Despre dragoste. Trei feţe - 3. Îndoiala

Zgomotul copitelor pe asfaltul încins e tot ce-mi aminteam ca prin vis, înainte să-i aud vocea:
"Mihaela! Mihaela!"
Sar din pat ca arsă. Traversez salonul şi holul în şosete, cu mâinile în părul pe care-l simţeam ciufulit.
"Vin", am spus şi i-am descuiat uşa.
Mariorica mă privea zâmbind, cu o farfurie plină de legume şi fursecuri în mână.
"Te-ai trezit?"
"Am dormit ca un copil", am spus ruşinată. "N-am auzit nimic. Strigaţi demult?"
"Acum nu. Am mai venit o dată", mi-a spus. "Am zis «Ei lasă, înseamnă că mai doarme.»"
"Cât e ceasul?"
Era trecut de 10:00.
"Sunt gata imediat. Mă îmbrac imediat", i-am spus şi am fugit în baie.
 
Când am ieşit, acoperise patul la loc cu o cuvertură. Părea neatins. L-am privit ca pe-o nedreptate. Mă imaginasem cu o seară înainte lenevind în mijlocul lui, dimineaţa, cu ochii la portretul lui Gellu şi al Lyggiei, repetând în gând cuvintele de sub el - "O amplă seninătatea umplu golurile lumii."
"Ce vrei să faci?", m-a întrebat în timp ce netezea marginile patului. "Mănânci?"
"E prea devreme pentru mine", şi am urmat-o în bucătărie.
"Atunci pun farfuria aici şi mănânci mai încolo. Poate pe terasă."
Ies după ea afară şi o privesc cum încuie camerele din aripa dreaptă a casei. N-aş fi vrut să facă asta. Îmi amintea că aveam să plec peste câteva ore înapoi în oraş, unde nu mă aştepta nimic.
 
"Şi-acum?", îmi spune manevrând legătura de chei.
"Păi ziceam să merg în pădure. Dar nu vreau să vă deranjez," şi îi cuprind umerii în mâini. "Merg singură."
Mi-a luat uşor mâinile de pe umeri şi s-a retras într-o parte. A încercat să-mi zâmbească:
"Bine. Atunci vin mai târziu."
Nu trebuia s-o ating. Era încă prea devreme. Ar fi trebuit să ştiu. Moartea bărbatului ei o separase cumva de restul lumii. Doar îmi povestise cu o zi înainte.
"Am devenit mai nervoasă. Şi pe băieţii mei. Îmi zic  «Mamă, dar de ce ţipi?». Le spun «Nu ştiu, nu mi-am dat seama, vă rog să mă iertaţi.»"
 
"Încui casa atunci", zise şi răsuci cheia. "Şi las poarta descuiată."
"Cum facem cu cheile? Le luaţi dumneavoastră?"
"Sunt aici, fetiţă dragă.", mi-a răspuns fără să mă privească.
Apoi ridică un colţ al preşului de la intrare, sub care le ascunsese.
N-ar fi trebuit s-o ating, continui să mă gândesc.
"Hai că ţi-am zis şi «fetiţă dragă»."
"Nu-i nimic.", i-am răspuns. "Înţeleg."
 
În dimineaţa aceea am început să-i văd şi pe ceilalţi. Nu-mi plăcea pielea lor arsă de soare, puterea pe care o simţeam în braţele lor, picioarele desculţe care sigur ar fi alergat mai repede decât ale mele, felul în care niciunul nu pleca privirea chiar dacă ne apropiam din ce în ce mai mult, felul în care îşi dădeau bine seama că nu sunt de-a lor şi se adunam câte doi-trei, gata să se întrebe între ei de unde veneam, cine eram, ce căutam la Comana.
 
Câţiva bărbaţi se odihneau sub o umbrelă mare, la una din cârciumi.
"Prospătură, băieţi.", au zis, iar eu am trecut mândră mai departe, privind înainte.
Ştiam că dacă s-ar ridica, n-ar avea niciunul cu mult peste un metru jumătate. E ciudat să ai mai bine un metru optzeci şi cu toate astea să te simţi mai scundă decât ei, ca şi cum, din motive care-ţi scapă total de sub control, tu, care aveai într-o vară o rochie roşie cu buline albe şi genunchi zdreliţi, ai intrat peste noapte într-un corp care nu-ţi aparţine, al unei femei uriaşe.
 
Din când în când, de-o parte şi de alta a străzii, câţiva băieţi mă fixau de pe băncile proptite de gardurile caselor. Priveam înainte, dar îi vedeam. Le simţeam ochii negri şi capetele care se roteau pe măsură ce mă îndepărtam de ei. La ţară, oamenii au o îndrăzneală a privirii pe care oraşul n-o mai are şi asta mă făcea să intru în defensivă, să-mi încrunt sprâncenele şi să-l suspectez pe fiecare.
 
Vedeam pădurea înaltă, deasă. Auzeam cum călcam peste pietrele mici. În stânga mea era cimitirul cel nou. Acolo era înmormântat şi Nicu, soţul Marioricăi, aproape de un nuc.
 
În faţa mea, la vreo câţiva metri, mergea o femeie măruntă, în haine ţărăneşti, sprijinită într-un toiag mai înalt decât ea de care avea atârnată o plasă din pânză care-i cădea pe spate. Am încetinit. Speram să meargă suficient de repede cât să nu trebuiască să o depăşesc înainte de a intra în pădure. Speram să nu întoarcă privirea. M-am uitat spre nucul din cimitir.
 
S-a oprit în loc, pe partea drumului opusă mie. Mă privea fix. Fără nici un efort, am văzut în ea un amestec de vrăjitoare rea, hoaţă şi ghicitoare.
 
Mi-am pus privirea de om încruntat. Speram să înţeleagă că nu vreau să am de-a face cu ea. Nu s-a clintit din loc. Mă aştepta să mă apropii.
"Ce faci? Unde mergi?", m-a întrebat.
Ne despărţeau aproape doi metri. Nu puteam să evit răspunsul.
"Mă plimb", am spus.
"Mergi în pădure?", m-a întrebat cu aceeaşi faţă din care nu poţi citi nicio intenţie.
Mă vedeam bătută şi ascunsă între copaci, pe pământul ud, unde nu m-ar fi găsit nimeni decât după câteva zile, adormită, cu sângele închegat pe tot corpul sau duhnind a hoit. Probabil şi-ar fi regretat efortul după ce mi-ar fi scotocit geanta şi ar fi văzut că nu aveam niciun ban cu mine.
"Nu sunt de-aici", am mai spus. Ce mişcare neinspirată! Asta era cu atât mai bine. Nimeni nu mi-ar fi simţit lipsa în sat. De Mariorica ea nu ştia nimic.
"Nu?" Părea interesată. "Dar de unde eşti?"
Gata, eram decisă să întrerup orice legătură.
"Contează?", i-am spus vizibil enervată.
"Nu contează.", mi-a răspuns. "Întrebam doar." Părea mai degrabă tristă când mi-a întors spatele şi a continuat să meargă.
Pentru Dumnezeu, Mihaela, ce-a fost asta? De unde atâta suspiciune? Pentru ce văzusem o bestie într-o biată ţărancă? Mă îndoiam de toţi, cum mi se întâmpla uneori, chiar şi spre propria mea surpriză. Ştiam că aşa, dragostea dintre Gellu şi Lyggia nu ar fi rămas decât un mit, că n-ar avut rost nici măcar să visez la ei, iar să cred că ar fi putut să se întâmple în realitate, chiar şi o dată pe secol, că toţi am fi avut o şansă la asta, chiar dacă era o loterie, ar fi fost o făcătură. Fără încredere nu se poate nimic.
 
Am uitat tot în pădure. Abia acum simţeam că ar trebui să înceapă ziua. Aici ar fi trebuit să mă trezesc. Gellu se uita la arbori. Le spunea multe, dar şi ei îi spuneau lui la fel de multe. Femeia uriaşă se simţea în siguranţă aici, fetiţa în buline uitase să închidă gura şi se plesnea mereu peste picioare. Câteodată reuşea să omoare un ţânţar sau doi. Nu ştiu dacă au văzut cerul. Părea că nu mai există şi altceva mai departe de arbori. Se plecau sus şi lăsau să intre lumina prin ei. Se auzeau mii de cicori, un ţârâit ca de şerpi şi greieri. Pământul era umed încă, plin de ciuperci otrăvitoare. Am smuls una şi am luat-o cu mine. Aveam s-o lipesc de prima filă a Zenobiei, ca să fie clar că povestea asta nu e un mit.
 
Înainte să plec, am întrebat-o pe Mariorica dacă ea mai crede că are rost să încerci să stai lângă cineva, când la final te alegi cu atâta suferinţă. Se îmbrăcase în aceleaşi haine negre în care o găsisem în prima zi. Avea aceiaşi ochi încercănaţi. Mă întrebam dacă plânsese şi azi, dar asta n-am îndrăznit să-ntreb.
"Da", mi-a spus. "Merită. Nu ştiu de ce, dar îmi aduc aminte doar de lucrurile bune, chiar dacă am dus-o aşa de greu cu el. E mai bine când greutăţile se împart la doi, e mai bine să nu fi singur."
"O mai fi ceva după?", i-am mai spus.
"Cred că da. Nici eu nu credeam că e, dar o femeie care citeşte multe cărţi bisericeşti mi-a spus că e pentru că scrie şi-n cărţi. Omul mort, chiar dacă nu mănâncă, simte mirosul mâncării."
Odată i-a visat pe Gellu şi pe Lyggia în groapa din cimitir. Aveau capetele în direcţii opuse. Mariorica îi vedea printr-un perete de sticlă. Lyggia i-a cerut s-o scoată afară de acolo, ceea ce a făcut. Apoi a condus-o până la poarta cimitirului. I-a mai spus Marioricăi "Nu e bine acolo, înăuntru."
Atât îşi aminteşte.
"Doar corpul rămâne în pământ, sufletul lui trece în altceva, poate într-o pasăre."
 
Eram pe Şoseaua Giurgiului. Încă puţin şi aveam să ajung la capătul liniei, înapoi în Bucureşti. Ocupasem în microbuz unul din cele două locuri din spatele şoferului. Îmi plăcea să pot privi pe geam, în faţă. Citeam din Insula şi mi se părea delirant de amuzantă şi plină de fantezie.
 
Adelaide, împuşcată în picior, cade văitându-se. Fiul şi soţul ei sunt dezolaţi.
Selkirke: Ce s-a întâmplat, Adelaide?
 
În faţă, drumul, împărţit în patru benzi, pe direcţia de dus şi întors, era drept, neaglomerat, dar destul de circulat. Se lăsa seara.
 
Adelaide: Piciorul! M-au împuşcat! Şi am să mor aici departe de oraşul meu natal.
Randolph: Nu-i nimic, mamă! Am să-ţi comand un monument funerar, cu îngeri trişti!
 
O frână bruscă mă împinge în faţă şi-mi ridică ochii spre parbriz. În faţa noastră, la maxim 10 metri, o maşină albastră îşi termina rotirea de 360 de grade. Pe partea stângă, din capota unei alte maşini, ieşea fum. Un copil ţipa ca din gură de şarpe în braţele unei femei care îl legăna spasmodic. Nu păreau răniţi. Pe partea dreaptă, la marginea drumului, un bărbat aruncase cămaşa de pe el. Se plimba în stânga şi-n dreapta, cu telefonul la ureche. Sângele îi acoperea spatele şi faţa.
"Ia uite-l, mă.", spuse şoferul microbuzului nostru.
"Ce-a fost asta? Care a intrat primul?", se auzi de pe scaunul din dreapta.
"Ăsta e de vină, care s-a răsturnat."
"Eu n-am văzut nimic.", se auzi de undeva din spate.
"Noroc că n-avea viteză mare."
"Şi copilul ăla săracu'."
"Mamă, uită-te la ăsta, e plin de sânge."
"Nu cred că sunt morţi."
 
Nu reuşeam să mă mişc. Goneam mai departe pe drum. Alarma Salvării se auzea din ce în ce mai tare, venind din direcţia opusă nouă, până ne-a depăşit.
"Acolo merge."
Ceva mai departe, o patrulă de Poliţie verifica actele câtorva şoferi opriţi la marginea drumului.
"Ia uite-i şi p-ăştia. Lasă-i, băi nene, şi du-te acolo."
"Habar n-au. Îi anunţă acu' prin staţie."
 
Totul se întâmplase cât citisem patru replici. Mai puţin de un minut şi două maşini se ciocneau la maxim 10 metri de noi. Iar eu mă speriasem de o ţărancă singură ca de un căpcăun şi apoi ieşisem din pădure ca şi cum aveam toate şansele să fiu, în viaţa lungă care mi se-aşternea în faţă, unul din puţinii fericiţi permişi pe secol. Şi frica, şi curajul meu puteau să dureze la fel de puţin, erau prea fragile.
 
Undeva pe la jumătatea drumului, în 116, am strâns rucsacul din pânză, mai tare, în braţe, într-un gest inconştient. Mi-am lipit nasul de el. Mirosea a casa de la Comana. De accident aveam uit în mai puţin de o oră. Am tras aerul puternic în piept ca să-mi amintesc cu ce mi-eram datoare, ce aveam de făcut.

* Non-ficţiune