trebuiască să merg, am acceptat sugestia Ioanei şi am intrat în One, cafeneaua de alături. "Mâncarea e bună. Şi e ieftină.", îmi spusese ea. Din fericire, Mihaelei i s-a făcut milă de mine şi m-a însoţit. Doar noi doi, în prima zi. Cursul se terminase bine. Le vorbisem aşa cum obişnuiesc s-o fac mai mereu în prima zi. Le spusesem "Toţi sunteţi oameni incredibili şi unici şi în voi se ascund poveşti minunate. Doar că încă nu ştiţi asta şi probabil nu v-a cerut nimeni până acum să căutaţi în voi dacă vreţi creativitate, inspiraţie şi resurse." Se pare că era adevărat. Cum putea fi altfel? Aveau în ei toate poveştile astea fabuloase, dar asta era o fostă ţară comunistă, condusă de brutalul Ceauşescu, până în 1989. Oamenii nu erau obişnuiţi să vorbească despre lucrurile pe care le gândeau cu adevărat... decât dacă vroiau să fie remarcaţi şi persecutaţi, închişi sau eliminaţi. Fiecare om era parte dintr-o mulţime, parte din grupul proletarilor omnipotenţi. Individualitatea, libertatea de expresie, astea erau concepte capitaliste amăgitoare, care duceau inevitabil la ruină şi la distrugerea statului omniscient. Mă pregătisem.
Prânzul e bun. "Ciorbă", borş românesc cu legume şi pui. Acră. Şi pâine proaspăt coaptă. Exact aşa cum mâncau strămoşii mei din Kharkov şi Odesa, înainte să traverseze Atlanticul în New York la începutul secolului XX. Mihaela stă vizavi de mine, la masă, şi-mi spune cu o voce timidă că e jurnalist independent şi că a scăpat recent de slujba ei zilnică, o şansă minunată să fie liberă şi să exploreze potenţialul ei creativ. E absolut fermecătoare... înaltă, cu părul lung, stângace, într-un fel pe care-l găsesc tipic românesc. De fapt, o hippie girl născută în timpurile nepotrivite, dar asta n-o face mai puţin deschisă spre predicile unui clovn-dansator renegat şi bătrân ca mine, care s-a avântat în avangarda boemă a New York-ului din anii '60 şi în principiile lui Tim Leary, Ram Dass şi ale altor idealişti "noi-putem-să-schimbăm-lumea", din generaţia contraculturii.
După prea multă cafea românească, urcăm din nou scările, de data asta, din fericire, doar până la etajul 3, ca să aflăm că nu e nici un student prezent pentru ora mea de improvizaţie. În schimb, sunt invitat să vorbesc unui grup care îşi aştepta profesorul, întârziat, se pare, tot din pricina "timpului românesc". "Hei, oameni buni, numele meu e Trules, un american cu gura mare, din New York şi am nevoie de studenţi pentru workshopurile mele!" Râsete. "Vorbesc serios. Trebuie să vă reorganizaţi programul şi să veniţi la orele mele de solo performance, 5 zile pe săptămână ca să învăţaţi să scrieţi şi să produceţi propriile voastre poveşti... şi la cursurile mele de improvizaţie, de 3 ori pe săptămână ca să aflaţi cum puteţi să scăpaţi de inhibiţii, să vă asumaţi riscuri şi să trăiţi momentul!" Câteva feţe zâmbesc, ciripesc şi murmură. Pot să-mi dau seama ce spun "Cine e acesta? Ce caută la ora noastră, ţipând?"
"Aveţi întrebări?" Nici una. "Uite ce-i, băieţi, guvernul meu nepopular american a cheltuit mulţi bani ca să mă aducă aici, iar Universitatea voastră a avut curajul şi înţelepciunea de a mă invita, aşa că cel mai simplu lucru de făcut e să participaţi şi să profitaţi de ocazia asta. Aţi auzit vreodată de «trenul oportunităţii»? Ei bine, uitaţi-l, e chiar aici, în faţa voastră" Şi îmi mişc mâna dreaptă în faţa lor, în slow-motion, spre stânga. "De câte ori credeţi că trece pe aici trenul ăsta?" Tăcere. "Exact, poate e singura dată. Deci ce-i de făcut?" Un student strigă "Urcăm în el." "Tocmai. Ce vă reţine? Frica? Lipsa de încredere? Ştiţi cum numesc eu toate astea? Scuze. O vorbă înţeleaptă evreiască spune «Dacă nu acum...»" Mă opresc... dar de data asta jumătate din sală strigă "Când?". "Exact. Ne vedem mâine la 10:00, OK?" Şi ies în aplauze.
În ziua următoare, am 15 studenţi în Pod B. Soarele intră în sală prin fereastra deschisă a mansardei, iar eu încerc să le vorbesc despre "vocea din solo performance", despre "cum aduci oamenii din scaunele lor, în universul din solo performance şi îi faci să experimenteze povestea ta", despre ce face o poveste să fie bună, despre miză ca o cursă de şoareci, la început de text, despre cum ajungi un solo performer bun. "Ei sunt oameni care sapă ca într-o mină după durere şi răni venite din loviturile emoţionale ale vieţii şi le transformă în aur pentru teatru. Cineva care poate face artă din textura propriei vieţi." Nu doar într-un fel terapeutic, dar cu meşteşug şi o perspectivă care transformă individualul în ceva universal.
Vorbesc despre cei trei mari dramaturgi americani: Eugene O'Neill, Tennessee Williams, şi Arthur Miller. Cum "sapă pentru aceste piese în istoria tumultoasă şi dureroasă a propriilor familii." Despre cum Williams şi-a transformat mama şi sora în Amanda şi Laura Wingfield din poetica şi tragica Menajerie de sticlă. Despre cum O'Neil a scris poate cea mai bună piesă din teatrul american, Lungul drum al zilei către noapte, despre tatăl său beţiv şi nefericit, despre mama sa dependentă de morfină, despre fratele său amărât şi ratat, despre el însuşi, taciturn şi despre cum i-a pus pe toţi laolaltă şi i-a dus în cea mai lungă şi dureroasă noapte pe care a văzut-o poate vreodată o audienţă din America. Şi totuşi, era atât de atins de realitatea şi adevărul din acest text, încât a refuzat să fie produsă mai devreme de 25 de ani de la moartea sa. Spun "A face artă din ţesătura propriei vieţi e ceea ce scriitorii de piese de teatru fac. Nu e uşor, pentru că porţile evitării şi artificialităţii sunt mereu deschise... dar cei care sunt aleşi şi atraşi să încerce, trebuie să urmeze calea adânc în ei şi să iasă pe malul celălalt, ca nişte şamani... cu frumuseţile şi adevărurile lor individuale... şi să le ofere corului, publicului... aşa cum au făcut grecii... sau Shakespeare... aşa cum voi înşivă trebuie să faceţi."
Vorbesc. Şi ei ascultă. Sunt surprins. N-am nimic notat. N-am plănuit nimic. Adevărul e că fac asta de foarte mulţi ani, încât am ajuns să ştiu şi să cred cu adevărat în lucrurile despre care vorbesc. Am văzut ce putere pot avea poveştile. Am văzut cum pot să-i elibereze pe autorii lor după ani de ruşine şi tăcere. Şi au văzut cum poveştile astea pot ridica oamenii în picioare, plini de recunoaştere şi apreciere. Cred că toţi avem lucruri în comun. Nu contează de care parte a graniţei suntem. Indiferent de convingerile noastre politice sau religioase. Toţi avem familii problematice: mame, taţi, surori şi fraţi. Toţi am încercat să iubim, am fost iubiţi sau respinşi, toţi am fost fideli, trădaţi, am reuşit în ciuda unor şanse foarte mici, am fost părăsiţi, umiliţi sau am depăşit obstacole care păreau imposibile. Poveştile astea ne fac umani, diferiţi de alte specii. Nu doar mărimea creierului nostru sau inteligenţa. Ci şi trecutul nostru. Amintirile noastre. Felul în care interacţionăm cu ceilalţi, facem alegeri sau aducem trecutul nostru în prezent.
Eu vorbesc şi ei ascultă. Pentru două săptămâni. Le spun despre mine. Despre adolescenţa mea nefericită. Despre cum m-am confruntat cu aşteptările părinţilor mei şi am devenit un artist, nu un doctor, aşa cum îşi doreau. Vorbesc despre cancerul de care m-am îmbolnăvit în 1989. Despre frica mea de moarte. Despre cum călătoresc fără un itinerar. Şi din nou, despre trenul oportunităţii. "Viaţa înseamnă alegere şi responsabilităţi." Le povestesc cum mi-am cunoscut soţia în faţa unui bancomat din Bali, absolut "întâmplător" şi am invitat-o în State şi m-am căsătorit cu ea un an mai târziu, când ea era cu 30 de ani mai tânără decât mine, nu vorbea deloc engleza şi nu ştia nimic despre Tim Leary, Ram Dass, nici chiar despre Richard Nixon sau George Washington. Îmi folosesc viaţa ca exemplu. Încerc să aplic lucrurile despre care vorbesc şi să învăţ ce mai am de învăţat din asta.
În fiecare zi, după ore, eu şi Mihaela mergem să mâncăm în One. În a doua zi, Bibi, mamă şi actriţă, ni se alătură. Suntem trei. Aceeaşi ciorbă delicioasă, pâinea proaspătă şi cafeaua tare, românească. În a treia zi, vin Felix şi Alice-Monica. Suntem 5. Ciorbă, pâine şi cafea iarăşi. În următoarea zi, ni se alătură Vlad şi Patricia.
În cei 24 de ani în care am predat la University of Southern California, n-am luat niciodată prânzul, nici măcar cu un student. Nu e felul meu. Îmi place să păstrez distanţa. Ca orice bun profesionist: doctor, terapeut, antrenor de sport, ştiţi ce vreau să spun. Dacă studenţii te văd prea uman, cu propriile slăbiciuni şi probleme, te cred mai puţin. Cred în tine mai puţin. Cel puţin asta am crezut mereu. Dar acum, din nevoie şi de bună voie, împart pâinea cu studenţii mei români. Vorbim puţin şi despre curs, dar povestim şi despre multe alte lucruri. Despre comunism, Ceauşescu, vampiri, familie. Despre anii '60 din America, despre ţiganii care locuiesc în corturi, la marginea drumului, în Moldova, despre curaj şi laşitate, despre viaţă. E complet surprinzător şi... plăcut. Îmi dau seama că studenţii sunt mult mai mult decât nişte corpuri, inimi şi creiere care stau pe loc sau se mişcă într-o sală de clasă, aşteptând să înveţe. Şi ei sunt "oameni".
Reciproca e valabilă. Nici ei nu au mai luat prânzul cu vreun profesor până acum. N-au mai avut niciodată un profesor atât de sincer şi deschis cu ei. Atât de vulnerabil, de... el însuşi. De fapt, îmi spun că majoritatea profesorilor sunt dezamăgitori, în rutină, cu putere, cu experienţa proverbială, că îi tratează ca pe impotenţi, ca pe nişte copii care trebuie să absoarbă cunoştinţe. "Cum îndrăzniţi să vă gândiţi la propriile voastre poveşti? Cine credeţi că sunteţi? Învăţaţi de la clasici. Învăţaţi cum să jucaţi." Eu le spun: "Căutaţi în voi. Aflaţi cine sunteţi. Ce aveţi de spus? Unde vreţi să ajungeţi? Găsiţi curaj să spuneţi şi să faceţi. Poveştile voastre pot fi la fel de puternice ca ale altora. Cine vrea să vadă Trei surori de un miliard de ori? Vrem să fim surprinşi, încântaţi, emoţionaţi, provocaţi la teatru, într-un fel în care televiziunea şi filmele nu pot s-o facă. Vrem să e descoperim în feluri minunate şi magnifice... chiar acolo, pe scaunele noastre, chiar în faţa noastră. În comunitatea numită «audienţă»." Eu vorbesc. Ei mă ascultă. Scriu. Ne ascultăm. Râdem. Şi câteodată, plângem. Împreună. Aproape în fiecare zi realizez că am, într-adevăr, o slujbă grozavă.
Orele de improvizaţie de după-amiază sunt diferite, dar paralele. Numărul participanţilor creşte tot mai mult. Se duce vorba. "Trules ştie ce face. Mergi să vezi." Îi învăţ cum să "nu gândească", despre cum să trăieşti în prezent, despre cum să "spui da, să faci ceva al tău, să adaugi ceva nou la asta şi să-l dai mai departe." Cei 4 paşi ai improvizaţiei à la Trules. Le vorbesc despre gest, despre cum poţi descoperi conţinutul propriei mişcări, aşa încât să fie vie şi spontană. Despre cât de important este să-şi asculte partenerul de echipă şi să-l facă să dea bine. Le spun cât de puţin îmi plac programele şi actorii de improvizaţie care se străduiesc prea mult să fie deştepţi şi amuzanţi. Le spun că, la orele noastre, "comedia va veni din surpriza unei forme de inocenţă, dintr-o reacţie spontană, instinctuală. Prin muncă şi ceea ce descoperi pe parcurs. Nu din planuri şi încercări de a smulge râsete." "Viaţa", spun, "e ca o oră de improvizaţie lungă. Înseamnă să ai curajul şi încrederea de a lua decizii, uneori sub o mare presiune. Viaţa nu e niciodată ceea ce te aştepţi să fie sau ceea ce îţi doreşti. Cum spunea domnul Lennon "viaţa e ceea ce ţi se întâmplă în timp ce aştepţi ca planurile tale să se îndeplinească."" Îi întreb "Când trenul oportunităţii vine în gară, aveţi încredere în voi cât să urcaţi, să vă luptaţi, să improvizaţi şi să vedeţi unde vă duce?" Zi după zi, iarăşi şi iarăşi, pe lungul drum al vieţii.
La mijlocul celui de-a doua săptămâni, proiectez filmul meu autobiografic The Poet and the Con. E filmul la care am lucrat 7 ani, care vorbeşte despre relaţia mea cu unchiul meu criminal, şi pe care nu l-am mai văzut de 10 ani. Filmul în care eu şi familia mea ne luptăm într-o grădină însorită din California pe temă arestării mele pentru furt comercial, pe marginea atitudinii mele virulente, antisemite şi a disconfortului şi a urii faţă de mine însumi. Nu mi-e uşor să arăt asta, mai ales studenţilor care au ajuns să mă respecte şi să mă admire ca profesor şi artist. Dar trebuie să-mi asum riscul pe îl cer cu atâta uşurinţă de la ei. Aşa că... pierd un somn bun... şi nu mă uit la film cu ei... dar îl prezint înainte de proiecţie şi mă întorc la final, să răspund la întrebări. Îi găsesc într-o mare de tăcere. Fără aplauze. Linişte. Ştiu, de la celelalte proiecţii din festivaluri, că filmul meu incomodează oamenii.
Apoi observ că audienţa e mişcată şi după o vreme încep să mă întrebe lucruri personale. "Acum pari diferit de perioada în care ai făcut filmul. Te simţi altfel?", "De ce erai furios?", "Cum a supravieţuit relaţia cu părinţii tăi după acea zi teribilă de filmare?" Încerc să răspund sincer, să accept provocarea.
Două zile mai târziu, sunt în faţa unui public din nou. De data asta, live. În mod ironic, numesc evenimentul Trules speaks. Ca şi cum nu aş fi vorbit destul două săptămâni. Dar am impresia că nu am mai avut de mult timp parte de o audienţă, ca artist, ca om care are ceva de spus. Aşa că, în loc să fac ceea ce fac de obicei, decid să mă las dus de val în faţa lor. Vreau să continui dialogul pe care l-am avut cu ei pentru două săptămâni. Nu vreau să mă izolez într-un exerciţiu de memorie, într-o judecată şi nevoie de aprobare, vreau doar să fiu deschis şi să-i las să caute cât mai mult.
Aşa fac. Cu o oră înainte de eveniment, mă întâlnesc la Universitate cu Nicu, decanul discret al şcolii. Nicu e un fel de vrăjitor al U.N.A.T.C.. Îmi face rost de o conexiune la internet, un ecran de proiecţie şi un proiector pe care le aşezăm în dreapta scenei, iar în centru punem un podium din plastic Văd o scară în partea stânga şi o las acolo după ce fixăm luminile. Pe măsură ce invitaţii intră în sala cu aceste trei piese pe scenă, în vreme ce pe fundal se aude So what a lui Miles Davis, îi rog să se înscrie pe pagina de Facebook a evenimentului. Sunt puţini surprinşi să facă parte din program, dar sună promiţător. Oare ce se va întâmpla mai departe?
Apoi urc scara cu spatele la public. Luminile sunt slabe, muzica se reduce încet la tăcere, publicul tace, eu mă întorc, mă aşez pe una din trepte şi îi fixez cu privirea. Pe toţi 50. Minunat. Exact ce nu vroiam. Aşteptări. Un "performance". Dar ce pot să fac? Deschid gura... "Când o să cresc, o să devin o balenă ucigaşă." Linişte. "Am spus, când o să cresc, o să devin o balenă ucigaşă." "Asta e o poezie? Un performance? O lectură? Ce Dumnezeu face Trules?" Trec prin acest text. Linişte. Fără aplauze. Cobor scara, merg spre centrul sălii şi-l încep pe al doilea. "Îmi vedeţi faţa? E urâtă. E o faţă de infractor. Priviţi." Câteva strâmbături... disconfort. Mă opresc: "Tineţi-vă feţele departe de faţa mea. OK?" Alte strâmbături. Linişte. Fără aplauze.
Nu merge, Trules. Încearcă altceva. Îmi pun ochelarii şi privesc în mulţime. Măcar nu pleacă nimeni. Şi nici nu aruncă cu roşii româneşti în mine. "OK... Bine aţi venit... la.. Trules speaks." Mintea mea caută să spună lucrul potrivit. "Iată-mă aici... şi iată-vă acolo..." şi din momentul acela, pentru două ore, improvizez. Mă uit spre şi vorbesc cu publicul. Le pun întrebări. "Vreţi să ştiţi diferenţa dintre New York şi L.A.?" Ei răspuns entuziasmaţi "Da!." Şi le spun: "În L.A. oamenii zic «Să aveţi o zi bună», dar de fapt gândesc «Dracu să te ia!», în vreme ce, în New York, oamenii spun «Du-te dracu!», dar de fapt gândesc «Să ai o zi bună!». Râd. Încep să se relaxeze. Şi eu încep să mă relaxez. Începe să semene cu o stradă cu două sensuri, cu un dialog, aşa cum sperasem. Eu întreb. Ei întreabă. Mai citesc câteva texte. Sunt şi mai deschişi. Celor pe care îl cunosc deja de la curs, le spun pe nume, ca între-o relaţie, ca într-o prietenie. Dacă nu-mi răspund, le amintesc de trenul oportunităţii. "Dacă nu acum..." "Când?"
Întreb "Dacă aş putea să fac orice pentru voi în seara asta, ce v-aţi dori?" Îi privesc. Ei se uită incomodaţi în jur şi ciripesc din nou. "Haideţi...!" O fată din spatele sălii, pe care nu o ştiu, spune "Vreau să-l cunosc pe Johnny Depp." Cei din sală râd. Îi spun cum să facă "Mergi la Paris, caut-o pe prietena lui, Vanessa Paradis şi apoi urmăreşte-l." Celor din sală le place ideea. "Dar de ce să-ţi iroseşti timpul pe o amărâtă de vedetă? Suntem ca nişte vampiri psihopaţi şi ne gândim că dacă ajungem aproape de celebritate, o să ni se întâmple ceva bun. Vă promit că nu se întâmplă..."
Şi aşa mai departe. Mai multe întrebări. Mai multe răspunsuri. Trules vorbeşte... pentru 90 de minute, până într-un final în care întreabă, "V-a ajuns?" Ei răspund la unison "Nuuuuu." "Atunci, hai să luăm o pauză, şi când ne întoarcem, vă spun câteva poveşti din călătoriile mele..."
Aşa facem. Şi la sfârşitul a două ore de improvizaţie, inspirate, sper eu, în care chiar am murit pe scenă, în faţa lor... pentru aproape 60 de secunde, cu capul lipit de podium... încercând să exemplific ideea că putem muri oricând şi... dacă nu acum... atunci când?, la finalul acestor două ore interactive, glorioase, le mulţumesc din inimă, le spun "Noapte bună!" şi "Noroc!", fac o plecăciune umilă (cred sincer că asta am făcut). Ei aplaudă. Şi aplaudă. Eu rămân pe loc şi le primesc. Nu se ridică, dar continuă să aplaude. Cred că este cea mai lungă rundă de aplauze pe care am primit-o vreodată. Nu cea mai zgomotoasă, dar cea mai caldă. Probabil că am făcut ceva cum trebuie.
În ultima mea zi în Bucureşti, predau ultimele cursuri, solo performance şi improvizaţie şi, ca de obicei, mergem să luăm masa împreună. În One. De data asta trebuie să unim şase mese, suntem mai mult de 20. Mihaela e încă aici. A fost de la prima ciorbă şi bucată de pâine împărţită. Felix şi Bibi sunt şi ei. Şi Patricia, şi Lucia, şi Ana Pasti şi Vlad şi Alice-Monica şi Sorina... toţi ni s-au alăturat. Până şi bunul decan, Nicu Mandea, e aici. Îşi bea în linişte berea şi mănâncă mici. Suntem o familie mare, fericită şi... tristă. Timpul meu aici se apropie de final. Eu / Noi am construit un spaţiu şi am stat împreună, cum ar spune, din nou, domnul Lennon. Am râs şi am învăţat. Împreună. Am transpirat. Împreună. Am scris şi ne-am ascultat unii pe alţii. Ne-am unit şi am celebrat cele două continente, cele două culturi... la masa domnului Fulbright. Sunt unele lucruri pentru care merită să fii recunoscător nocivului imperiu american.
Spre seară, solo performerii au venit în Underworld, clubul de noapte underground, tipic est-european, ca să-şi citească monoloagele pe care le-am lucrat împreună. Sunt 12 în total şi au reuşit să umple barul cu 50 de prieteni care să le asculte poveştile personale. Citesc: o poveste despre o oră de engleză ciudată, o poveste a unei fetiţe de 7 ani care face sex cu un băiat de 11 ani, o poveste despre grija unei fiice pentru mama ei, bolnavă de cancer, o poveste a unei tinere, dintr-o familie de ţigan, care se regăseşte după ani de abuz şi abandon. Poveşti din vieţile acestor tineri români. Iar publicul ascultă. Şi e surprins. Râde. Ascultă mai departe. Şi aplaudă în noapte.
Apoi, ne topim în întuneric, cu bere şi vin, facem multe fotografii... Felix scoate chitara să cânte, dar cum clubul acum se transformă în ring de dans, ieşim pe străzile din centrul Bucureştiului, amestecându-ne, împleticindu-ne şi râzând... până ajungem în dreptul faimoasei şcoli de arhitectură şi a fântânei din Piaţa 21 Decembrie... ne oprim şi cântăm cântece autentice, româneşti, pentru două ore. De fapt, ei cântă şi eu ascult. Iar spre două dimineaţa, ne ridicăm şi ne îmbrăţişăm pentru ultima dată, ne ştergem lacrimile şi ne luăm rămas-bun... până când mă voi întoarce... până când mă voi întoarce...
Şi apoi se face dimineaţă şi mă trezesc într-un avion spre Istanbul...
Dar asta e o altă poveste...
Pentru moment, Trules a vorbit destul. Probabil prea mult, din nou... dar a fost plăcut... să fii ascultat!
Mulţumesc, domnule Fulbright. Mulţumesc, domnule Obama. Mulţumesc, Bucureşti şi Sinaia şi Moldova şi România. Vă mulţumesc, studenţi. Am făcut ce trebuia să fac. Am plantat seminţele. Acum ţine de voi să aveţi grijă de ele şi să le hrăniţi. Depinde de voi, să le priviţi cum cresc şi să le culegeţi fructele.
Sunt multe vise de împlinit. Ştiu. În ciuda multor dezamăgiri, inimi rupte şi eşecuri...
Să nu vă pară rău. Spuneţi da trenurilor...
Trec la vale în fiecare zi.
Nu-i aşa, Bob?
Vizitează siteul lui Eric Trules: aici.
Citeşte amintirea Mihaelei Iancu despre vizita lui Eric Trules în România aici.
****
It started out with just the 2 of us. Mihaela and I. Sitting for lunch at a little wooden table at the "One" Café, right next door to The Caragiale Film and Theater University, where I'd been invited to teach for 2 weeks on a Fulbright from my imperial government. It was the first day after the first class of solo performance and only 7 out of the 19 students had bothered to show up. Half of them late. You know, "Romanian time".
I had met Mihaela on the street, after the performance of Hamlet by the Wooster Group. We had both left at intermission. So tedious. Sure, it was the imperious Wooster Group in Bucharest, but still, boring is boring. Of course, all the sophisticated, cultural glitterati were there. I even had the privilege of meeting Mr. Liviu Cuilei, the 90 year old director-legend of Romanian theater lore, who explained to me that Peter Brook's Midsummer's... was "all white", while his at the Guthrie was all "red".
Mihaela was with her Romanian friend, Răzvan, who had earned his notorious counter cultural reputation by standing up in the middle of yet another pretentious Bucharest performance event at The National Theater and said something like, "do you really expect us to watch this shit?" Răzvan then walked out and cemented his infamous reputation in the hearts and minds of Romanian artists everywhere. He did the same tonight (without the shout out), and the three of us walked down the street towards Piaţa Romana (one of the many beautiful public squares in Bucharest, a little like Columbus Circle in New York or any of a myriad of others in Paris, Rome, Bangkok / any big city with a vibrant pedestrian life). Răzvan took his leave, off to a dinner meeting, and Mihaela took an uncharacteristic chance and decided to roam the streets with me, taking me to the Museum of Ethnic Village People about half an hour away. By foot, naturally.
The food was authentic but disgusting (various varieties of pig fat, pig feet, pig innards, you know, the kind of stuff village people have to eat to survive the challengingly cold, Romanian winters). Mihaela and I shared a couple of Silva Bruns, a deliciously sweet, dark beer, a little like San Miguel Dark from the Philippines with a slight taste of black strap molasses. Coincidentally (are there really any coincidences?), Mihaela was a young woman in search of herself, while I was a teacher starting a 2 week workshop about self discovery though autobiographical story telling. I said I would make a call to my university host to see if we could include her at no charge, and hopefully I'd see her Monday morning at 10 sharp.
On the way to the university from the subway stop bright and early Monday morning, Ioana, my perfect Romanian host, and I actually ran into Mihaela, walking from home to the workshop. Apparently, we were, indeed, "on the same paths". We all climbed the 5 flights of stairs to "Pod B", the attic of the old communist dinosaur of a building, and we met the 5 other students who had made the climb. They were all a bit embarrassed at the small turnout, telling me that "it was the last 2 weeks of de semester, that all their student brethren had exams, finals, etc." I said, "No problem." at least they all could speak English and understand me. "Let's get started," I enthused. I had seen this same under-attendance problem in Malaysia 8 years ago on my previous Fulbright residency. There was nothing I could do about it, then or now. It was beyond my control. Just show up and do what I came to do. "Build a field and they will come," right?
So now I had 2 hours between my 3 hour solo class and my 2 o'clock improv class, which I was assured "would be full". With no car and no place to go, I took Ioana's suggestion and went to "One", the adjacent café. "The food is good. And cheap," she assured me. Fortunately, Mihaela had pity on me and joined me. Just the two of us, the first day. The class had gone well. I gave them my usual 1st day pitch, telling them, "You are all unique and amazing human beings and have fabulous stories inside you. You just don't know it yet, and you probably have never been asked to look inside yourselves before for creativity, inspiration, and source material." Apparently it was true. How could it be otherwise? Not that they all didn't have these fabulous stories, urges, and ideas, they did. But this was communist Romania, run by the brutal Ceaucescu, as recently as 1989. One didn't speak what one thought... unless one wanted to be marked and persecuted, maybe sent to prison, or eliminated altogether. No, you were part of the whole, part of the omnipotent proletariat. Individuality, personal expression, these were self indulgent capitalist concepts, leading inevitably to self ruin, and to destruction of the omniscient state. I had my work cut out for me.
Lunch is good. "Chorba", a Romanian vegetable and chicken borscht. With sour cream. And freshly-baked bread. Just like my ancestors had in the Schetls of Kharkov and Odessa, before they made the Trans-Atlantic schlep to New Yawk in the early 20th century. Mihaela and I sit across the little table from each other, and she speaks shyly about being a free lance journalist, recently "downsized" from her day job, opportunely making her free to search for her artistic identity and to explore her creative potential. She is completely charming... in a gawky, six foot, long hair, Romanian kind of way. Actually, she is yet another "hippie girl" trapped in the wrong decade, but it makes her wide open to the preachings of a still renegade dancer-clown, steeped in the bohemian ways of New York's avant garde of the late 60s and in the principles of Tim Leary, Ram Dass, and all the other counter-cultural, we-can-change-the-world idealists of the baby boom "me generation".
After too much Romanian coffee, we climb the stairs again, this time mercifully, just to the third floor, only to learn that their are no students at all for the improv class. Instead I am invited to speak to a large lecture group waiting for their esteemed professor, apparently still on Romanian time. "Hey, you guys, my name is Trules, and I'm a loud-mouthed American from New York and I need students for my workshops!" Laughter. "No, I'm serious. You guys need to rearrange your schedules and come to my solo performance class 5 days a week so you can learn how to write and perform your own stories... and to improv class 3 days a week so you can learn how to lose your inhibitions, take risks, and live in the moment!" A few smiles, twitters, and murmurs. I can read their faces: "Who is this guy? What's he doing in our masters class, shooting off his big mouth?"
"Any questions?" None. "Well, look, guys, my unpopular American government spent a lot of money getting me here, and your University had the wisdom and balls to invite me here, so I think the least you can do is show up and take advantage of this opportunity. Ever hear of the "train of opportunity"? Well, here it is, right in front of you." I move my left arm in front of them in slow motion, from stage right to stage left. "How many times do you think this train will come by again?" Silence. "That's right. Maybe never again. So what do you think you can do about it?" One student seizes the day and shouts out, "Get on it!" "That's right. What's holding you back? Fear? Insecurity? Inconvenience. Well, you know what I call all of them? "Excuses". There's an old wise, Jewish biblical expression that starts, "If not now...". I pause.... but this time half the room shouts out, "When?" "That's right! See you tomorrow at 10, eh?" And I walk off to a smattering of applause.
The next day, I have 15 students up in the attic of Pod B. In the bright morning sun streaming through the roof's open windows, I try to teach them about "solo performance voice", about "drawing the audience out of their seats into the solo performer's world by being in and experiencing your own story", about what makes a good story, about "having something at stake like a good spring in a mouse trap at the beginning of a story", about what makes a good solo performance artist. "He or she is someone who can mine the pain and injury from the emotional wounds of life and turn them into theatrical gold. Someone who can make art out of the fabric of their lives." "...Not just in a self-indulgent, therapeutic kind of way, but with a craft and with a perspective that makes the specificity of the individual story into something universal".
I talk about the 3 greatest American playwrights, Eugene O'Neill, Tennessee Williams, and Arthur Miller. Of "how they spun their autobiographical plays out of their own families' tumultuous and painful histories". Of "how Williams wrote about his southern-bred and overbearing mother and his crippled and too-delicate sister and turned them into Amanda and Laura Wingfield in his poetic and tragic Glass menagerie". Of "how O'Neill wrote arguably the greatest American play, Long Day's Journey into Night about his drunk and miserly father, about his morphine-addicted mother, about his bitter and failed older brother, and about himself, a taciturn and tubercular teenager... and took them all into one of the darkest and longest nights of soul-wrenching theater an American audience had ever seen." Yet "he was so mortified about the power and truth of his own play that he refused to have it produced until after 25 years after his death." I say, "making art out of the fabric of your lives is what playwrights and artists do. Not that it's easy, because the doors of avoidance, artifice and escape are always wide open... but for those who are chosen or driven to try, they must follow the path deep inside themselves, and like shamans of old, they must come out the other side... with their individual truths... with their own beauties... and offer them up... to the choir... to the audience... like the Greeks did... like Shakespeare did... like only you, yourselves, must ultimately attempt to do."
I talk. And they listen. I'm surprised. I don't have anything scripted. I haven't planned anything. But the simple truth is that I've been doing this same thing for so many years, that I actually know and believe in what I'm talking about. I've seen the power of stories. I've seen them release their own authors from years of shame and secrecy. And I've seen these same stories make audiences stand on their feet with recognition and appreciation. I believe that we all have something in common as human beings. No matter which side of the border we live on. No matter what our religious or political persuasions are. We all have problematic families: mothers, fathers, brothers, sisters. We have all tried to love, been loved or been rejected; we've all been loyal, betrayed, succeeded against great odds, been abandoned, ashamed, overcome impossible obstacles. These powerful stories are what make us human, different from the other species. Not just the size of our brain and our intelligence. But our histories. Our memories. The way we interact with each other, make choices, carry around our histories and memories in our present.
I talk and they listen. For 2 weeks. I tell them about myself. About my unhappy adolescence. About my defying my family's expectations by choosing to become an artist, instead of a doctor. I talk about my cancer in 1989. About my fear of death. And about my not being afraid of it any more. About living in the moment. About traveling without an itinerary. Again, about the train of opportunity. "That life is about making choices and commitments." I tell them about "meeting my wife in front of an ATM machine in Bali, completely "by accident" and inviting her to America and marrying her a year later, when she was 30 years younger than I was, spoke no English, and didn't know who Tim Leary, Ram Dass, or even who Richard Nixon or George Washington was." I use my own life as example. I try to practice what I preach and to learn by practice what I still need to learn.
Every day after class, Mihaela and I go out to lunch... at the One Café. The second day, Bibi, mother and improv actress, joins us. We are three. Same delicious chorba, freshly baked bread, and strong Romanian coffee. The third day, Felix and Alice-Monica join us. We are five. Another chorba, same bread and strong coffee. The next day... Vlad, and Patricia. We are growing.
I've never had lunch with a single student in my 24 years at USC in Los Angeles. It's not my thing. I like to keep boundaries. Like a good professional: doctor, therapist, sports coach, you know what I mean. If the student sees you as too human, with problems and weaknesses of your own, they believe you less. They believe in you less. Or that's what I always thought. But now, out of need and convenience, I am breaking bread with my Romanian students. Sure, we talk a bit about class, but... we also talk about so many other things. About communism, Ceaucescu, vampires, and family. About the 60s in America, about gypsies living on the sides of the road in Moldavia, about courage and cowardice, about... life. It is totally surprising... and enjoyable. I am discovering that students are so much more than bodies, hearts, and minds sitting or moving around in a class room, wanting to learn. They are actually "people" too.
And... it's reciprocal. They've never had lunch with a teacher before. They've never had a teacher be so open and honest with them before. Be so vulnerable, so... him...self. In fact, they say that most of their teachers are disappointing... only going through the motions, with all the power... with all the so-called "knowledge and expertise", treating them like impotent, sponge-absorbing children. "How dare you think of telling your own story? Who do you think you are? Learn the classics. Learn how to act!" I tell them, "Look within. Find out who you are. What do you have to say? Where you want to go? Have the courage to say it, to do it. Your stories can be as powerful as anyone's. Who wants to see Chekhov's "Three sisters" for the billionth time? We want to be surprised, delighted, moved, provoked in the theater, in ways that TV and movies can't do to us. We want to discover ourselves in new, meaningful, and alive ways... right there in our seats... right there on the stage in front of us. In a community called "an audience"." I talk. They listen. They write. We listen. We laugh. And occasionally, we cry. Together. And almost every day, I realize that I do, indeed, have a mighty magnificent job.
In the afternoon improv classes, it's different, but parallel. The class grows every day. The word spreads. "Trules knows what he's doing. Check it out!" I teach them about "not thinking", about "living in the moment", about "saying yes, making it their own, adding something new and passing it on". The 4 steps of improv à la Trules. I teach them about "gesture", about "discovering the content of their movement", so that it's real and spontaneous. About "the importance listening and making their partners, their teammates, look good." I tell them about "how little I like comedy sports, and improv teams and improv actors trying to be clever and funny" I tell them that "comedy in our class will come from the surprise of genuine, instinctive re-action. From doing the work and seeing what you discover along the way. Not from planning things out and trying to get laughs." "Life", I say, "is like one long improv. About having the courage and confidence to make choices and decisions... sometimes under a great deal of pressure. Life never turns out the way you expect or want it to. As Mr. Lennon said, 'life is what happens while you're waiting for your plans to work out.'" I ask them, "When the train of opportunity comes along, can you trust yourself to step up, swing the bat... improvise and see where it takes you?" Day after day, on and on, along the road of life.
In the middle of the 2nd week, I screen my autobiographical documentary film, The Poet and the Con. The film about my identification and relationship with my criminal uncle that took me 7 long years to make and which I haven't seen in maybe another 10 years. The film in which I show my parents and I struggling in a sunny California back yard over my arrest for commercial burglary, over my own virulent anti-semitism, over my own discomfort and hatred of myself. It's not an easy film to share with an audience, especially one composed of students who have come to admire and respect me as a teacher and as an artist. But as the saying goes, I have to put up or shut up. Take the risk I'm so flippant asking them to take. So... I lose a night's sleep... and don't actually watch the film with them... but I introduce it and come back into the screening room when it's over to answer questions. I'm met by a sea of silence. No applause. Silence. But I know from previous screenings at festivals around the world, that my film disturbs people. It's not an easy one to come out of, or to start yammering away about.
But then I see, the audience is moved. And after a moment, they do start asking me personal questions. "You look and sound so different now than when you made the film. Do you feel different?" "What were you so angry about?" "How did your relationship with your parents survive that awful day of filming?" I try to give honest answers. I try to meet the challenge.
Two days later, I'm up in front of an audience again. This time, live. I call the event (tongue in cheek), "Trules speaks". As if I haven't said enough over the 2 week residency. But it feels like I haven't had an audience listen to me in years... as an artist... as a man with something to say. So... instead of just doing a rehearsed performance, like I've done so many times before, I decide to "just let myself be" in front of the audience. I want to carry on the dialogue I've been having for 2 weeks... but in front of an audience. I don't want to isolate myself inside of memorization, performance, judgment, and need for approval; I just want to open up and let it rip!
So I do. About an hour before the event, I show up in the theater with Nicu, the gentle and self-effacing dean of the theater school. With his palette of theater brushes and his life spent in too many small theaters, Nicu is the wizard of UNATC (the University's acronym). He's able to give me a live internet connection with a screen and projector, which we put stage right, next to a white plastic podium in the center of the stage. I see a bright yellow ladder sitting on the side of the room, and after we adjust some lights, I say, "Let's leave the ladder stage left." So as the audience comes into the space now composed of these 3 simple set pieces, into a kind of blue soundscape of Miles Davis' So what, I have the guests actually walk to the podium, center stage, and sign into the Facebook page, Trules speaks, as guests. They're all a little surprised to be part of the performance, but it starts us out on tenuous, interesting ground. Like "what's going to happen next?"
Next... I walk onto stage and climb the ladder with my back to the audience. The lights dim, the music fades, the audiences hushes, and I turn around and sit there on one of the rungs staring at them all. Maybe 50 of them. Great! Just what I didn't want. Expectation. A "performance." But what can I do? I open my mouth.... "When I grow up, I'm gonna be.... a puma whale." Silence. "I said, when I grow up I'm gonna be a puma whale." More silence. "Is this a poem? A performance? A reading? What the fuck is Trules doing?" I plow through the first piece. Silence. No applause. I climb down the ladder, walk center to the podium, and start the second. "See my face? It's ugly. It's rubbery. Watch." A few twitters,... discomfort. I finish: "Just keep your face outta my face. Alright?" A few more twitters. Silence. No applause.
This ain't workin', Trules. Do something else. I put on my glasses and look out at the crowd. At least they're not walking out. Or hurling Romanian tomatoes. "OK... Welcome.... to... Trules speaks". My mind races to find the right thing to say. "And... here I am... and there you are..." and from that moment on, for the next 2 hours, I improvise. I actually look at, and speak to, the audience. I ask them questions. "Do you want to know the difference between New York and L.A.?" They answer enthusiastically, "Yes!" I tell them: "In L.A. people say "Have a nice day", but actually are thinking "Fuck you", while in New York, people say "Fuck you" but are actually thinking "Have a nice day." They laugh. They start to loosen up. I start to loosen up. It starts to be a two way street, a dialogue, just like I'd hoped for. I ask some questions. They ask some questions. I read a few more pieces. They open up some more. I address them by name, the ones that I know from class, it seems like we have a friendship, a relationship. If they don't respond, I remind them about the train of opportunity. "If not now..." "When?", they respond.
I ask, "If I could do anything in the world for you tonight, what would it be?" I look at them. They look around uncomfortably and twitter again. "Come one...!" A girl in the back who I don't know says, "I want to meet Johnny Depp." The audience laughs. I tell her how: "Go to Paris, look up his girl friend, Vanessa Paradis, and start stalking him." The audience likes the idea. "But why waste your time on fucking celebrity? We're all such bloodsucking sycophants, thinking if we get close to fame, something good might rub off. I promise you, it won't..."
And so it goes. And so it goes. More questions. More answers. Trules speaks... for 90 minutes, until he finally asks, "Have you had enough?" In unison, they sing out "Noooooo." "Well then let's take a little break, and when we come back, I'll tell you some travel stories..."
And we do. and I do... and at the end of two improvised, I hope, inspiring hours, where I actually die on stage in front of them... for about 60 seconds with my head glued to the podium... illustrating my point... that we could all die... any time... if not now... when? at the end of these 2 glorious, non-performance interactive hours, I say my heartfelt thank yous, my good nights and my good lucks, and I take a humble little bow. (I think, truly.) They applaud. And applaud. I stand there and take it in. They don't stand up, but they continue to applaud. I think it's the longest, not the loudest, but the warmest and longest.... applause I've ever received. I guess I must have done something right.
On the next day, my last in Bucharest, I teach my final two classes, solo performance & improvisation, and naturally, we go out for lunch in between. Of course, to the One Café. This time, we have to slide 6 tables together; there are more than 20 of us. Mihaela is still there. She of the first day and of the first chorba and freshly baked bread. Felix and Bibi are there. And Patricia and Lucia and Ana Pasti and Vlad and Alice-Monica and Sorina... they have all joined us. Even the good dean, Nicu Mandea, is there, shyly drinking his Romanian beer and eating his Romanian sausage. We are all one happy... and sad... family. My time here is through. I/We've built a field and we all "came together", as Mr. Lennon would say again. We laughed and we learned. Together. We sweated. Together. We wrote and listened to each other. We "came together" and we celebrated our 2 countries, our 2 cultures... together... all on Mr. Fulbright's tab. Hey, there are some things to be grateful for about our big bad, imperialist, American empire!
In the evening, the solo performers show up at "Underground", the typically eastern European underground night club/bar, to read their monologues, the culmination of our 2 weeks of work together. There are 12 of them, and they manage to fill the club with about 50 friends, sitting on stools, standing in front of the stage... to hear stories from the "fabric of our lives". They read: a story of the awkwardness of English class for a young Romanian girl, a story of a girl of 7 having sex with a 11 year old boy, a story of taking care of a mother with cancer, a story of a young gypsy girl coming to terms with years of abandonment and abuse. Stories... out of these young Romanian lives. And... the audience... listens. And is surprised. And... listens. And laughs. And listens some more. And is moved. And listens... and applauds.... and applauds... into the night.
Afterwards, we all mill about the dark, raunchy club with wines and beers, and we take lots of photos... and then Felix takes out his guitar to play... but because the club now turns into a disco, we all pile out into the streets of downtown Bucharest, ambling and laughing together... until we end up in front of the famous architecture school and the student protest fountain... where we park ourselves and sing communal Romanian folk songs for the next two hours. Actually, they sing and I listen... and then at 2 in the morning... we all stand to do our final group hug and shed our tears and say our goodbyes... until i come back again... until I come back again...
And then it's morning and the next thing I know it, I'm a plane for Istanbul...
But that, as they say... is another story...
For now though, Trules has spoken. Probably too long again... but hey, it's been nice... to have been heard!
Thank you, Mr. Fulbright. Thank you, Mr. Obama. Thank you, Bucharest and Sinaia and Moldavia and Romania. Thank you, my students. I've dome my job... planted the seeds. It's now up to you, to tend them and to take care of them. Up to you, to watch them grow and to harvest their fruits and bounty.
There are many fields of dreams still out there. I know. Notwithstanding many disappointments, heartbreaks, and failures...
Not to worry. Say yes. get on those trains of opportunity...
They're rolling along every day,
Right Bob?
Visit Eric Trules' site here.
Read Mihaela Iancu's recollection of Eric Trules' visit in Romania here.