Unul vorbeşte, celălalt ascultă

Nu suna nimeni noaptea. Niciodată. Cu timpul au înţeles de ce. Un copil nu cere ajutorul când abuzatorul sau cei cu care nu reuşeşte să comunice sunt lângă el. Trebuie să fie singur. Iar noaptea nu e. Au renunţat la programul de consiliere 24h/24. Răspund la telefon de la opt dimineaţa la opt seara, în fiecare zi. Pentru asta nu mai era nevoie de cincisprezece oameni, cât erau la început. Au rămas zece. De cele mai multe ori, ridică receptorul şi nu aud nimic. Spun "Alo! Te ascult! Ai sunat la Telefonul Copilului." Dar nu se aude nimic. Alte câteva secunde de tăcere şi apoi tonul. Un alt apel mut. În luna iulie au fost 1.797 din totalul de 3.431 de apeluri.
 
Mulţi adulţi, dar mai ales copii sună şi nu spun nimic nici prima oară, nici a doua oară, poate nici a treia dată. Pentru că vor să se asigure mai întâi că numărul acela există. Pentru că vor să audă vocea celor care răspund. Au nevoie de încredere. Consultanţii de la Asociaţia Telefonul Copilului ştiu asta şi au răbdare. Important e ca majoritatea apelurilor mute să se transforme în persoane pe care ei să le poată monitoriza şi consilia.
 
Când în sfârşit îşi fac curaj, cei mai mulţi dintre ei nu-şi dau numele sau alte date de identificare. Nimeni nu va interveni dacă ei nu vor, decât dacă viaţa lor este în pericol sau se află într-o situaţie de urgenţă, iar asta se întâmplă mai ales în situaţiile de abuz. Pot să povestească ce vor, cât vor. Despre problemele lor sau ale prietenilor. Nimeni, în afară de consultanţi, nu le ascultă convorbirile. Ştiu asta de la început. Ei decid când e timpul să înceapă şi să termine un apel.
 
Vocea care le răspunde va rămâne doar atât, o voce. Gata să asculte, să ofere soluţii, dar nu un nume. Pentru că oamenii care sună la 116111 trebuie să capete încredere în serviciul de asistenţă şi nu o dependenţă faţă de un timbru vocal. Fiecare caz intră într-o bază de date, iar când acelaşi copil sau adult revine la telefon, o voce familiară sau nouă va şti exact trecutul convorbirilor. Copiii nu pot să trăiască cu un receptor lipit de ureche toată viaţa. Au nevoie de oameni în carne şi oase.
 
Una dintre voci sună cald, reconfortant, dar permanent lucidă, gata oricând să renunţe la simpatia pe care i-ai putea-o arăta pentru că preferă să-ţi spună, la nevoie, adevărul pe care ea îl vede despre viaţa ta şi pe care tu nu vrei să-l vezi. Cei care o sună pe Lavinia Mandache nu ştiu nimic despre cât de mult îi place să citească literatură post-modernă, despre faptul că s-a mutat în casă nouă şi că cea mai importantă întrebare legată de asta pare să fie "Unde punem biblioteca?", despre faptul că adoră mirosul de tuş, textura cărţilor şi locurile în care face însemnări sau cât a suferit că în toţi anii din urmă şi-a ţinut cărţile în cutii. Despre faţa ei mai degrabă rotundă decât ovală şi ochii mari şi zâmbetul în care alunecă de fiecare dată când vorbeşte de lucruri personale - singurul moment în care fermitatea i se amestecă cu un soi de timiditate.
 
Laviniei îi plac cuvintele. Se simte din felul în care pronunţă, accentuează fiecare consoană, lasă virgulele să se audă, apoi îşi ia avânt după fiecare punct. Dacă o vei întâlni pentru prima dată, mai întâi se va uita la privirea şi figura ta. Din clipa în care vei începe să vorbeşti însă, va fi atentă la cuvinte. Lavinia are încredere în cuvinte. De 9 ani de când consiliază şi coordonează call center-ul Asociaţei, asta e tot ce are la îndemână ca să cunoască şi să ajute un om.
 
În 2001, când au început, susţinuţi de fondurile PHARE, îşi propuseseră să ofere mai ales consiliere pentru sprijin financiar, dar la puţin timp după asta oamenii au sunat pentru că cereau ajutor în adopţii sau abuzurii. Şi-au stabilit de atunci o bază juridică care s-a îmbogăţit cu timpul. Au dezvoltat traininguri pentru fiecare nouă problemă pe care trebuiau să o consilieze.
 
Şi-au dat seama că sfârşitul programului PHARE nu putea însemna şi sfârşitul serviciului, iar din 2006 au devenit organizaţie neguvernamentală, non-profit care avea un singur scop: să-i protejeze pe copii împotriva încălcării drepturilor lor. 116111 este numărul unic european de asistenţă pentru copii, iar în România orice îl poate apela gratuit în reţelele Romtelecom şi Cosmote.
 
În 9 ani de zile au primit peste un milion jumătate de apeluri, iar în 28.616 dintre ele a fost nevoie de intervenţia instituţiilor cu care Asociaţia colaborează: Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, Inspectoratele Şcolare, Poliţia, Agenţia Naţională Antidrog, şi până la desfiinţarea ei, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului. La un training de acum câţiva ani, unul dintre experţii străini a desfăcut o păpuşă Matroska în trei mai mici. De la cea mică la cea mare, prima reprezenta copilul, următoarea familia, a treia comunitatea, iar a patra, instituţiile. Lavinia a învăţat că apelul la instituţii este ultima soluţie la care un consultant trebuie să apeleze. La modul ideal, el trebuie să-l ajute pe copil să-şi salveze relaţia cu părinţii.
 
Un copil învaţă să aibă încredere în tine dacă îl iei în serios. Lavinia nu-i judecă şi nu încearcă să facă din ei, prematur, adulţi. Dacă nu vorbesc prea mult, îi întreabă, îi completează, le face un rezumat ca să fie sigură că a înţeles corect.
 
Empatizează, nu e şocată. S-a obişnuit cu emoţia şi ştie că nu e bine să-i inducă celuilalt o stare de panică. El are o parte din controlul relaţiei pentru că poate ascunde oricât de mult vrea din povestea lui. Lavinia controlează o altă parte pentru că el a sunat să ceară ajutor, deci ea trebuie să fie cea puternică acolo unde el e vulnerabil. "Nu încerc să-l duc într-o stare depresivă şi mai mare. Îi spun: «Hai să discutăm. Să vedem ce resurse sunt în familia ta». Sunt oameni care nu sunt de acord cu ceea ce spun eu sau care se aşteptau la un alt răspuns. Eu le spun că legal aşa se poate. Nu am cum să le spun ceva ce nu e legal."
 
Cel mai greu îi e să consilieze copii mai mari au grijă de copii mai mici. Ultima oară a fost un băiat de 13 ani care îngrijea 4 fraţi. Cel mai mic avea 9 luni, iar cel mai mare 8 ani. Mama pleca aproape săptămânal de acasă. Nu se ştia niciodată când avea să se întoarcă. Tatăl îi părăsise de câţiva ani. "De astăzi", spusese el, " nu mai avem nici curent şi nu mai am unde să încălzesc mâncarea copiilor."
 
"Iar mai nou", spune Lavinia, "am de-a face cu părinţi care nu ştiu să-şi crească copii, nu ştiu să relaţioneze cu ei. Sună la noi şi spun «Mi-a plecat copilul de-acasă.» În general aceşti copii sunt adolescenţi. Ei nu fac faţă adolescenţei copiilor." În esenţă, undeva adânc, majoritatea problemelor au pornit de la aceeaşi ruptură: părinţii şi copii lor nu ştiu să vorbească între ei.
 
"Sună de exemplu pentru că fiica lor s-a îndrăgostit de un bărbat mult prea mare şi acela a reuşit să intre în mintea ei, să o conducă, exact asta mi-a spus un tată, că a intrat în mintea fiicei sale şi o conduce. De fapt, e un război între tată şi acel bărbat pentru că tatăl a pierdut poziţia în faţa fiicei sale care este în perioada în care se îndrăgosteşte. Se comportă ca nişte copii. Eu aşa am ajuns să-i văd."
 
Şi-atunci Lavinia încearcă să afle de la părinţi cum a crescut copilul lor. "I-am dat telefon mobil de la vârstă foarte fragedă, are calculator de când s-a născut, i-am dat voie să plece în tabere. Ei asta consideră educaţie. Nu «am ieşit cu copilul meu în parc, în fiecare week-end, am vorbit cu el despre anumite etape ale vieţii lui.» Nu există aşa ceva."
 
Părinţii ajung în momente în care nu mai fac faţă. "De ce? Pentru că nu au fost în viaţa copilului lor la momentul potrivit. Când părintele nu este în viaţa copilului lui din toate punctele de vedere, ajung copiii, în adolescenţă, la tulburări de comportament, la manifestări pe care părinţii le consideră anormale. Ei le numesc probleme psihice. Când îi spui copilului «eşti bolnav psihic», nu ai rezolvat o problemă între tine şi copil. Deloc. Absolut."
 
În 2009, cele mai multe apeluri din partea copiilor primite la Asociaţie arată nevoia lor de comunicare. Aşa a ajuns Fundaţia "Romtelecom pentru români" să pornească un studiu, realizat de Gallup, care spune că 49% dintre copii petrec zilnic cel mult o oră cu părinţii. Doar unul din patru copii petrece mai mult de cinci ore cu părinţii, într-o zi de week-end.
 
"Explică-i copilului ce înseamnă să se îndrăgostească, ce înseamnă să aibă un prieten, să facă parte dintr-un grup, ce implică o relaţie sexuală, discută despre sarcină.", spune Lavinia. "Să-l întrebi pe copil ce mai face. Eu îi întreb câteodată pe părinţi, «Ce pasiuni au copiii dumneavoastră, ce fac ei în timpul liber?» «Păi nu ştiu, doamnă, că eu sunt la serviciu până târziu.» «Bine, în week-end, ce fac copiii dumneavoastră?» «Calculator, TV.» «Nu» zic, «pasiuni.»" Părinţii nu ştiu să răspundă. "Atunci copiii trăiesc o viaţă paralelă cu a părinţilor."
 
Când s-a angajat în call center, Lavinia termina Facultatea de Limbi Străine. Nu are copii încă. După atâţia ani, a ajuns la concluzia că mulţi oameni devin părinţi pentru că aşa cere tradiţia, aşa ne-a obişnuit societatea sau pentru că au resurse şi vor să le dea lor ce n-au avut ei.
 
De când e consilier, vede într-un om mai multe, mai adânc decât vedea înainte. Când întâlneşte pe cineva nou i se activează automat un buton de analiză. "Uneori mă gândesc dacă este bine. Parcă uneori nu vreau să văd şi alte lucruri, ştii?"
 
Când era mică, încă dinainte de şcoală, făcea probleme de logică şi perspicacitate cu tatăl ei. Apoi a trecut la probleme din Gazeta Matematică. Asta a ajutat-o să fie atentă la detalii şi să urmeze firul logic al unei mărturisiri. "Când un apelant îmi spune o problemă, trebuie să fie logică, altfel undeva, ceva, nu este corect, sau nu e spus clar." Sau poate minte şi-atunci pune aceeaşi întrebare în mai multe forme ca să vadă dacă obţine acelaşi răspuns.
 
În şcoală, îi plăcea să deseneze în tuş. Când lucrezi în tuş, fiecare punct, fiecare linie pot schimba perspectiva, detaliile sunt extrem de importante. Profesoara de desen obişnuia să-i întrebe ce forme văd într-o pictură. Le lua desenele şi le arunca în direcţia catedrei, pe jos. Apoi îi întreba "Acum ce vezi?" A învăţat să privească o problemă din mai multe unghiuri, în semnificaţii multiple.
 
Lavinia s-a educat să devină un bun comunicator şi orice părinte poate face acelaşi lucru. Uneori e mult mai simplu să vorbeşti cu nişte străini. "Pentru că sunt obiectivi. Pot să-şi exprime părerea fără să existe bariera de prietenie, de exemplu." De la cei apropiaţi ai aşteptări, e un background întreg, "dar când refuzi să vorbeşti cu ei, îi îndepărtezi."
 
Ea crede că se poate repara ceva între părinţi şi copii dacă unul îndrăzneşte să spargă gheaţa. Cei mai mulţi oameni vor să vorbească despre ei. Trebuie doar să-i întrebi. Dacă tăcerea continuă, "e bine să insiste, îl va ajuta pe celălalt. Chiar dacă va oferi un răspuns care nu convine, celălalt va medita. Mai devreme sau mai târziu, va medita la ce i s-a spus. Şi e un pas."
<
* Non-ficţiune