Până într-o zi

În curând soarele avea să apună. Se lăsase frigul, dar lui Pavel Cugir nu-i păsa. Avea cămaşa descheiată la primii doi nasturi, scoasă din pantalonii şifonaţi. Mergea cu mâinile împreunate la spate, încălţat în sandale. Din când în când desprindea o palmă din strânsoare şi-şi netezea părul negru, răvăşit de vânt.

Parcul era plin de oameni. Din sens opus veneau mulţi, păreau sute. Cu unii dintre ei se ciocnea. Alţii i se opreau în faţă pentru câteva secunde, dar el nu se mişca. Îl ocoleau şi întorceau capul după el. Îi vedeau mersul uşor clătinat, bombăneau ceva în barbă, ceva cu "alcoolic" şi "stradă", apoi îşi vedeau de ale lor. Pavel nu auzea nimic. Îşi simţea corpul slăbit, capul greu şi gol, picioarele înţepenite.

Un câine negru, de talie mijlocie, îi dădea ocol, apoi pleca.
"Blackie, vino aici!", spunea Pavel din când în când fără să-l privească.
Câinele îl asculta aproape de fiecare dată. Îi mirosea sandalele, aştepta câteva secunde, apoi alerga.
"Blackie, la mine."
Îi plăcea să se audă comandând. Îi plăcea să fie ascultat.

Câinele întârzia câteodată cu botul între frunzele uscate şi ambalajele prăfuite.
"Blackie! Aici am spus!"
Alerga cu gura deschisă şi urechile plecate pe spate. Îl privea cu ochii nerăbdători, încerca să-i ghicească vocea. Pavel întindea palma în direcţia lui. Blackie se ridica în două picioare.
"Naţia ta de potaie. Culcat!"
Se lipea de pământ.
"Rostogol!"
Se rotea cu lăbuţele îndoite, apoi rămânea pe spate, aşteptându-şi premiul. Pavel se apleca din mijloc şi-l scărpina pe burtă.
"Bravo, mă."

De un an, Pavel şi Blackie erau nedespărţiţi. Îl găsise pe stradă, într-o cutie de carton, la patru zile după ce Anca plecase cu două geamantane vechi, prea pline, închise doar la catarame.
"Întoarce-te! Unde crezi că pleci? Te întorci în secunda asta.", îi ţipase Pavel din baie, de pe marginea căzii.

Dar Anca trântise uşa în urma ei. Pavel se ridicase, cu o mână sprijinită de clanţa uşii, cu cea de-a doua de chiuveta ciobită. Era inutil. Îi era mult prea greaţă. S-a oprit deasupra WC-ului. Nu băuse în seara aceea mai mult decât în celelalte nopţi din ultimele paisprezece luni: o sticlă jumătate de vin, după cele câteva sticle de bere din timpul zilei, cine mai ştie câte, că doar erau pe datorie şi când datoria e deja mult prea mare nu mai ţii socoteala.

Ar fi putut să o plesnească oricând dacă ar fi vrut şi asta îi era suficient. N-o făcuse niciodată. Prefera s-o vadă umilită şi tremurând în capotul ei galben, fără să fie nevoie să ridice un deget. În plus, nu avea niciodată timp să se trezească şi să ia viaţa de unde o lăsase: linoleumul ars din loc în loc, igrasia, rugina, mirosul de paste, iarăşi paste.

Anca îi aducea mâncarea la pat, îl spăla din cap până-n picioare, îi cumpăra berile şi le punea la rece, îl lăsa s-o pipăie la patru dimineaţa, când el se întorcea acasă, cu o oră înainte ca ei să-i sune alarma pentru un nou drum cu microbuzul spre fabrica de textile de la marginea oraşului.

Se lipea apoi de peretele de care era sprijinită partea patului pe care dormea şi clipea rar pe întuneric, aşteptând să sune ceasul. Simţea tencuiala rece cum i se topeşte în şira spinării şi frigul care îi cobora până în tălpi, dar era mai bine aşa decât să-l atingă. Pavel nu sforăia, respira doar greu şi prelung, ca un bătrân. Ştia că nu avea să se mişte din poziţia în care adormise. Trecea peste el cu grijă, aprindea lumina pe hol şi stătea în pragul uşii, cu ochii la urmele proaspete de pantofi bărbăteşti de pe cearceaful alb.

Se ruga să aibă răbdare. Se împăcase cu ideea că nimic nu mai putea fi reparat. Tot ce putea face acum ca să adune curaj, era să aştepte să se distrugă singur.

Când ziua a venit, l-a aşezat pe pat şi l-a pus să se uite cum îşi strânge lucrurile. După fiecare rochie împachetată, îl privea în ochi.

Asta a fost demult, acum un an, poate nici nu s-a întâmplat aşa. Pavel nu-şi mai aminteşte prea multe. Chiar dacă o schimbă în mintea lui, noaptea aia e la fel.

Se aşeză pe bancă. Scoase lesa din buzunar şi îl prinse pe Blackie.
"Sus!"
"Culcat"
"Sus!"
"Culcat!"
"Culcat!"
"Nu!"
Îl lovi peste ochi.
"Ţi-a zis eu «Sări»? Culcat!"
"Rostogol!"
"Sări! Sări! Sări! Sări!"
Blackie lătră.
"Taci. Sări! Sări!"
"Târâş!"
Backie se târî cât îi dădu voie lesa să se mişte.
"Înapoi! La mine! Mă, tu n-auzi? Cine comandă aici?"
Blackie lătră.
"Tu comentezi? Sări!"
Blackie rămase în picioare, obosit.
"Sări am spus!"
Nicio mişcare.
Pavel scurtă lesa şi trase câinele lângă sandalele lui.
"De cine asculţi tu, mă?"
Ridică palma să lovească. Câinele se culcă la pământ, micşoră ochii şi se retrase târâş în spate. Lesa îi încreţi pielea în jurul gâtului. Coada se întinse la maxim. Pavel îl văzu cum tremură. Se opri cu palma în aer. Lăsă lesa să-i cadă din mână. Se rezemă de speteaza băncii. Se priviră lung în ochi.

* Ficţiune