Ion Vianu, Amor intellectualis. Romanul unei educaţii
Editura Polirom, Iaşi, 2010, 408 p.
Acestea lucrează în mod vizibil pe parcursul autobiografiei, orientînd-o într-o altă direcţie şi ridicînd-o la un alt nivel decît cel al memorialisticii autohtone predilecte după 1989. Cu excepţii luminoase care confirmă regula, traversăm prin numeroase "mărturii" oferite în ultimii ani un teren al egolatriei şi al resentimentului uman-scriitoricesc. În libertate regăsindu-se, memorialistul român ştie tot şi condamnă circular, punîndu-se în centrul spiritualităţii naţionale şi rezervînd celorlalţi roluri de contemporani meschini. Un subiectivism îngroşat îi colorează nu numai pe cei din jur, ci şi intervalul istoric, de obicei rescris fantezist ori fantasmatic, în loc de a fi evocat.
Faţă de această modalitate "artistă", debitoare ficţionalului, încercarea şi reuşita lui Ion Vianu ţin de un regim aproape ştiinţific al strîngerii şi organizării materialului biografic. O culme de scrupul auctorial găsim într-o digresiune a omului de ştiinţă, prozator în alte cărţi, memorialist aici, dar unul atipic: "Povestirea mea nu ar fi cu putinţă dacă nu mi-aş permite îndrăzneala de-a proceda la astfel de reconstituiri. Ele sînt posibile atîta vreme cît i-ai cunoscut bine pe actorii dramelor la care nu ai asistat. Punînd în lumină, la unul, la celălalt, poziţiile lor tari, punctele asupra cărora nu erau sub nici o formă dispuşi să cedeze, dar şi slăbiciunile, micile sau marile fisuri ale caracterului lor, devine un soi de joc al intelectului faptul de a-i confrunta în imaginaţie aşa cum au stat şi s-au înfruntat şi în realitate. (...) Tocmai de aceea nu pot vorbi aici de amintiri, ci mai degrabă de un soi de ficţiune romanescă." (p. 146). Prin această obiectivitate care, fără să diminueze, se foloseşte în unele puncte de extensia prozastică, suplimentînd deci realitatea umană văzută de aproape prin secvenţe noi şi dezvoltări coerente, se explică şi lipsa de culoare anecdotică a cărţii de faţă. Nu prea apar scenele din care alţi autori îşi sug memoriile, reinjectîndu-le cu propriul venin. Întîmplarea, episodul nu sînt readuse din trecut şi exploatate pe hîrtie pentru senzaţionalul, pitorescul, ineditul lor. Ion Vianu le integrează în serii logice, într-o anumită armonie a unei individualităţi distincte prinse în maşinăria înregimentării sociale.
Autorul încearcă să-şi înţeleagă personajele; şi în primul rînd pe sine. El nu "ştie", precum atîţia condeieri ai noştri, totul despre toţi. Nu are condeiul dezinvolt, predispus la figuri de stil şi la rapida execuţie a adversarilor. În pofida unei evidente nevoi de diferenţiere, Ion Vianu moşteneşte de la ilustrul său tată seriozitatea şi gravitatea, ca şi predispoziţia pentru scrisul elaborat, cumpănit, îndelung meditat. E ceva totodată înnăscut şi transmis, preluat şi perpetuat; ceva ce se moşteneşte, dar se şi construieşte de unul singur. Amor intellectualis intră firesc în specia Bildung, înfăţişînd tocmai acest drum atît de dificil, accidentat către esenţa propriei personalităţi.
În mod paradoxal, contextul istoric strivitor, "obsedantul deceniu" mai întîi copios ilustrat în pseudoliteratura anilor '50, apoi abundent demistificat memorialistic, ajută mult acestei cristalizări. El dă, aşa zicînd, o unitate de timp, de loc şi de (re)acţiune edificării şi asumării individualităţii. Ion Vianu are şi în prezentul reconstitutiv, după mai bine de jumătate de secol, un teribil sentiment al închiderii României Populare. Graniţele au devenit de plumb, comunicarea cu exteriorul european e blocată parcă pentru totdeauna. Captivi în interiorul acestei societăţi confiscate, şi ea, de statul totalitar, adolescenţii intelectuali care asistă cu groază la marea închidere şi decuplare de Occident se refugiază în alcool, în experienţe de promiscuitate şi centrifugă socială, în nesfîrşite colocvii, în lecturi. Ocuparea de către regimul politic a realităţii înconjurătoare şi nivelarea socială operată cu brutalitate în numele "clasei conducătoare" despart apele şi precizează conştiinţele. Cu toată ambiguitatea structurală a oricărui intelectual obligat să trăiască într-un regim forte (a încerca să te simţi liber interior într-o închisoare mai mică sau mai mare), conştiinţa individuală capătă volum şi anvergură exact în măsura în care rezistă înregimentării.
Reflectînd, ca de atîtea ori în carte, asupra traseului parcurs, autorul-personaj ajunge la un moment dat la o dominantă a personalităţii sale dată tocmai de "pulsiunea de a fi liber". După proiecţiile sexuale de la pubertate, după "obrăzniciile" de student remarcate de tovarăşii vigilenţi, după disponibilitatea de a servi, dar într-un sens nobil, Omului (prin medicină), după redescoperirea plăcerii ca mod de a te pierde într-o altă fiinţă, această "dorinţă nelimitată de-a fi liber" organizează retrospectiv întregul roman al formaţiei: "Există, spune Freud, tot felul de pulsiuni primare, nu numai cea alimentară sau cea sexuală. De pildă, pulsiunea de-a privi. «De ce nu ar exista, mi-am spus, şi pulsiunea de-a fi liber?» O pornire care protestează împotriva oricărei limitări a mişcărilor, care maximizează plăcerea musculară (şi mai tîrziu morală) de-a folosi mişcarea în toate direcţiile spaţiului, iar apoi mişcarea liberă, voioasă, năbădăioasă a gîndirii (în care disciplina este autoimpusă). «Nu cumva», am gîndit, «asta este pulsiunea care te domină cel mai tare pe tine?» Şi cred că aveam dreptate. Multe hotărîri ale vieţii mele au fost dominate de această dorinţă nelimitată de-a fi liber. Aş putea să o atribui unei reacţii faţă de lumea constrînsă în care trăiam. Dar, sincer vorbind, nu cred că un asemenea tip de constrîngere poate să determine o astfel de alegere, fundamentală. Ea vine din imperative mult mai arhaice, nu se poate explica decît prin evenimente de la începutul începuturilor vieţii." (p. 316).
Citit cu atenţie, fragmentul de mai sus arată, pe de o parte, curajul real al personajului, iar pe de alta, modestia autorului ce se pune sub lupă. Rezistenţa tînărului intelectual burghez la operaţiunea sistematică de sufocare a elitelor, în anii '50, e cu atît mai preţioasă cu cît tovarăşii au lucrat mai bine. Altfel spus, caracterul, cînd e, este mai ales în acele împrejurări care tind să-l piardă sau să-l fisureze. Ion Vianu nu adoptă însă ipostaza de erou ori de martir (preferată în digitaţiile memorialistice ale curajoşilor noştri post-festum). El caută, iată, o explicaţie mai adîncă pentru această nepotrivire de caracter cu regimul democraţiei populare. N-ar fi atît curaj civic, cît o predispoziţie genetică pentru libertatea mişcării şi a gîndirii; nu este neapărat rezultatul unei reacţii la constrîngerile totalitare, ci mai degrabă o opţiune fundamentală pe care fostul tînăr a făcut-o, mai întîi, inconştient.
Registrul bombastic sau insidios al eului memorialistic exhibat nu există nicăieri în paginile cărţii lui Ion Vianu. Asistăm, în schimb, la o adevărată căutare a sinelui ascuns. Amor intellectualis rulează desfăşurătorul biografic al unui personaj constrîns social, penalizat ideologic şi frămîntat de însăşi vîrsta tînără la care se află. Biografia devine autobiografie prin modul sistematic şi în acelaşi timp subtil în care autorul recuperează sensul experienţelor traversate. Dramele din lagărul socialist, sinuciderea prietenului drag Mironi, ulterior trauma exilului constituie secvenţe destabilizatoare, de ruptură şi disoluţie a personalităţii. După ce le-a înfruntat în plin, autorul le va expune fără impudice văicăreli. Tonul este reţinut, sobru, maniera puţin pedantă. Şi aproape fiecare episod (considerat) relevant, numeroasele şi fugitivele secvenţe ale unor fapte în permanentă concomitenţă şi derulare sînt acum focalizate şi meticulos analizate. Practic, pe Ion Vianu nu trebuie să-l crezi pe cuvînt, fiindcă demonstrează; demonstraţia înseamnă argumentaţie rotunjită, iar rotunjirea nu e, la el, stilistic-sofistică, ci rezultatul unei meditaţii profunde la temă.
Dacă formatul social se arată demoralizant pînă la a fi traumatizant, episoadele de formaţie "smulse" mediului ambiant (lecturile, audiţiile muzicale, studiile de filologie clasică, mai tîrziu cele de medicină) sînt explorate pînă cînd protagonistul se simte saturat de ele. Unde e capătul? Fiecare punct terminus constituie de fapt un nou început, cu reinvestirea totală a tînărului acum septuagenar, cu aceeaşi beţie lucidă a unui Tudor Vianu doritor de a nu rata nici o experienţă culturală majoră. Tatăl este, de altfel, un personaj formidabil în autobiografia fiului. Un mare spirit văzut în intimitate, dar şi cu obiectivitate; cu vădită admiraţie, dar şi cu sentimentul - încă viu - că presiunea exercitată de el asupra celorlalţi era enormă. Ion Vianu îl recuperează din vechile lor dialoguri, precum şi din scrisorile ori cuvintele trimise înspre magistru de cîţiva "frumoşi şi virtuoşi tineri" (de la Noica la Negoiţescu şi de la Papu la Balotă), "apărătorii culturii şi virtuţilor în vremuri de restrişte".
Un efect extraordinar apare din majoritatea scenelor cu T. şi din interpretarea lor de către fiul atent şi competent. Aşa cum regretatul Matei Călinescu, "Geamănul" din Amor intellectualis, vorbea în Portretul lui M despre băiatul său grav bolnav ca despre un învăţător al lui, celui matur, şi aici filiaţia este întoarsă. Tudor Vianu e tatăl, însă T., personajul lui Ion Vianu, devine fiul fiului său, obiectul unei afecţiuni şi al unei compasiuni înţelepţite. Privirea ingenuă a copilului de pe vremuri e dublată de comprehensiunea unui psihoterapeut: "Mic fiind, m-am confruntat cu fragilitatea şi melancolia lui T., cu primejdia ca fiinţa lui plină de sensibilitate să se scufunde. Apoi, am avut de-a face cu nevroza mamei mele (...) dorinţa mea de a le fi vindecător avea de-a face şi cu felul în care ei se încredeau în mine. Cu acel subînţeles neîntrerupt că eu îi puteam salva - dacă nu de la moarte, cel puţin de la disperare - prin prezenţa mea alături de ei, dar şi prin însuşirile mele bune." (p. 321). Iubirea filială se vede astfel învelită în plasa unei înţelegeri (la toate nivelele) pe care Tudor Vianu o merită nu numai din partea moştenitorului său...
Închizi această autobiografie absolut remarcabilă cu sentimentul că despre valorile "frumoşilor tineri" din anii '50 nu putea vorbi atît de convingător decît unul dintre ei.