Numere personale

Stăteam cu tălpile goale pe ţărâna caldă. Sora mea servea. Jucam tenis de câmp cu capetele rupte de la ulucile gardului. Era 5-3 pentru mine. Avem o singură regulă: cine nu pasa, pierdea punctul. Jocul acesta a ţinut patru veri. Apoi ne-am plictisit. La doi ani distanţă, în acceleratul de Constanţa, umflam două lebede cu tata. Testam colacii de salvare pentru Eforie Nord, apoi îi dezumflam îndreptând aerul călduţ unul spre faţa celuilalt.

De nenumărate ori, stăteam pe bancheta din spate a maşinii, cu faţa la lunetă, privind obsesiv marcajele drumului. Trei linii - două continue, una întreruptă - se apropiau din ce în mai mult. Am stabilit atunci o concluzie fără dubii: dacă alerg suficient de tare, sigur reuşesc să ating linia orizontului. Oricum, la vremea aceea, distanţa dintre cer şi pământ nu era mai mare de 1.000.000 de scări din lemn suprapuse.

M-am necăjit de fiecare dată când mi-a plesnit o ie, pentru că sunt vechi. Bunica le are deja de mai bine de 45 de ani. Încerc să ţin pasul cu răzbunarea timpului şi să păstrez numărul: cinci, unele originale, altele simple surogate. Pe 14 aprilie 2007, am mers în Budapesta, la concertul pentru care plătisem 16.900 de forinţi. Îl aşteptam pe Roger Waters ascultând My Funny Valentine, cerşind în minte disperată după o ţigară şi un pahar de whiskey. Dar mie îmi ajung de fapt trei beri negre ca să încep să gesticulez mult sau să simt nevoia să strâng tare mâinile prietenului de pahar. Acaparez atunci cam 70% din conversaţie.

Dacă aş putea, aş face un parfum din cinci esenţe: pastă de pix, chibrit ars, vopsea, cărţi şi lemn. Mă gândeam într-o vreme să colecţionez sticluţe de parfum goale. Sunt haotică însă. La serviciu încep până la patru acţiuni în acelaşi timp, pe computerul pe care nu sunt deschise niciodată mai puţin de cinci ferestre. Acasă, diferenţa cea mai importantă este că am mai multă linişte. O lampă de birou, cu un bec de 40 W aplecată pios spre tastatură, este singura mea sursă de lumină la masa la care scriu noaptea.

Dimineaţa sunt morocănoasă şi mai degrabă mormăi decât vorbesc. După cinci ore de somn sunt lâncedă ca un paznic puturos şi nemâncat, pus să stea de veghe. Spionam când şi când, prin ferestrele mari cărora nu am apucat să le pun draperii, viaţa vecinilor mei din blocul de vizavi, de la etajele 9 şi 10. Acum m-am mutat şi caut oameni noi. Îmi place să-mi închipui care le e povestea. Mă conving tot mai mult că sunt obsedată de trei teme: teama, puterea imaginaţiei şi tăcerea.

* Non-ficţiune