Când ne-a rugat să ne gândim la o carte din copilărie de care ne amintim cel mai uşor, mi-am spus Vrăjitorul din Oz. Drumul din cărămizi galbene e bătut în cuie în mintea mea, e ce-mi imaginez când merg cu ochii la asfalt. Am fost pe el, la fiecare pas şi cu Dorothy, şi cu Sperietoarea de Ciori şi cu Omul de Tinichea, şi cu Leul cel Laş, până şi cu Toto, care trebuia să fie musai un Golden Retriever. Vreau să spun, cine n-ar pleca la drum dacă ar ştii că, la finalul lui va găsi creier, inimă şi curaj? Drumul spre casă. Din nicio altă poveste nu învăţasem mai mult. Ideea că Vrăjitorul era doar un impostor şi că tot ce-mi dorisem cu ei, mi se spunea, exista deja în mine, că nimeni altcineva nu mi le putea da la fel de uşor cum îmi dădeau pesmeţi sau napolitane, mă urmăreşte şi azi.
Dar adevărul e că, undeva într-un colţ de minte, într-un plan îndepărtat, mai era cineva. Cineva care tace şi, cu cât tace mai mult, cu atât mă hipnotizează mai tare. Crăiasa Zăpezii nu m-a părăsit niciodată. În capul meu e un bal permanent - toată lumea dansează, unii se apucă să filozofeze, alţii se iau la harţă, alţii se sărută prin colţuri, curg paiete şi fulgi pe găină, cer mereu mai mult, acum sunt gata să instaureze o nouă ideologie, peste cinci zile renunţă şi tot aşa.
Nu-i văd prea clar. E întuneric în zona lor. Sunt doar coloana sonoră pentru o imagine mută: Crăiasa Zăpezii stă îmbrăcată în alb, aproape imposibil de suportat, cu un păr de un alb orbitor, şi mă priveşte ţintă dintr-un colţ, cu ochii ei albaştri şi un zâmbet pe buze pe care nici până azi nu am reuşit să mi-l traduc. Nu mai ştiu aproape deloc povestea, dar ştiu că femeia asta miraculoasă mă atrage ca un magnet. Mi-e frică de ea şi mi-e imposibil să-i rezist în acelaşi timp. Aşa mă raportez eu la scris. Mai mult, aşa mă raportez eu la realitate.
La ea sunt libertatea mea şi partea aia din mine pe care tot încerc să o aduc în afară. Nu ştiu cum au ajuns la ea, dar Crăiasa Zăpezii le are. Şi cred că ceea ce încearcă să-mi spună e "Ştiu că ceva al tău e la mine, ştiu că le vrei mai mult decât orice, ştiu că te gândeşti că, în clipa în care le vei avea, în tine o să se producă un cutremur de proporţii şi ai dreptate cu fiecare din lucrurile astea. Ştiu că ţi-e frică şi că ăsta e un semn bun, pentru că-ţi pasă.
O să fiu sinceră cu tine. N-am să mişc un deget, n-am să dau niciun indiciu. Nu sunt o femeie rea, doar că tu singură trebuie să faci pasul. Mă crezi sau nu, eu nu ştiu cifrul. Mă gândesc doar că, dacă te bântui, n-o să uiţi niciodată că ai o datorie de plătit şi o să vii spre mine."
Când am văzut-o pe Jacqui plimbându-se în sală, am ştiut că în faţa mea era Crăiasa Zăpezii. Era îmbrăcată în negru pentru ca oamenii să o ia drept una de-a lor. Eu însă am recunoscut-o de la prima privire. Nu mi-a trebuit decât să-i văd părul. Şi, înainte de a spune vreun cuvânt, mi-am dat seama că venise cu bune intenţii pentru că-l prinsese într-o parte, cu o clamă destul de mare, ca o fetiţă gata de joacă. Venise să mă bântuie. Slava Domnului! Venise să-mi spună "Trebuie să-ţi mişti fundul înapoi, printre oameni, dacă vrei să scrii despre ei. Poate o mie or să spună "Nu" în continuare. Fii pregătită pentru numărul 1001."
***
Cristian Lupşa o întâlnise în urmă cu câţiva ani la Missouri School of Journalism. Preda un curs care se numea Reporting. În lumea reală, Crăiasa Zăpezii se numeşte Jacqui Banasyznski şi e un jurnalist-editor-trainer cu peste 30 de ani de experienţă. A câştigat un Premiul Pulitzer în 1988 pentru feature writing cu seria AIDS in Heartland, povestea vieţii şi a morţii a doi fermieri care formau un cuplu şi erau infectaţi cu virusul HIV. În 1986, fusese printre finalişti la categoria international reporting cu Trail of Tears, o poveste despre foametea din Etiopia. Cristi a adus-o în România să lucreze împreună cu echipa Decât o Revistă şi să vorbească jurnaliştilor despre încrederea ei în puterea poveştilor.Deci Crăiasa Zăpezii locuia acum în State. Interesant. Ceea ce mi se părea simbolic, atât de personal şi mai ales o dovadă de netăgăduit că ea era femeia magică din capul meu e că Jacqui alesese să-şi petreacă viaţa scriind. Era un jurnalist care nu se oprea la ştiri, ci vroia să-i facă pe oameni să înţeleagă viaţa altora ca s-o poată privi mai întreg pe a lor. Avea toate simptomele: părul era identic cu ceea ce ştiam, ochii erau din carte, era caldă, fermă, şi mai mult decât orice, scria. Nu mai încăpea nicio îndoială - ea era. Şi de data asta, avea să-mi vorbească.
***
Lui Jacqui îi place Braveheart. Are replica aia care spune: "Don't change the subject. Ask the fucking question." Toţi rezonăm cu asta. Dar mai e o replică acolo care zice "... history is written by those who have hanged the heroes." Pentru că cei care deţin poveştile, deţin adevărul. Aşa a fost în trecut, aşa a rămas şi acum. Jurnaliştii trebuie să înregistreze ceva din istorie, într-un mod care să-l facă universal şi relevant pentru generaţiile din prezent, dar şi pentru cele care urmează.
De fiecare dată când cei care i-au citit textele i-au trimis propria lor poveste pentru că stabiliseră o legătură cu viaţa lor, Jacqui a ştiut că făcuse ceva bun. Lumea ei se întâlnea cu lumea unor oameni pentru care contau aceleaşi lucruri.
În portofelul din geantă, Jacqui poartă un fragment din cartea lui Tim O'Brien, The Things They Carried, pe care a scris-o despre războiul din Vietnam şi unde a ajuns doar pentru că, în cazul lui, curajul însemna frica de a nu părea laş în ochii celorlalţi. Pentru O'Brien experienţa războiului a fost cutremurătoare şi s-a transformat într-o plagă de care nu mai reuşea să scape. Devenise amintire recurentă, iar Jacqui purta după ea paragrafele pe care O'Brien le-a scris ca reacţie la dorinţa fetiţei lui de 8 ani de a şti ce e în neregulă cu tati. Nu putea uita războiul pentru că povestea aia se legase de memorie şi când asta se întâmplă, povestea devine eternă. O'Brien spune că e ceea ce-ţi vine în minte în mijlocul nopţii, chiar şi atunci când memoria ţi-a fost golită şi nu mai rămâne altceva în afară de această amintire. Dacă se întoarce şi iar se întoarce, e parte din risc. Condiţia primordială pentru o poveste bine spusă, e să fii acolo când se întâmplă.
Jacqui se apropie tot mai mult de noi. Stăteam în rândul doi şi nu puteau să nu mă mire mâinile în care ţinea o sticla de apă pe care o manevra pe măsură ce entuziasmul ei era tot mai mare. Ştiu că am gândit atunci cât de pământene arată, cât de muncite, cât de bine s-a deghizat Crăiasa. Am mâzgălit ceva pe caietul cu notiţe cum fac de fiecare dată când încerc să pun un fel de punct asocierilor de felul acesta şi, când am ridicat privirea, deşi Jacqui nu se uita la mine, aveam senzaţia că încerca să combată orice gând negru posibil pe care l-aş fi putut folosi ca scuză.
În Etiopia, după trei săptămâni în care nu reuşea să-şi dea seama cum ar putea scrie despre foamete şi i se părea complet lipsit de utilitate şi sens să fii jurnalist în mijlocul unor muribunzi care aveau mai degrabă nevoie de un doctor şi alimente, într-o noapte, şi-a dat seama că oamenii din tabere cântau. Aşa transmiteau ei copiilor valorile. Cântau despre familie, despre istorie, despre lucrurile în care credeau. Spuneau la rândul lor poveşti şi asta îi ajuta să rămână uniţi şi să treacă tradiţia spre generaţiile mai tinere. Şi dintr-o dată, a fi jurnalist nu mai părea atât de lipsit de importanţă. Dacă Jacqui ar fi reuşit să spună o poveste bine, care să treacă mai departe, atunci reuşea să facă ceva bun. Ca doctor putea salva câteva vieţi, dar ca bun povestitor ajungea la mii de oameni care puteau trimite donaţii sau puteau să-şi dea seama că lumea nu se rezumă la modul lor de a vedea lucrurile.
Ne spune că ăsta nu e un job pentru care să te trezeşti la 9:00 şi să-l închei la 17:00. Nu e un program dinainte fixat. Trebuie să fii pregătit mereu. În caz că.
La 20 de ani după ce a scris AIDS in Heartland, în preajma unui Crăciun, Jacqui primeşte un e-mail cu titlul Special thanks - AIDS in Heartland. Mesajul era semnat de o nepoată a lui Dick Hanson, unul dintre cei doi fermieri gay care au murit de SIDA şi a cărui poveste, scrisă de Jacqui, fusese recompensată cu premiul Pulitzer, în '88. La vremea la care Jacqui petrecuse 14 luni ca să documenteze această poveste, fiicele lui Grant Hanson, fratele lui Dick, nu aveau voie să aibă contact cu bolnavul de teamă să nu se infecteze. Grant, deşi împotrivă, se conforma nevestei lui. Una dintre fetiţele care comunicaseră cu unchiul lor printr-un geam deschis al maşinii, de-acum femeie, a găsit articolul lui Jacqui pe Internet. L-a citit şi a aflat, la o vârstă la care putea înţelege, prin ce a trecut unchiul şi cum tatăl ei s-a arătat demn de fratele lui într-o perioadă în care SIDA era o temă controversată în lume.
Nu ştii niciodată când povestea ta poate schimba ceva. Nu ştii niciodată când povestea ta poate să atingă viaţa unui om. Nu contează dacă e unul singur, sunt 5 sau sute. Trebuie doar să fii printre oameni şi să crezi cu disperare lumea are nevoie de ea. Şi după ce Jacqui ne-a spus asta, am plecat acasă, am mâncat, m-am schimbat într-o pereche de jeansi cu care să mă pot aşeza pe jos, mi-am luat agenda şi pixul şi am plecat spre Pache Protopopescu să cunosc un om. Părea cea mai bună cale de a-i mulţumi lui Jacqui.
Miroseam încă a frică. "E OK", mi-am spus când am coborât din tramvaiul 14. "Până una-alta, ăsta e Kansas-ul meu."