Criză, revoluţie, distrugere creatoare: global-privatul

În urmă cu, deja, mai bine de un an (pe 12 iunie 2009) am susţinut la Cluj, prin graţia prietenilor mei (mai corect: ai adevărului), filosofii Ciprian Mihali şi Emilian Cioc, animatorii IFRES Europe centrale et orientale, o conferinţă intitulată Criză, anticriză, contracriză. Să fim pragmatici!, despre care mulţi dintre cei care au, acum, posibilitatea s-o citească în revista Idea artă  societate, şi se şi încumetă să o facă, spun că ar fi profetică în ceea ce priveşte desfăşurarea a ceea ce, deja, cu un termen devenit rapid pur scolastic, mască, nu expresie a adevărului, numim "criză".

Din păcate! Lăsînd deoparte faptul că, de la un nivel de generalitate al predicţiilor în sus, oricine este profet, profetul inutil al unor banalităţi, nimeni nu este, totuşi, profet în ţara lui, dar ţara crizei e lumea, lumea transformată, criza însăşi. Şi, pe de altă parte, profeţii sînt ai lui Dumnezeu. Deci să fi devenit criza un fel de Dumnezeu, Dumnezeu însuşi, divinitatea supremă a acestor vremuri economic monoteiste?

Aşa cum am procedat în ultimii cinci ani, multe dintre ideile susţinute în acea conferinţă au fost avansate şi "lucrate", încercate, pentru prima oară, aici, pe LiterNet. Este ceea ce voi face şi acum, şi tot despre criză.

Cîteva noi ipoteze, aşadar, pentru a aduce, cum se spune, discuţia despre criză "la zi".

Ceea ce numim criză pare a dezvolta exploziv, a generaliza ceea ce marele, vai, economist Joseph Schumpeter desemna ca fiind însăşi esenţa agonic-agonizantă a capitalismului: "distrugerea creatoare".

Încet, încet însă, în decurs de aproape un an, istoria contemporană a devenit, pe nesimţite, istoria crizei: istoria se confundă cu criza. Substanţa "vremurilor moderne" pe care le trăim se dovedeşte a fi criza: Criza. "Fondul", "grundul" istoriei strict contemporane e "criza" - se dovedeşte a fi şi a fi fost dintotdeauna Criza. Ceea ce trăim e criză, Criza.

Criza ca "esenţă" a capitalismului, aşadar. Criza ca revoluţie în locul Revoluţiei, pe post de Revoluţie. Şi cînd spun revoluţie spun, evident, inevitabil, şi Teroare. Trăim vremuri de teroare revoluţionară - fără nicio Revoluţie, în locul Revoluţiei nefăcute, de nefăcut, imposibile, inutile, automate: impracticabilă căci impersonală. Abia revoluţia-"criză" este adevărata Revoluţie, singura revoluţie posibilă.

"Distrugere creatoare" - vandalism.

Deocamdată vedem doar distrugerea, doar distrugerea este reală, vizibilă, sensibilă. Creaţia, deocamdată, nu se vede, nici măcar nu se presimte. O lume nouă, e cert, se creează, dar ce fel de lume va fi? Una brutală, seacă, ucigătoare: 0/1. În nouă lume nouă de după distrugerea-"criză" în nu va mai exista creaţie, nu va mai exista decît distrugere, continuă, perpetuă, distrugere-istorie, istoria-criză, istoria ca distrugere şi atît: creaţie de distrugere, distrugerea nu creează, doar distruge. Capitalism-Vandalism. Revoluţie în toată regula, după toate regulile, ca la carte: a capitaliştilor împotriva proletarilor, nu a proletarilor împotriva capitaliştilor. Dar tot revoluţie, abia ea, aceasta - "Criza" -, cu adevărat revoluţie. Proletari nu mai există, nu mai există decît capitalism revoluţionar şi atît.

Aşa-numita "distrugere creatoare" nu mai distruge, legic, "natural", forme, aşa cum s-ar părea, pentru a crea alte forme, ci, sec, brutal, distruge forme, formele ca atare (iar formele, chiar şi de iniţiativă privată, sînt întotdeauna colective, creează întotdeauna colective, embrioane de societate), pentru a crea profit, pentru a retrage banii de pe piaţă, pentru a repatria capitalurile.

Actuala "criză" nu este decît o masivă retragere de fonduri, de capitaluri de pe piaţă. Banii părăsesc lumea (comună). Ca zeii!

Marfa nu se mai metamorfozează. Am ajuns în pragul spiritualizării ultime: banul pur, lipsa oricărei forme, distrugerea tuturor formelor, victoria Sfîntului Duh.

Generalizată, "apocaliptizată" şi, mai ales, conştient şi concertat performată, nu doar "legic", "natural" constatată, "distrugerea creatoare", ca "esenţă" a capitalismului, s-a întors, biblic, împotriva ei înseşi, autodevorîndu-se fratricid: distrugerea distruge cu totul creaţia.

Economie-cazinou? Capitalismul îşi ia banii şi pleacă, îşi retrage, pentru prima oară în istorie poate, profitul (tot mai căznit, tot mai criminal, tot mai nenatural: literal, împotriva naturii obţinut) şi pleacă, dispare în Viaţa de Apoi a speciei umane: viaţa pur privată, viaţa privată şi atît, fără lume, doar cu "familia", cu "ai săi". Societatea, lumea privată.

Ceea ce nu ştim, însă, e că între timp el a cumpărat lumea, transformînd-o în propria sa casă. Astfel încît cu toţii sîntem, de fapt, toleraţi, în vizită, în casa, în lumea privată a fostului stăpîn retras din afaceri, care a retras banii (forme în sfîrşit goale) din circuitul public lăsîndu-ne, în schimb, un munte dezvrăjit de jetoane fără nicio valoare.

Lumea postcapitalistă e lumea în totalitate privată, privatizată, a foştilor stăpîni, care nici măcar nu mai fac vreo afacere, căci nu mai rentează (ce chin: n-a rentat cu adevărat niciodată, dar a transformat - citeşte: distrus - lumea).

Squatăm ilegal lumea comună, devenită privată. Distrugerea a învins deocamdată creaţia.

Dar dacă (gînd de negîndit) tocmai distrugerea fără creaţie, tocmai vandalismul post-civilizaţie este adevăratul, profundul umanism capitalist? Dacă acesta e adevărul gol-goluţ şi sănătos, vital, despre om? Fascismul inerent oricărui capitalism?

Dacă mesajul "crizei", ca "esenţă", ca exacerbare divulgantă, dezvăluitoare a capitalismului, este tocmai barbaria creatoare? Dacă, la finalul imperiilor create de nişte barbari, trebuie să jucăm noi înşine rolul altor barbari?

Distrugerea nu creează. Nu distrugerea creează. Creaţia, însă, distruge. Dar nu de ajuns, nu pe cine trebuie.

Fiţi adevăraţi capitalişti, sau măcar asemenea lor: practicaţi distrugerea, distrugerea pur şi simplu, sub pretextul creaţiei. Capitalism-Vandalism. Pînă şi acest rol a fost preluat, sustras, simulat, adjudecat.

Pînă la urmă, biblic, de o parte distrugerea, de cealaltă, creaţia. Pentru că sîntem oameni, pentru a fi, pentru a deveni oameni, trebuie ales: fie distrugerea, fie creaţia. Reunirea distrugerii cu creaţia în acelaşi binom, în aceeaşi istorie, e o falsificare nici măcar pioasă, la drept vorbind, o minciună criminală. Distrugerea nu va crea niciodată. Între distrugere şi creaţie nu există contact, punte, shift. Distrugerea nu creează, creaţia nu distruge. Creaţia nu distruge, ci adaugă, completează, consolidează, continuă. Distrugerea ia locul, o ia, mereu, de la capăt, ca şi cum nimic nu ar exista.

Dar taina tainelor, cu adevărat de nespus, este, poate, că avem nevoie de "partea blestemată", de negativitatea distrugerii, că distrugerea pură, pur şi simplu, trebuie practicată. Dar că noi nu suportăm să n-o decorăm, să n-o eufemizăm, ca s-o putem spune, gîndi. Avem nevoie de barbari, dar barbarii sînt tocmai hiper-civilizaţii.

"Barbaria", negativitatea, distrugerea-distrugere trebuie neîncetat reinventată. Şi trebuie să fii gata să joci acest rol, şi să ştii să o faci. Nu e uşor să distrugi, nu oricine o poate face. Pentru distrugere e nevoie de multă, foarte multă dezvoltare.

Asupra "distrugerii creatoare" a lui Schumpeter şi asupra implicaţiilor ei explozive voi reveni însă, cîndva, "cu cărţile pe masă". Pentru a o dezvolta conceptual, a o distruge - creator, fireşte!

(va urma)