Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre dragoste. Trei feţe - 1. Legământul


Mihaela Iancu

15.07.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Când am coborât din microbuz, Maria Geambaşu s-a ridicat de pe bancă şi a venit spre mine. Era îmbrăcată în negru.
 
I-am zâmbit uşurată că o găsisem. Se străduia să răspundă la fel.
 
Avea pielea roşiatică, aprinsă, sudoarea îi umezea continuu rădăcinile părului. Încerca s-o îndepărteze mereu cu podul palmei. Avea faţa obosită, puţin absentă, ca după un plânset recent, dar corpul îi dădea putere şi nu-i arata cei 56 de ani. Întoarsă cu spatele, nu-i citeai suferinţa.
 
Mi-a deschis poarta pe care o vroiam atât de mult deschisă. Ochii mi s-au oprit pe zidul verde din stânga. Iedera se urcase, hulpavă, pe toată casa. O îmbrăţişase cu totul şi nu lăsa pe nimeni să se atingă de ea. Aşezase prin frunzele ei sute de viespi gălăgioase. Îi lăsase afară doar ochii - două ferestre cu obloane albe, deschise larg - şi, ceva mai la dreapta, gura închisă - o uşă la fel de albă - şi o barbă cenuşie - treptele scării. Era casa din Comana pe care Maria o îngrijeşte de 20 de ani, casa soţilor Gellu şi Lyggia Naum, din care Gellu ieşea în mijlocul nopţii ca să se uite la stele sau în care se trezea ca să-şi noteze gândurile pe care urma să le bată a doua zi la maşină, şi în care Lyggia avea grijă ca nimic să nu strice, pe cât era cu putinţă, pacea de care aveau nevoie.
 
"Stăteam cu doamna la masă cum stau cu dumneavoastră acum, exact aşa."
Faţă în faţă.
"Îmi zicea, «Mariorica, ştii ceva, mâine n-ar fi bine să facem cutare sau cutare». Eu ziceam «Da», dacă eram de aceeaşi părere. Dacă nu, ziceam «Dar n-ar fi mai bine să facem cutare?» Şi doamna zicea «Da.»"
 
Şi Mariorica se apuca să facă. Ardei umpluţi cu dovlecei, cu roşii, musaca, perişoare, sărmăluţe în foi de viţă sau foi de varză, chifteluţe de dovlecel, supe de zarzavat, şniţele, clătite...
"Când stăteau la Bucureşti, domnul Gellu făcea «Lyggia, abia aştept să mergem la Comana.» «De ce, Gellu?» «Pentru că Mariorica ne iubeşte», că de-aia şi plâng acum, «Mariorica ne răsfaţă. Ne face mici. Ne face clătite.»"
Ca un copil.
"Exact ca un copil era domnul Gellu. Tare mult îi plăcea să vină la Comana."
 
Le pregătea mâncarea de cum auzea că vin. Veneau în timpul verii, atât.
"Prima dată când au plecat înapoi, ştiţi cum mi-era sufletul? Cum e toamna, când cad frunzele. Mie toamna nu-mi place deloc. De când am venit eu la dânşii şi au plecat, toamna e pentru mine un anotimp foarte, foarte trist. Am o inimă închisă, nici nu ştiu cum să vă spun. De atunci am rămas aşa, când vedeam că frunzele cad şi dânşii pleacă, mi-era foarte greu."
 
"Când am venit la doamna, o prietenă mi-a spus, «Aoleu, eu nu m-aş duce să mă fac servitoare.» Şi doamna mi-a zis «Mariorica, să nu-ţi fie ruşine. N-are de ce să-ţi fie. Să-ţi fie ruşine când oi fura.» Şi eu nu m-am dus la nişte oameni de teapa mea, ţărani, m-am dus la nişte oameni inteligenţi. Ei m-au învăţat şi cum să mă comport, şi cum să vorbesc."
 
Când avea 10 ani, Mariorica săpa pământul.
"Era porumbul până...", întinde braţul drept, în sus, şi-l urmăreşte cu ochii înroşiţi, "şi eu mititică, mititică, la rădăcina lui. Eram slabă moartă, mă sufla vântul."
Au fost şase fraţi la trei mâini în familie. Tatăl ei venise cu doi copii din prima căsătorie, mama cu doi şi au mai făcut două fete. Ea era una din ele.
"Am muncit din greu de mici, dar nu-mi pare rău şi nu mi-a fost niciodată ruşine."
 
Casa e goală acum. Până şi vara.
"De părinţii mei nu am plâns cât am plâns de moartea lor. M-au şi răsfăţat, m-au şi certat. Nu se întâmplă să dau un bilet la liturghie fără să-i pun şi pe Gellu şi Lyggia Naum pe listă."
 
Se ridică de la masă şi scoate dintr-o cutie de lemn o bancnotă de 100 de lei, emisă în 1966. Se aşază la loc, mi-o pune în faţă şi o întinde cu palmele.
"Când doamna pleca la Bucureşti şi rămâneam doar eu cu el, făcea «Mariorica, dacă vine lumina, avem bani, dacă se termină butelia, avem bani.»"
Dar banii ăştia nu mai aveau nicio valoare după '90.
"Domnul nu ştia banii, ce valoare au. Nu umbla cu bani, nu găseai la domnul Gellu o mie de lei în buzunar. Banii erau la doamna. Doamna era cu totul, cu mâncare, cu cheltuieli, cu întreţinere."
 
Ştia ce foame au îndurat chiar de la Lyggia. Ştia de mâncarea de cârpe.
"Înşirau vinete, se uscau, iar iarna le opăreau, le puneau puţin ulei şi mâncau mâncare din aia."
Gellu era curtat de multe femei în tinereţe. Ştie cum arăta când era tânăr.
"Ce poze am văzut... Se băteau femeile pe el. Dar avea cămaşa cârpită în cot, nu era cochet. Erau foarte modeşti."
Lyggia avea o mătuşă care o vizita uneori la Comana cu ditai geamantanul. Sătenii începeau să se întrebe între ei ce îi aduce într-o geantă atât de mare.
"Îi dădea doamna de cârpit ciorapi, cipici, pulovere lucrate."
 
Dacă apuca să promită că la 7 e la ei, la şapte fără zece sau fără cinci se auzea soneria de la poartă.
"I-auzi, ne vine nemţoaica."
Mariorica intra şi se apuca apoi să cureţe şi să gătească.  Domnul Gellu dezlega barca şi pleca să pescuiască. Venea acasă. Mânca.
"Mariorica, nu te superi, eu fac carnea asta pe jumătate cu pisicile."
Scria apoi. Şi cât scria, trebuia să fie perfectă linişte.
Mariorica şi Lyggia îşi vorbeau în şoaptă.
"Doamna era mămoasă cu toţi prietenii, dar când avea să-ţi spună ceva, ţi-o zicea în faţă, puteai să te dai cu fundul de pământ. Că plângeai, că te supărai, îţi trecea şi ştiai că ţi-a spus ce a avut pe suflet, dar nu să ascundă."

Casa avea mereu oaspeţi care nu ştiau ce daruri să aducă mai degrabă.
"Domnul Gellu putea să vorbească şi cu omul de rând, cum sunt eu, şi cu oameni mai culţi şi mai, şi mai, până la cel mai înalt nivel. Dacă cineva vroia să vorbească cu el, accepta. Dacă îi convenea de el, mai venea şi a doua oară. Dacă nu-i convenea, la revedere."
 
O pereche de papuci cu două barete i-au grăbit sfârşitul. Şi Lyggia îi spusese "Nu te încălţa în papucii ăia, mai ales fără ciorapi în picioare." A păşit, a luat covorul în răspăr, s-a împiedicat şi a căzut. Avea deja probleme cu inima şi diabet. L-au dus la spital. Mariorica a vrut să vină şi ea.
"Lasă, vii când s-o face bine."
Şi nu s-a mai făcut.
"Cred că pe tata nu l-am plâns cât l-am plâns pe domnul Gellu."
 
După moartea lui, "ochii doamnei nu s-au mai uscat." Îşi ziseseră "Iubito" şi "Iubitule" până la sfârşit.
"Se sărutau de faţă cu mine. Până moartea i-a despărţit, s-au iubit."
 
De-acum, nu era chip s-o lase singură. Veneau la Comana, să stea cu ea, una sau mai multe prietene de la Bucureşti. În rarele dăţi în care nu puteau rămâne peste noapte,  venea Mariorica.  Ea dormea în patul din salon, iar doamna în dormitor. Lyggia o mângâia cap, îi plimba mâna prin păr şi-i spunea:
"Măi fetiţo, măi scumpa mea, ce grijă ai tu de mine."
Se ducea un pic acasă şi se întorcea.
"Îmi lăsam copiii şi stăteam cu ea."
 
În ultima zi în care a văzut-o în viaţă, la Bucureşti, Lyggia i-a întins nişte bani.
"Nu, doamnă, nu trebuie să-mi mai daţi."
"Lasă, Mariorica, că ăştia sunt ultimii bani pe care ţi-i mai dau."
A luat banii şi a ieşit pe hol.
"Şi am început să plâng." Îi simt nodul care creşte la loc şi acum.
"Când mi-au spus la telefon «Mariorica, doamna Lyggia s-a prăpădit», am început să ţip. Să urlu."
 
Ea n-a mai văzut aşa pereche. Ea şi Nicu n-au fost la fel. Lyggia îi spunea:
"Eu pe Nicu îl agreez datorită ţie, dar altfel nu." Spunea despre el că e ranchiunos şi ursuz.
"Am avut şi zile grele cu el. Că uneori îmi zic, Doamne, dar de ce mi-oi aminti numai de lucrurile bune? Că am dus-o greu."
 
Mariorica e îmbrăcată în negru pentru că Nicu s-a prăpădit acum şapte săptămâni.
"Înainte ziceam, Doamne, pentru ce mă chinui cu el la câte mi-a făcut? Copiii mereu spun «Noi ştim că îţi pare rău de el, că ai făcut patru copii cu el, dar mamă, ştii cât ai tras.»"
 
După două atacuri cerebrale, starea lui Nicu s-a înrăutăţit. Rupea hainele de pe el cu furie, le arunca în foc, pleca de acasă, devenise tot mai nervos.
"În ultimul timp, ca să-l schimb, nu mai putea să stea, cădea. Ajunsesem să-i pun piciorul meu între picioarele lui şi cu capul îi sprijinea spatele. Îi puneam scutecul. Îi spuneam «Ajută-mă, tată, că nu mai pot nici eu.» Şi când n-am mai putut, îl ţineau copiii şi îl schimbam. Îl puneam pe pat sau în căruciorul de invalid."
Şi deodată, vocea ei urcă.
"La mine nu ziceai că e om bolnav în casă. Nu exista miros. Schimbam. Spălam."
 
Doi ani şi patru luni l-a îngrijit. Dimineaţa îi dădea un castron cu lapte şi pâine şi un crenvurst polonez. Poate şi nişte brânză cu roşii. Ea nu mânca. I se făcea foame după 11:00. Se gândea:
"Dacă mie mi-e foame, eu pot să mănânc, ştiu, dar lui nu i-o fi foame? Mă duceam la el. Tată, nu ţi-e foame?"
La prânz îi dădea ciorbă. Sau o tocăniţă. Medicamentele i le dădea cu banană, ca să-i fie mai uşor. Îl întreba:
"Tată, luăm medicamentele? Nu zicea niciodată «Nu»". Ochii i se umezesc.
"Vroia. Vroia să se facă bine."
 
Când i s-a făcut tot mai rău, le-a spus copiilor să-l pună în cadă.
"Mamă, cum să-l luăm că nu se mai poate."
Mariorica vorbea cu el.
"Tată, nu ştiu ce, nu ştiu ce. El nimic."
Au pus un nailon şi o pătură pe pat, i-au tăiat unghiile de la picioare, l-au bărbierit, l-au pus pe canapea. La două noaptea s-a stins.
"Să-mi fi zis şi el ceva. Un cuvânt. Nu a spus nimic."
 
Aşteaptă câteva secunde.
"E foarte grea despărţirea. Că multă lume zice «A scăpat şi el de chin şi tu de chin.»"
Vocea ei se ridică iar.
"Pentru mine nu era un chin. Era obişnuinţă, adică, am simţit că aşa o să fie şi m-am obişnuit cu asta. Făceam ce făceam, mă duceam la el. Că de aia mi-e greu. Unele femei zic «Ducă-se». Eu n-am fost aşa. N-am putut."
 
Glasul ei e tot ce se aude în casa umbroasă.
"Eu făceam ce făceam şi mergeam să văd el ce face. Dar acum nu mai e."
Nu mă mai priveşte.
"Şi când vin acasă, dau să intru la el. Ştiu că e mort, dar m-am obişnuit aşa şi greu cred că o să mă dezvăţ. E foarte, foarte grea despărţirea."

* Non-ficţiune
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer