Despre dragoste. Trei feţe - 2. Mirajul

Într-un sfârşit, rămân singură, în scaunul acoperit cu o pătură moale, pe terasă, la Comana. Privesc spre gutuiul din faţă şi spre banca din lemn, aşezată în curte, care are sculptat, la margine, un cap de om, cu buze trasate clar şi ochi ieşiţi din orbite. Nu mă gândesc la nimic.
 
Fac 26 de ani azi, nu mă gândesc la nimic şi sunt OK cu asta. Îmi amintesc de prima zi în care am conştientizat că mi se întâmplă. Cred că abia terminasem liceul. Era normal aşa ceva? Ce făcusem cu toată gălăgia din cap? Ce se întâmplase diferit cu mine? Cum puteam să repet asta?
Nu-mi dădeam seama că uite aşa o luam de la capăt. Taci, Mihaela.
 
"Cecile: Aşadar nu mă iubeşti deloc?
Robert: Ştiu şi eu? E destul de greu să vorbeşti despre lucrurile astea. În tot cazul, nu regret nimic, sunt aproape vesel, ca un om care scapă de o mare grijă."
 
Las Exact în acelaşi timp jos şi pornesc prin grădină. Merg până la poarta scundă, verde, mă întorc cu faţa spre terasă şi înaintez pe aleea îngustă, din ciment. De-o parte şi de alta a drumului, printre pruni, Maria Geambaşu care are grijă de casa lor şi acum, aşa cum făcea când ei eram încă în viaţă, a plantat multe cârciumărese, florile preferate ale lui Gellu Naum. N-au crescut suficient încă. Una singură, roşie, a înflorit. Ceva mai în faţă, din vişin n-a mai rămas decât trunchiul, făcut bucăţi. Lyggia Naum îşi împreuna des mâinile în faţa lui:
"Mariorica, te rog mult, te implor, dă-te jos!"
Lângă gard, sub măr, e înmormântată Japonica, una din pisicile pe care le-au iubit Lyggia şi Gellu. Mă aşez pe iarbă cu faţa spre gradina care dă în vale. Mariorica îmi spunea că Gellu avea o barcă pe care o ţinea în curte, cu care pleca să pescuiască. Pe acolo ieşea spre mlaştini.
 
Ce caut eu la Comana? Nu ştiu, am auzit că aici îşi trăiau verile doi oameni care s-au iubit şi au fost convinşi că fiecare nu putea fi făcut decât pentru celălalt. Că el se trezea uneori noaptea, ieşea afară din casă şi spunea "Stai liniştită, Mariorica. Sunt eu. Mă uit la stele." Că ea desena doar pe întuneric, cu el alături, legată la ochi. Că el a venit la ea cu un nufăr furat din Cişmigiu, la peste un an după ce se cunoscuseră şi i-a spus că nu poate trăi fără ea. Că ea era somnambulă şi reuşea să patineze doar aşa, noaptea, pe vremea când locuia cu mama ei, în Ploieşti. Am venit să văd că e ceva adevărat. Măcar casa.
Prostii. Aşa ceva există doar în cărţi.
Taci, Mihaela.
 
"Taus: ...la începutul începuturilor, natura noastră, de om, era alta decât cea de acum. Mai întâi, existau trei feluri de oameni: oameni-masculi, oameni-femei, şi a treia specie, androgină, cu forma şi numele celorlalte două, dar deosebită de ele.
Klaus: Aha!...
Taus: În plus, fiecare om, în ansamblul său, era de formă rotundă sau sferică. Sfericitatea lor se datora faptului că omul-mascul îşi trăgea originea de la soare, omul-femelă de la pământ, omul-mixt de la lună. Erau sferici, fiindcă semănau cu părinţii lor [...] Şi aveau patru mâini, patru picioare, două feţe pe un singur cap, patru urechi...
Klaus: Şi aşa mai departe... Unde vrei să ajungi?
Taus: Şi oamenii ăştia, rotunzi, s-au pornit să asalteze cerul. Iar Zeus s-a supărat, i-a tăiat în două, le-a întors câte-o faţă spre partea tăieturii...
Klaus: Hai să vorbim despre altceva.
Taus: Ai puţină răbdare... Când trupurile au fost despărţite aşa, fiecare, regretându-şi jumătatea, se ducea spre ea. Şi se îmbrăţişau, cu dorinţa de a se contopi. Şi mureau astfel, de foame şi de inacţiune."
 
Urc treptele şi mă sprijin de braţul scării pe care sunt sculptate capete de pisici. Din încăperile care adăposteau odată cerealele şi animalele, Gellu şi Lyggia au făcut camere de odihnă, o bucătărie de vară şi camera unde scria Gellu. Nu mai locuieşte nimeni aici, mi-e limpede, şi totuşi mă simt o intrusă când intru în camera lui de lucru. Ştiu cât de mult ţinea să nu-i umble nimeni în lucruri şi cum prefera să-şi facă singur curat ca să fie sigur că aşază la loc fiecare obiect ceramic, foaie, statuetă, eprubetă sau scoică. Miroase puternic a hârtie veche. În faţa ferestrelor mari, neacoperite, e masa, cu vedere spre grădină. E făcută din lemn, de la o margine la alta a camerei destul de înguste şi e acoperită cu pietre, călimări de cerneală, pipe, creioane, cutii şi clepsidre, hârtii. În capătul opus e un dulap plin de cărţi. Pereţii sunt acoperiţi de tablouri, iar printre ele, la capătul unui pat uşor deformat, din care ai zice că abia s-a ridicat cineva, e o fotografie înrămată a Lyggiei - tânără, în pantaloni scurţi, ghete şi bluză în buline, cu părul bogat, lăsat liber, până la umeri, zâmbeşte lipită de o stâncă, pe munte. Lângă, un cufăr plin de cărţi.
 
Mă întorc către dulap, mă aplec şi pentru că nu ştiu ce să aleg, închid ochii şi să las mână să decidă. Se duce spre Joseph Delteil, Mes amours... spirituelles. E plină de praf, dar miroase înnebunitor. A vechi. Cobor cu ea. Citesc acolo unde se deschide. Ajung la finalul subcapitolului. "La vie est belle et j'adore le Dieu qui m'a fait naître."
 
E noapte, dar nu-mi vine să intru în casă. E răcoare în sfârşit. Greierii au început să cânte. Pe drum nu se mai aud voci. Aprind lumina pe terasă - un bec slab, într-un felinar. La Comana, mai toate becurile sunt ascunse în coifuri din lemn, împletituri sau în roţi de lemn. Mă ghemuiesc în capătul dinspre grădină al mesei, stau rezemată de perete şi îmi urc picioarele pe banchetă. În stânga mea e o pernuţă cafenie, rotunjită în colţuri. Acolo stătea Gellu de fiecare dată. Lyggia ocupa de multe ori un loc pe bancheta din faţă, oarecum în diagonală, gata să iasă, dacă era nevoie de ceva. Mă gândesc să le citesc cu voce tare din Zenobia. Doar era cartea iubirii lor.
 
"La întoarcere, mânam totdeauna în direcţia soarelui imens şi roşu, spre capătul digului, unde mă aştepta silueta de cristal a Zenobiei.
«Eram îngrijorată», îmi spunea ea, «îmi era frică să nu ţi se-ntâmple ceva, când suntem amândoi n-am grijă, atunci putem muri împreună.»
Mărturisesc că teama ei mi se părea de neînţeles şi că nu realizam cum de putea să aibă, măcar pentru o clipă, senzaţia despărţirii; dar, intuind într-o măsură ceea ce umblă dincolo de aparenţele comunei maladii umane, păstram convingerea că ea, marea iubită liberă, nu putea să greşească."
 
Îmi strâng cărţile, merele şi tabletele cu ciocolată şi decid să intru totuşi, cum ţânţarii n-aveau de gând să-mi dea pace. Aprind lumina. Intru din hol în bucătăria de iarnă. Dau peste masa din zona de gătit. Mariorica îmi povestise peste zi cum se întinde şi se face de şase persoane. În fiecare an, pe 1 august, de ziua lui Gellu, la Comana vin prieteni de-ai lor şi mănâncă ceea ce obişnuiau să mănânce la aniversare şi când ei trăiau: ardei umpluţi cu orez, un ghiveci special din varză, bame, cartofi, dovlecei, măsline, morcovi, vinete, mazăre, fasole, ceapă, toate fierte, aşezate între două straturi de roşii şi ţelină, rumenite la cuptor. Apoi ardei copţi, salată de fasole şi vinetele greceşti - tăiate rondele, perpelite în făină şi ou, prăjite, acoperite cu sos de roşii, verdeaţă, usturoi şi puse în cuptor.
 
Din bucătărie trec în salon. Toată mobila din casă e de lemn. Şi peste tot dau peste obiecte decorative din ceramică, piatră sau ţesătură, scoici, lămpi cu gaz, sfeşnice, tălăngi sau statuete. În jurul sobelor, pe dulapuri, pe mesele acoperite cu ştergare, în vitrinele luminate, încastrate în pereţi, la capătul patului. Vâslele lui Gellu sunt în casă şi ele, sprijinite de un stâlp, din mijlocul camerei. Pe altă faţă a stâlpului, e prinsă plasa unui năvod.
 
Intru în ultima cameră, dormitorul lor, care nu are decât o sobă, două dulapuri, două noptiere şi patul, destul de îngust, cam cât să încapă doi oameni în el, lipiţi. Una din feţele mici de pernă are cusută pe ea o pisică ridicată în două labe, cu ochi negri, pătraţi. Mă bag în pat, mă acopăr cu pătura lor verde, pe care Lyggia o cususe la un capăt, semn că aceea era partea care nu trebuia să ajungă niciodată la picioare, apoi mă întorc într-o parte şi sting veioza. Mă gândesc ce linişte e, cât de diferit e întunericul de la Comana de cel de la oraş, cum nu vreau să plec a doua zi, cum e adevărat că au trăit şi s-au iubit aici pentru că şi Mariorica mi-a spus, cum şi eu cred în ce-a scris el, "mai mult într-un posibil fără limite, decât într-un ideal", cum...
Taci, Mihaela. Mai bine închide ochii şi roagă-te să visezi ceva frumos.

Ascultă.

* Non-ficţiune