Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Să pătrunzi în spatele notelor


Monica Isăcescu, un interviu cu Murray Perahia

02.07.2010
Radio România Muzical, noiembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pentru a fi un mare muzician, este necesar să pătrunzi în spatele notelor, să le descoperi temeiul de a fi şi logica lor constitutivă. Dialectica mesajului sonor reprezintă mult mai mult decât simpla comunicare a unor idei muzicale, pentru că cel ce le-a lăsat să umble prin lume, Compozitorul, nu este decât o unealtă a Creatorului. Sunt câteva dintre concluziile dialogului purtat cu pianistul şi dirijorul Murray Perahia, personalitate ale cărei atribute au depăşit de mult limitele a ceea obişnuim să numim convenţional în muzică. Mi-a oferit, în exclusivitate pentru emisiunea Poveştile de succes ale muzicii, de la Radio România Muzical, câteva minute, nu multe, însă extrem de preţioase, dacă ne gândim că este vorba despre un artist cu o agendă extrem de bogată în concerte, repetiţii, turnee. Am descoperit un muzician complex, un gânditor. Nu doar un interpret, ci un filozof al muzicii.
Născut în 1947, la New York, într-o familie de evrei sefarzi, vorbitori de ladino - limbă romanică a evreilor spanioli - Murray Perahia, al cărui nume de familie se traduce prin "floarea lui Dumnezeu", a devenit în cei peste 35 de ani ai carierei sale concertistice unul dintre cei mai apreciaţi reprezentanţi ai pianisticii mondiale. A început să studieze instrumentul ce i-a adus celebritatea la vârsta de 4 ani, iar mai târziu şi-a desăvârşit educaţia muzicală la Colegiul Mannes, instituţie de învăţământ ce şi-a căpătat prestigiul şi datorită personalităţilor care au predat aici, de-a lungul timpului. Ni-i amintim în această calitate pe compozitorii George Enescu şi Bohuslav Martinu, pe dirijorul George Szell şi pe discipolii teoreticianului Heinrich Schenker. Şi studenţii acestei instituţii au nume la fel de celebre şi probabil că va fi suficient să vă spun că Murray Perahia i-a avut colegi de promoţie pe pianistul Richard Goode şi pe mezzosoprana Frederica von Stade. În anul 1972, Murray Perahia devine primul pianist nord-american care câştigă prestigiosul Concurs de la Leeds, un premiu obţinut la ediţia anterioară, din 1969, de Radu Lupu.


Monica Isăcescu: Domnule Murray Perahia, primul dumneavoastră proiect discografic important a fost înregistrarea integralei concertelor de Mozart. V-aţi simţit întotdeauna apropiat de muzica lui?
Murray Perahia: Iubesc muzica lui Mozart şi îmi este greu să spun de ce îmi place atât de mult. În primul rând este clar că are o construcţie uimitoare. Dar este şi nemaipomenit de umană. Ne vorbeşte despre toate emoţiile noastre. Nu la fel ca la Wagner, unde sunt implicaţi zei şi fiinţe superioare nouă. În operele şi în muzica de cameră a lui Mozart, întâlnim oameni obişnuiţi, situaţii de zi cu zi. Glorifică viaţa. De aceea îl iubesc pe Mozart.

M.I.: În anii '80 eraţi deja un pianist apreciat în întreaga lume când aţi început să studiaţi cu Vladimir Horowitz. Aveaţi deja maturitatea, sensibilitatea şi frumuseţea tuşeului unui pianist complet. Cu toate astea, aţi spus că maestrul a avut o mare influenţă asupra dumneavoastră. În ce mod s-a produs această influenţă?
M.P.: În primul rând, din punct de vedere pianistic. Vladimir Horowitz mi-a deschis o lume despre care nu ştiam că există, o lume a culorilor, a imaginaţiei, a posibilităţilor pe care pianul ţi le poate da. Era deosebit de sincer, iar acest lucru m-a mişcat foarte mult şi am încercat şi eu să fiu la fel. Apoi era foarte deschis. Chiar dacă era fericit sau trist, îşi exprima starea. Acest lucru m-a impresionat foarte mult.

M.I.: Aţi trăit un moment special alături de Vladimir Horowitz?
M.P.: Da, multe. A trecut destul timp de atunci şi mi-ar lua mult timp să-mi amintesc unul anume. Dar am avut multe momente speciale în cei trei ani şi jumătate.

M.I.: Într-un interviu anterior aţi spus că Vladimir Horowitz, prieten şi mentor foarte drag dumneavoastră, era foarte preocupat de public. Care este relaţia dumneavoastră cu publicul?
M.P.: Vreau să aduc publicul cât mai aproape de muzica lui Bach, Mozart şi Beethoven. Nu pregătesc, de pildă, superbele bisuri sau piesele de virtuozitate pe care Horowitz le oferea publicului. El mi-a spus un lucru foarte interesant: dacă vrei să fii mai mult decât un pianist virtuoz, atunci fii mai întâi un virtuoz.

M.I.: Melomani şi muzicienii din România, deopotrivă, au o afecţiune specială pentru imprimările pe care le-aţi realizat împreună cu Radu Lupu. Ştiu că este unul dintre prietenii dumneavoastră. Ce anume apreciaţi în felul lui de a cânta?
M.P.: Apreciez naturaleţea lui, exprimarea directă şi sensibilitatea. Am cântat mult împreună şi avem o prietenie foarte frumoasă. Acum nu ne mai vedem prea mult, pentru că el locuieşte în Elveţia, dar mi s-a părut mereu foarte onest din punct de vedere muzical.

"Muzicianul muzicienilor" - este unul dintre apelativele pe care Murray Perahia le-a primit ca recunoaştere a inteligenţei cu care îşi construieşte discursul muzical, a profunzimii sale, ce nu lasă niciodată loc unei virtuozităţi lipsite de esenţă. Victor Eshkenasy îşi aminteşte o discuţie cu Sergiu Celibidache despre Murray Perahia, ce avusese loc după un interviu pe care maestrul îl oferise pentru Radio Europa Liberă şi în care dirijorul îşi afirma aprecierea pentru pianistul care cunoştea "gramatica muzicii". Perahia ar fi fost "singurul intelectual adevărat printre soliştii care îl înconjurau pe Celibidache", scrie Eshkenasy, "şi singurul cu care putea discuta oricând probleme de filozofie şi de cultură a umanităţii, căruia îi admira modestia intelectuală şi cunoştinţele în civilizaţia şi religia iudaică". Cântatul lui Perahia este echilibrat, dar nu lipsit de temperament, meticulos şi transparent, însă nu ocolit de ardoarea pasională, strălucitor şi nuanţat. Atributele artei sale nu sunt însă rezultate ale unor revelaţii inexplicabile, ci concluzii ale unor studii personale, de natură teoretică. Viziunea interpretativă a lui Perahia se fundamentează pe un tip de analiză gândită de Heinrich Schenker şi care evidenţiază existenţa în cadrul discursului sonor a unor niveluri structurale ce asigură diferenţierea ierarhică a elementelor muzicale. Demersul lui Schenker stabileşte totodată o bază pentru descrierea şi interpretarea relaţiilor dintre elementele unei compoziţii.

M.I.: Când gândiţi planul unei lucrări pe care urmează să o interpretaţi ca pianist sau ca dirijor, o vedeţi ca pe o structură organică sau dimpotrivă, priviţi cu atenţie fiecare notă, pentru că, aşa cum afirmaţi la un moment dat, "fiecare sunet trebuie explicat"?
M.P.: Ca pe o structură organică, în care bineînţeles că totul este necesar, dar în acelaşi timp fiecare element reprezintă o surpriză. Geniile componistice nu au creat formule, fiecare lucru este special. Pentru mine este foarte interesant să parcurg o lucrare. Întrebat la un moment dat cum compune, Mozart a spus: "văd lucrarea foarte clar, ca pe o sclipire, ca pe un flash". Mi se pare relevant. Nu putea vedea lucrarea cu toate detaliile. Importante în sine, detaliile nu sunt decât părţi ale unui flash, ale unei structuri mult mai ample.

M.I.: Ştiu că sunteţi interesat de analizele lui Heinrich Schenker. Cât de importante sunt pentru interpretările dumneavoastră?
M.P.: Le găsesc cruciale (lumea mă acuză pentru asta şi nu înţeleg de ce), pentru că lucrează cu elementele de bază ale tonalităţii care migrează de la un punct la altul, cu modulaţia şi apoi cu întoarcerea la momentul iniţial. Cred că acest tip de analiză are rădăcini ce ţin de natura discursului şi totodată are sens, te face să auzi lucrurile în simplitatea lor, pentru că nu orice detaliu este important, dar fiecare face parte din procesul dezvoltător. Am studiat aceste analize cu mult folos şi am învăţat mult din asta.

M.I.: Cum l-aţi descoperit pe Heinrich Schenker?
M.P.: S-a întâmplat în timp ce urmam cursurile Colegiului Mannes, unde foştii studenţi ai lui Schenker erau profesori. Au fugit de regimul nazist şi şi-au căutat slujbe la New York. Am avut privilegiul de a lucra cu Carl Bamberger, Greta Krauss, Felix Sulzer, discipoli ai lui Schenker şi a fost o experienţă minunată.

Chiar dacă cele peste 3 decenii de activitate concertistică conturează o poveste de succes, la fel ca orice artist, şi Murray Perahia a avut de trecut propriile obstacole. Cu aproape 20 de ani în urmă, o tăietură la mâna dreaptă s-a infectat şi a atras după ea consecinţele unui tratament îndelungat cu antibiotice; s-a vorbit chiar şi despre sindromul tunelului carpian, neconfirmat din fericire. Apoi o altă anomalie, de origine osoasă, a celeilalte mâini a necesitat o serie de intervenţii chirurgicale. Toate acestea l-au ţinut pe Murray Perahia departe de podiumul de concert. Nu însă şi de muzică. Disperării iniţiale i-a luat locul o altă convingere, cea a unui binecuvântat răgaz pentru meditaţie, pentru înţelegerea muzicii şi într-un alt mod, interiorizat, departe de pian. În această perioadă, Perahia a redescoperit valenţele creaţiei bachiene, astfel că atunci când şi-a reluat activitatea, şi-a consolidat reputaţia de reper în interpretarea muzicii geniului baroc şi prin obţinerea unor distincţii importante pentru mai noile sale înregistrări în acest domeniu.

M.I.: Domnule Murray Perahia, în momente dificile, creaţia lui Bach v-a oferit consolare, curaj şi speranţă. Ce anume înseamnă pentru dumneavoastră arta acestui compozitor?
M.P.: Dintr-un anumit punct de vedere, Bach reprezintă începutul şi sfârşitul întregii creaţii muzicale. El a sintetizat tot ceea ce se întâmplase în muzică până atunci (arta franceză, italiană, germană). A pus totul laolaltă, însă la un alt nivel, ceea ce a schimbat cu totul muzica, şi a scris probabil cele mai frumoase, mai emoţionante şi mai profunde lucrări ale tuturor timpurilor. De aceea am spus că Bach poate fi şi finalul, nu numai începutul muzicii clasice. Simt că principiile gândirii bachiene în ceea ce priveşte contrapunctul sau armonia sună foarte tehnic, dar şi pline de înţeles pentru un muzician şi poate dificil de pătruns, pentru că în loc de o singură voce, specifică folclorului, la Bach avem adesea patru sau cinci voci, independente, dar fiecare contribuind la întreg. Din punct de vedere filozofic, acesta este un enunţ foarte important, asemănător democraţiei, în care fiecare individ este important în economia întregului. Principiile gândirii muzicale bachiene au influenţat foarte mulţi compozitori: Beethoven cânta la 11 ani Clavecinul bine temperat, Mozart a preluat numeroase exemple de la Bach, dar şi de la fiii lui, Carl Philipp Emanuel şi Johann Christian. Haydn a fost influenţat de muzica lui Bach, Brahms de asemenea...

M.I.: Aţi afirmat că preferaţi un mod natural de a cânta la pian. Ce înţelegeţi prin asta?
M.P.: Este interesant că am citit de curând câteva dintre spusele lui Samuel Johnson despre elementele pe care le-a preluat de la Shakespeare şi anume că totul urmează în mod natural emoţiei. Ce vrea să însemne asta? Emoţiile fiecărui om apar în termenii cântatului natural sub forma unor tipare, curbe, întoarceri, elemente muzicale. Atitudinile inflexibile care spun că acest lucru trebuie interpretat aşa sau aşa, ar trebui să funcţioneze în sens invers: ce a vrut compozitorul să spună? Şi noi trebuie să ne explorăm propriile emoţii. De exemplu, muzica lui Bach, este foarte religioasă. Şi noi toţi putem fi aşa. De pildă, ieri repetam un concert, şi cântam foarte frumos, însă ne situam sub imperiul unui clişeu. Şi am spus: "această muzică a fost scrisă pentru preamărirea lui Dumnezeu! Indiferent ce am crede noi. Trebuie să o aprofundăm în aceşti termeni, pentru gloria Domnului!" Sunetul s-a schimbat total. A devenit mai amplu, mai deschis. Deci, cred că trebuie să intri în universul emoţional al fiecărui compozitor. Aceste sentimente sunt şi parte din fiinţa noastră, însă nu este uşor să le atingem.






Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer