Sfârşit

Stăteam pe scaun, cu faţa la fereastră, picior peste picior, pulpele încrucişate. Îmi plimbam talpa pe covorul moale. Ştiam că vroiam şi nu vroiam să plec.

În două săptămâni din această zi, voi fi în alt colţ al oraşului, chiar dacă în clipa aia nu aveam nici cea mai mică bănuială despre ceea ce mă aştepta. Ştiam că va fi diferit, nu suspectam cât de diferit.

Nu aş fi vrut nimic schimbat în viaţa mea. Nu pentru că era perfectă, ci pentru că pur şi simplu nu vroiam schimbarea. Nu chiar acum, poate mai târziu, în târziul acela care nu te inhibă pentru că e încă departe şi dacă va fi nevoie - şi ştii bine într-un colţ al minţii tale că va fi nevoie - o să-l amâni pe mai departe, cât mai departe.

Pentru prima dată, îmi doream să împachetez o casă ca pe o cutie de carton, s-o aşez la subraţ şi s-o iau cu mine.

Atunci a sunat la uşă. Mi s-a părut că i-am deschis cu expresia asta pe faţă, dar n-a văzut-o. Mi-a spus:
"Am venit să te-ajut. Am pregătit tot. Mâine sunt gata şi instalaţiile electrice."
Radia.
Probabil că mă iubea. Şi eu îl iubeam, asta era problema.
"Minunat.", i-am răspuns şi nu ştiu cum de m-a crezut.
"Ai împachetat hainele deja?", m-a întrebat în drum spre dormitor.
"Nu încă.", i-am spus şi l-am urmat. "Am făcut puţină ordine în dulap. Cred că o să dau o parte din ele, nu am ce face cu atâtea rochii."
S-a răsucit cu faţa spre mine şi s-a apropiat cât nu cred că se mai apropiase vreodată. M-am rugat să nu mă sărute pentru că nu ştiu dacă i-aş fi răspuns. L-am privit. Se poate să fi înţeles.
"O să fie bine.", a mai spus. "Ai să vezi." Şi s-a retras un pas.

Eram pe punctul de a face în deplină cunoştinţă una din cele mai mari greşeli din ultimii ani: să mă mut cu el. O greşeală irezistibilă.
"Abia aştept să vin mâine să te iau. Ţi-am pus ceva pe pat. Nu-ţi zic ce."
Era atât de neliniştit că mi s-a părut o cruzime să mă arăt aşa cum eram: fără încredere şi nepăsătoare.
I-am zâmbit. Poate că nu mă iubea. Poate era doar bun cu mine. Mereu am confundat lucrurile astea două.
"Mulţumesc", i-am zis. "Mi-ar fi puţin mai greu fără tine." Şi gândul că-i spusesem un adevăr doar pe jumătate mă durea.

A plecat privirea ca un băieţel ruşinat, apoi a înaintat în salon, unde aşezasem, pe mochetă, toate cărţile, hârtiile, creioanele colorate, perechile de papuci şi trei lumânări. Mirosea încă a mosc de la una dintre ele.

Şi-a făcut loc printre toate şi s-a lungit lângă cele două valize goale, cu fermoarele desfăcute. Şi-a pus braţele sub cap şi a privit tavanul cu ochii celui care poate să vadă viitorul şi îi place ce vede.

Am înaintat şi m-am oprit la picioarele lui. Simţeam că îl privesc de undeva de sus, de unde el privea şi de acolo corpul meu cobora încet peste al lui şi intra în el ca un fum, în perfectă tăcere.
"Ascultă.", mi-a spus când s-a ridicat deodată în şezut, cu picioarele încrucişate. "Vreau să ai încredere în mine. Dacă mai pot să fac ceva să te ajut, să-mi spui. Oricând." A tăcut câteva secunde. "Bine?"
I-am spus ce vroia să audă. I-am spus "Bine." Apoi am început să strâng, preocupată.

A stat acolo fără să se mişte. Ştiam că se uită la mine. Mi-am ascuns faţa în părul meu lung pe care obişnuia să-l atingă. De fapt, aş fi vrut să mă ghemuiesc pe covor şi să stau aşa, nemişcată, până adorm. Cu el încă acolo, dar departe. Am sortat cărţile: pătrat la pătrat, dreptunghi la dreptunghi.

În zece ani de când locuiam în Bucureşti, asta era a douăsprezecea casă pe care o părăseam. Era mică, cu pereţii scorojiţi, dar fusese bună cu mine. Fusese tăcută, mă lăsase să mă ascult, să cânt, să mă bucur de gândul că doar eu vedeam lucrurile în esenţa lor, în adevărata lor esenţă. Stăteam în mijlocul patului, în miezul zilei şi priveam minute în şir acelaşi far, acelaşi tei, aceeaşi fereastră.

La ora aia, trei străzi mai departe, oraşul era într-un delir de neimaginat şi, în vreme ce toţi ceilalţi alergau şi ţipau în telefoane ca să acopere zgomotul pickamerelor şi al claxoanelor, eu eram în camera asta pătrată ca într-un cub protector, în pace cu mine.

Era uşor să speri în ea, pentru că era loc pentru mult mai bine. Nişte pereţi mai albi sau un şifonier care să înlocuiască stativele improvizate pentru haine ar fi fost suficiente ca să fie mai bine.

Nu-i spuneam niciodată "acasă", îi spuneam "la mine". Nu-mi aparţinea, nu-i aparţineam. Putea în orice clipă să nu mai fie.
"Toate lucrurile din viaţa ta pot oricând să dispară. Să-ţi aminteşti şi să preţuieşti asta.", mi-a spus mama când am plecat "de la ei."

Câteodată uitam. Trăiam o senzaţie permanentă de oboseală după prea multă precauţie. Urcam în troleu şi simţeam o dorinţă uriaşă să-mi sprijin capul fie şi numai pentru câteva secunde de umărul primului străin de lângă mine.

Unul din aceşti străini era el, cel care răsfoia acum albumul meu cu poze. Cred că fusese un copil frumos. Păstrase ceva din el. Prin altele, încăpăţânarea cu care credea că lumea trebuie să-l accepte aşa cum e şi cu asta basta, iar dacă nu, asta e, el n-o să fie altfel.

Visam împreună la abandonarea de sine şi fiecare aştepta ca celălalt să abandoneze primul.

Nu vorbeam niciodată mult, dar îl cunoşteam mai bine decât oricine. Într-o oarecare măsură, cred că şi el mi-ar fi dat dreptate. El spunea mereu că nu mă cunoaşte, că vrea să afle cine sunt de fapt. Nu avea ce să afle în plus. Ştia tot ce putea fi spus. Mai mult nu se putea.

"Nu te-ai schimbat prea mult. N-arăţi foarte diferită.", mi-a spus cu ochii la fotografii. "Şi pari nemulţumită de ceva în multe dintre ele."
"Adică cum?", i-am spus fără să-l privesc.
"Nu ştiu. Ca şi cum lumea n-ar face nimic din ce vrei tu să facă."
Am râs. Mi-am părut incredibil de falsă.
"Şi cu mine cred că eşti aşa de multe ori." Şi a ridicat privirea din album după câteva secunde. Aştepta să-l privesc. "Nu ştiu să-ţi dau exemple, dacă asta vrei. Pur şi simplu asta simt. Că nu fac ce trebuie şi nu ştiu ce vrei de la mine."
"Nu vreau nimic de la tine. Nu vreau nimic de la nimeni."
"Asta e partea a doua a problemei. Tu niciodată nu vrei nimic de la nimeni."
"Nu înţeleg ce încerci să-mi spui. Sincer." Am lăsat cărţile în plata Domnului.
"Nu ţi-am cerut niciodată nimic. Nu ţi-am reproşat vreodată ceva. Sunt asta care sunt. Ce vrei să fac?"
"Nu trebuie să te aprinzi. Ziceam doar ce mi s-a părut. Probabil că nici n-am dreptate."
Am aranjat cărţile deja aranjate.
"Poate că mi-aş dori numai să fie ceva mai uşor.", a mai spus.

Mâine la ora 10:00 aveam să mă mut cu el. M-auzeam cum repetam în gând: "Oare cât o să dureze povestea asta până o să se termine?"

* Ficţiune