Alexandru Muşina, Regele dimineţii,
Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2009, 72 p.
Sînt două vîrste şi tot două unghiuri de "acţiune" poetică în cel mai recent volum de versuri al lui Alexandru Muşina, Regele dimineţii.
Un unghi de cuprindere, cît mai larg posibil, prin care se încearcă accesarea şi integrarea filozofică a unei realităţi sociale şi istorice inconfundabile. E vorba despre ultimul deceniu al ceauşismului, uşor recognoscibil în Arhipelagul, prima secţiune a cărţii; şi pe care îl recunoaştem nu numai prin aspectele sordide şi personajele mizerabile ("fiul lăbar şi plin de şopote veninoase", "miliţianul tîmp, roşu-n obraji, mulţumit") ridicate la puterea Epocii, dar şi prin parabolele destul de transparente în care îl fixează autorul. Fiul iernii, poem amplu şi cu o bătaie solemnă, aduce aminte de Budila-Express. "Noi", "fiii iernii", trebuia "să fim stropi strălucitori, de aur şi foc"; dar în "vremea Piticului" şi "a Babei Păroase" (aici începe o strofă de pregnanţă expresionistă), într-un timp "ros de şoareci şi carii", am îngheţat, ne-am mortificat, rămînînd cu atît: cu "frumuseţea/ Cadavrului vînăt, cu interesante culori,/ De la morgă." Textul poate să fi fost scris încă din anii '80 sau cu două decenii mai tîrziu. Alexandru Muşina a avut de la început ceea ce se numeşte maturitate artistică, dublată de o conştiinţă a propriei performări. Ceea ce contează, în ecuaţia de faţă, e că aceste versuri şi altele din Arhipelag au fost trăite atunci. Poezia de atelier, atît de atent lucrată, procesează, mixează, modulează şi sintetizează experienţe "de teren", episoade multe şi o întreagă vîrstă impregnate de praf, gunoaie şi tristeţea străbaterii lor. Textul e deci vechi, în acest sens: nu apare în el nici o posibilitate a viitorului, nu există nici un orizont.
Poetul cunoaşte bine lumea închisă, prin care personajele lui se mişcă pe rute dinainte stabilite. Nu vrea să surprindă noutatea (fiindcă noutăţile nu au cum să apară), şi nici măcar devianţa (pentru că regulile nu pot fi încălcate decît accidental şi, la scară mare, nesemnificativ). Cînd totuşi o firavă opoziţie se manifestă, profilînd un eu care se agită destul de caraghios, opozantul singular se dezintegrează în aerul tare de care ei sînt feriţi, "în spatele măştilor de oxigen". În Amiaza plutonică asistăm la un Cernobîl ideologic, cu radiaţii ucigătoare pentru orice formă de viaţă liberă: "Din turnul de apă ei împrăştiau/ Fluturaşi albaştri cu roz pe care scria/ «Tot înainte», «Viitorul cu noi», «Luminoasă e calea»/ Şi aşa mai departe.// Sîngele se agăţase de cer/ Ca un copil de pîntecul mamei înainte/ De violul branhiilor înainte/ De ţiuitul metalic al celulelor asediate/ De microbi şi lumină.// «Stăpînilor!», am urlat, «Camarazi!»,/ «Slugi netrebnice!», am urlat sub soarele nemilos,/ Sub mîzga de microbi «Opriţi odată/ Fluturii voştri de hîrtie, opriţi caracatiţa nevăzută/ Ce îmi acoperă pe-ncetul meningea,/ Ochii de prinţ, sexul curat şi puternic, opriţi!»// Ei îmi zîmbeau îngăduitor, în spatele/ Măştilor de oxigen, cu paloarea actinică/ Strălucind discret, ei făceau semne prieteneşti/ Din turnul de apă, ei priveau înţelegători/ Zeama puhavă a trupului meu evaporîndu-se/ Sub soarele nemilos al amiezii.".
Alexandru Muşina se plasează, aici, între atitudinea poetică a tînărului Geo Dumitrescu, sarcastic deconstructor al necesităţii războiului (în Libertatea de a trage cu puşca) şi cea, ulterioară, a lui Dorin Tudoran, meticulos analist al coerent-aberantului mecanism totalitar (în La vie en rose). Ironia e pusă (şi presupusă) în pagină, dar ea nu devine ca la alţi "optzecişti" un mod de operare. În Regele dimineţii, ca şi în precedentele volume ale autorului, registrul ironic apare ca un reflex mai degrabă cultural. Muşina ştie că lectorul ştie că toate acestea au mai fost spuse; şi lectorul ştie că Muşina ştie că trebuie să semnalizeze într-un fel sau altul precedenţele. Dacă fascinaţia pentru urmărirea şi descompunerea marelui mecanism e personalizată prin chiar stilul celui ce o încearcă sau o regizează poetic, tema agresiunii împotriva spiritului uman (pe cît de liber, pe atît de vulnerabil) depăşeşte cu mult cadrul lagărului socialist. "Peste capul profetului/ Se abate bîta soldatului", iată o secvenţă ce traversează şi amprentează epocile, aducînd nu o liniştire "locală", dar o teroare universală a poetului-agent constatator.
Altfel spus, în acest unghi mai larg de cuprindere şi transfer simbolic al unei realităţi amare şi cenuşii, tînărul Alexandru Muşina e preocupat să desfacă liric Schema şi s-o regăsească în alte contexte. În miezul "biografismului" stă dorinţa de lărgire mentală (raţională, nu vizionară) a cadrului. Iar în "poezia cotidianului" se găseşte ceea ce este impus, cu forţa, vieţilor noastre, şi nu poate fi respins: doar înţeles.
O abordare complet diferită observ în versurile celorlalte secţiuni (Micile daruri şi După dragoste), care ţin, cu toate diferenţele dintre ele, de o aceeaşi - nouă - sensibilitate poetică. Semnalul constituirii ei e dat de Kilometrul O, un bun poem din Arhipelagul care proiectează rebeliunea, revolta, revoluţia şi ce le-a urmat: în primă instanţă, aproape în simultaneitate, trecerea tancurilor peste demonstranţi, făcuţi una cu asfaltul; iar apoi, democraţia organizată şi rentabilizată tocmai de "cei care-au ucis" şi "îmbîcsesc televizoarele", "cei care-au vîndut/ Şi au cumpărat" şi "rînjesc în ziare". Pe un tipar retoric evident, dar care nu atenuează efectul plastic, acolo unde au fost "transpiraţie înfricoşată", "cheaguri de sînge", "oase" se simte acum "fum de mici şi kebab", peste "o simplă bandă de-asfalt". Autorul va încerca, de acum încolo, să alcătuiască un cît mai minuţios repertoar de senzaţii, sentimente şi amintiri uşor actualizabile. Demontarea maşinăriei totalitare e substituită printr-un efort de surprindere şi înregistrare a propriilor percepţii, care nu se mai organizează în serii poetice, ci sînt, aşa zicînd, izolate: proaspete şi imprevizibile ca însuşi momentul ("interior" sau "exterior") surprins prin ele. Generalizarea simbolică lasă, în două treimi şi mai mult din volum, spaţiu individualizării, iar aceasta nu mai e atît reflexivă, cît senzitivă. Fiindcă Faianţă este prea lung pentru a fi citat integral, să vedem Micile daruri: "Daruri ale aerului, ale luminii obosite,/ Ale unui Dumnezeu tot mai îndepărtat. Semne vagi/ Pe spatele Diagramelor lui.// Cînd tot ce ai iubit se scufundă încet,/ În aer, în lumină, în mîzga din creier.../ Şi rămîn... Ce rămîn? Mici reflexe în aer,/ Cicatrici, o muzică ce dilată/ Imperceptibil celulele.// Pînă adormi. Sau te trezeşti? Pînă recazi/ În zgomot, în chingile poftei, ale viselor,/ Tot mai cleioase, tot mai speriate./ Ca şi trupul. Tot mai înspăimîntat:/ De lucruri, de cuvinte. Lacuri de mercur/ Acoperind tot ce a fost.// Tu, strînge din dinţi, ţine ochii deschişi,/ Ţine aproape! De lucruri, de cuvinte.// Doar acolo, acolo mai ies la suprafaţă/ Reflexele, vocile, micile daruri/ Ale aerului, ale luminii, ale unui Dumnezeu/ Tot mai îndepărtat.".
Poetul recade în cotidian, dar într-unul al lui, smuls desfăşurătorului social şi trăit, dinăuntru, cu o intensitate bolnăvicioasă. Boala apare în mai multe poeme şi, chiar atunci cînd nu e focalizată şi expusă direct, transpare în corpul simţit şi resimţit cu acuitate. O poezie fără titlu ar fi numai corp uzat, muiat, gelatinos, dacă n-ar sta alături, într-o indecentă comparaţie, tiradele oratorice ridicate în aer, deasupra cărnii bolnave: "Desigur că m-am născut vinovat:/ Oasele nu-mi sînt de platină, celulele nu-s de silicon,/ Pielea nu e din poliester.// Mă preling, gelatinos, printre întîmplări, printre priviri,/ Mă scurg printre mese şi pe culoare. Pătez/ Coperţile cărţilor. Înfund ţevile de canalizare.// Toţi, toţi aveţi dreptate: cînd vorbesc par de platină, de silicon,/ Par de poliester, de email. Cînd tac par de piatră./ Doar cînd trăiesc sînt zgîrciuri şi gelatină.// Sînt mucilagiu uscîndu-se încet pe covor.".
"Senzorul" e "obosit" şi totodată "brusc întinerit". "O durere surdă-n celule" şi "o moleşeală a limfei" diminuează virilitatea (secţiunea După dragoste va aduce probe contrarii), marcînd însă acest teritoriu al eului corporal. Lumea este un regat comprimat, contras la sfera de senzaţii a "regelui dimineţii". Ochii lui sînt "de ceaţă": oricît de departe ar bate privirea, tot n-ar însemna nimic. Esenţială devine proximitatea şi, mai mult, interioritatea anatomică, studiate ambele cu o luciditate înspăimîntată. Alte versuri şi strofe notabile pot fi citate aici.
În generaţia '80 şi dincoace de ea, Alexandru Muşina este un poet de calibru, de concepţie şi expresie poetică aflate într-un bun echilibru. E însă de multe ori prea lucid, prea controlat, producînd la finalul unui text exact efectul pe care voia să-l obţină. E o "inginerie" care mai întîi te surprinde şi pe care apoi o reconstitui, laolaltă cu proiectul autorului. E aşadar o plăcere să-l analizezi, să-l demontezi, să-l subîmparţi, după cum poetul însuşi procedează cu un ansamblu social ori cu un spaţiu al intimităţii jupuite. Dar poezia mare are întotdeauna un rest, inanalizabil şi inexplicabil, care face diferenţa.
În comparaţie cu Budila-Express, cele mai reuşite texte din Regele dimineţii rămîn cele mai reuşite texte din Regele dimineţii. Alexandru Muşina poate mai mult. Mai poate el mai mult?, aceasta-i întrebarea.