Copiii Kodak

La copiii din fotografie îmi este permis să mă uit
Doar pentru că nu eu i-am născut,
Ci un aparat într-o cameră întunecată,
Un uter negru în care se developează instantaneu
Imaginile altei realităţi...

Ţărancă vânzând lapte alături de o grămăjoară timidă
De corcoduşe, cu siguranţă adunate de pe jos, undeva
Printre blocuri...
Salahorul pe schelă salutând cu sticla de rachiu prost
În mână, strigă probabil vreo porcărie către
Ucenicul de jos, care râde cu gura până la urechi.

Poza cu copii agăţată în cârlige la uscat, ca o rufă,
Într-o lumină roşie, mă obligă
Să mă gândesc la clipa în care am să-i dau la grădiniţă,
Iar ei o să şi dispară din fotografia gălbejită,
Să-şi facă paşaportul şi să emigreze înapoi în
Cianurile, bromurile, sărurile, sulfaţii...aşezate
Frumos în tăviţe colorate, pe masa faianţată ca de
Farmacie, din care ochiul meu flămând şi violator
I-a văzut născându-se.