Reguli de bună comunitate - Despre idei & blocaje, de Horia-Roman Patapievici

După faza de paroxism negator, cioranian, din Politice (1996) şi cea de reducere metodică la absurdul contemporan din problema numită Omul recent (2001), Horia-Roman Patapievici intră, prin Despre idei & blocaje, pe o spirală "constructivă" a edificării instituţional-culturale.

Am pus constructivă între ghilimele nu pentru că aş minimaliza şi aş ironiza această componentă spirituală (dimpotrivă!), ci pentru că la noi, după cincinalele ceauşiste şi jemanfişismul postrevoluţionar, ideea de construcţie sună rău. Aceasta se vede şi din receptarea destul de anemică a volumului de faţă, cu un impact academic şi cultural sensibil diferit de al celor precedente. Un acelaşi autor, foarte bine mobilat intelectual, cu un orizont larg, umanist, şi cu o argumentaţie de multe ori ireproşabilă, e pe buzele tuturor atunci când aplică sancţiuni excesive spiritului românesc ori când deconstruieşte omul vidat interior al postmodernismului caricatural; şi este mult mai puţin citit, comentat şi analizat când pune în discuţie blocajele, neputinţele şi disfuncţionalităţile spaţiului nostru public. Asimetria confirmă una dintre tezele cărţii, potrivit căreia diferenţa dintre piaţa ideilor de specialitate şi spaţiul mai vag delimitat al culturii generale poate fi urmărită şi prin elementul de schimb specific. Astfel, dacă la nivelul pieţei de idei "elementul de schimb este argumentul, facultatea maîtresse este inteligenţa, iar mediul de cultivare este gândirea", la nivelul culturii generale, "elementul de schimb este emoţia, facultatea maîtresse este sensibilitatea, iar mediul de cultivare sunt stările de conştiinţă." (p. 64). În consecinţă, "din cultură, publicul cultivat rămâne cu stări de conştiinţă şi cu emoţii culturale. În schimb, din comerţul de idei, publicul avizat rămâne cu informaţii, cunoştinţe şi structuri argumentative (la rigoare, cu teorii)." (p. 65).

În chip ironic, centralitatea şi chiar autoritatea simbolică a lui Horia-Roman Patapievici au fost consolidate pe exact acest palier al culturii generale şi al unui public autohton mai larg respirând - şi receptând - în interiorul ei. Emoţia cititorului generic a fost mult mai importantă, în ecuaţie, decât grila de lectură, evaluare critică şi acceptare / respingere a unor structuri şi complexe argumentative. Făcând această separaţie, pledând, adică, pentru o agregare a ideilor speciale şi pentru standarde disciplinare (mai e un pas până la ISI...), autorul merge nu numai împotriva cursului obişnuit al culturii române, ci şi împotriva firului propriului succes. Simplu spus, H.-R. Patapievici vrea, pe lângă un spaţiu românesc al culturii generale, spaţiu care în deceniul trecut l-a consacrat, unul al culturilor de specialitate, (pe) care să-l chestioneze.

Din această perspectivă, valenţele şi dinamica individualităţii febrile, expansive, explozive, cu un apetit gnoseologic ieşit din comun (de revăzut Zbor în bătaia săgeţii, 1995) se înscriu într-o logică de sistem cultural în care protagonistul inerent subiectivat este mai puţin important decât regulile de bună comunitate. În lumea închisă şi osificată a socialismului real, soluţia de supravieţuire moral-intelectuală era anume retranşarea într-un spaţiu liber al interiorităţii individuale. Rezistenţa, când voia să fie, se organiza şi se consolida pornind de la conştiinţa, încă neaservită, a unui subiect refuzând să devină un obiect social de serie. Accentul se schimbă acum spectaculos, de pe excepţionalitatea (reală ori iluzorie) a subiectului pe configurarea unui spaţiu public autonom care "poate face comune şi unifica infinitatea experienţelor cognitive individuale". Pornind de la C.S. Peirce şi de la existenţa realităţii "independent de capriciile tale şi ale mele" (dar depinzând de "deciziile fundamentale ale comunităţii"), H.-R. Patapievici pledează pentru, horribile dictu!, consensul comunitar: "Arbitrarul în constituirea realităţii (...) este eliminat prin numărul mare de oameni care participă la schimburile intersubiective. Ca să poată juca rolul transcendental în constituirea realităţii pe care ar trebui să îl joace, schimburile intersubiective trebuie să fie continue, multiple, permanente şi libere. Altfel spus, pentru ca o realitate să se instaleze între oameni (iar oamenii să se poată instala liberi în ea), trebuie ca mai întâi între oameni să se instaleze un consens privind lucrurile care îi ţin laolaltă, îi fac să trăiască împreună, îi fac să împărtăşească scopuri comune - pe scurt, e nevoie de consensul care îi face să fie comunitate." (p. 77).

În întreaga carte, autorul desprins cumva de propria persoană şi transformat într-un observator rece al spaţiului în care acţionează va analiza compartimentarea deficitară şi generalizarea amatoristic-abuzivă din câmpul unei culturi naţionale deloc lipsite de individualităţi excepţionale, dar care nu pot face împreună sistem. Substanţialul eseist nu alege vectorul etno-psihologic în judecarea şi justificarea situaţiei (aşa-i românul, ăştia suntem, n-avem nemţi etc.), ci priveşte în secţiune evoluţia culturii române, observând şi notând de unde vin carenţele comunităţii şi blocajele pieţei de idei. H.-R. Patapievici nu ezită să abordeze critic chiar tipul intelectualului umanist cu care, în nume propriu, se identifică. Prestigiul "imperial" al culturii generale datează la noi din secolul XIX şi este practic condiţionat de intelectualii ilustraţi în varii domenii, asociaţi politic (la centrul legitimator, dacă nu la vârful decizional) cu procesul modernizării Principatelor. Intelectualul nostru umanist a creat o primă piaţă internă a schimbului intelectual, oferindu-i regulile şi criteriile, amprentându-le decisiv cu modelul său cultural integrator. Tiparul creat atunci va supravieţui, în contexte istorice atât de diferite, până astăzi. El asociază un enciclopedism real ori vizat cu o modernizare făcută din afară (copiată, implantată), iar nu obţinută procesual, din interior. Cu termeni apropiaţi de ai lui Sorin Antohi (argumentele acestuia vor fi de altfel reluate, pe larg, în Anexa V), Horia-Roman Patapievici punctează pre-condiţiile acestui model de performanţă culturală ce nu făcea - şi nici astăzi nu face - o distincţie fermă între profesionalizare / specializare şi aşa numita cultură generală. Dat fiind că modernizarea a venit ca un reţetar, din exterior, aceiaşi intelectuali umanişti care ne-au dat cursul "au împământenit ca normă exogenia şi recesivitatea mediului cultural şi profesional în raport cu pieţele culturale externe" (p. 56).

Liberal prin convingeri, eseistul se dovedeşte maiorescian prin reacţii. Unele dintre cele mai bune fragmente ale cărţii sunt acelea în care urmărirea cursului socio-cultural e dublată de o amară, dar exactă diagnoză. În câmpul accidentat (nici bine integrat, nici bine specializat) al culturii române, nu există filiaţie de idei, ci hiatus; nu apare o însumare a contribuţiilor într-un domeniu, ci o aceeaşi anomalie de non sequitur; nu se conturează o tradiţie de cercetare, cu tratări succesive şi un fir neîntrerupt, ci asistăm la reluarea fiecărei discuţii de la un punct zero, obţinut nu altfel decât prin ignorarea tuturor precursorilor. În general se citeşte, dar nu se citează; se "inovează", dar nu se menţionează; se începe, dar nu se continuă. A scrie, bunăoară, o istorie a filozofiei româneşti devine o problemă insurmontabilă, prinsă într-un moto sugestiv din Marta Petreu ("Cercetarea istoriei filozofiei româneşti este, pentru majoritatea filozofilor şi specialiştilor români în filozofie, neinteresantă. În cultura română, cei care s-au bucurat de existenţa filozofiei româneşti au fost în primul rând literaţii") şi într-un întreg capitol din Despre idei & blocaje. Întorcându-se de la Marta Petreu la... Aristotel, H.-R. Patapievici pune din nou punctul pe i. Nu "însumarea paratactică" a contribuţiilor individuale dă rezultanta cunoaşterii, ci "raportarea succesivă a tuturor la fiecare". Diferenţa introdusă de un gânditor va conta în măsura în care ea va fi evaluată şi preluată critic. Ruptura de nivel, deodată cu înregistrarea ei, ar presupune un continuum al cunoaşterii - şi al interogărilor ei diferite.

E mai mult decât o pledoarie aici, o "modestă propunere de a regândi cultura română pornind de la ceea ce îi lipseşte, fără a renunţa la ceea ce, în aparenţă, îi prisoseşte", cum swiftian îşi subintitulează autorul volumul. Este demonstraţia atentă şi irefutabilă a manifestării unor vicii de structură şi carenţe comunitare. Acestea nu pot fi îndreptate înainte de a fi corect identificate şi explicate. Extrem de interesant (un fel de provocare colaterală a cărţii de faţă) e că această reconsiderare a propriilor tradiţii şi şcoli de gândire, laolaltă cu conştiinţa complementarităţii şi însumării lor, îl apropie pe Horia-Roman Patapievici de cel puţin doi intelectuali cotaţi ca fiind în grupări antagonice faţă de cea a păltinişenilor. Unul este Adrian Marino, aproape disperat, în autobiografia postumă recent apărută, de lipsa de continuitate românească şi de mimetismul nostru occidentalizant. Un altul este Eugen Simion care, pornind de la Ortega y Gasset, a scris în repetate rânduri despre adamismul românesc, deplângând în solidar zeflemeaua dâmboviţeană. Intelectualii noştri "de dreapta", de "a treia cale" sau "apolitici" pot fi astfel văzuţi, cu toate diferenţele, într-o direcţie comună: a unei gândiri critice desfăşurate în evantai, însă în interiorul paradigmei organiciste. Diferenţa reală şi acută va fi, în această schemă de rearticulare, cea înregistrată în raport cu stânga marxistă şi multi-culturală, în care modelul extern, răsăritean sau vestic, se înşurubează în realitatea autohtonă în aplauzele unei categorii autoconsiderate avansate, de progresişti. Pentru că H.-R. Patapievici a fost adesea redus la un citat infamant din el, fie cel cu românii gregari (într-adevăr, luat în sine, îngrozitor), fie cel cu scheletul eminescian din dulap (complet distorsionat faţă de original), să mai ofer încă unul, decupat dintr-o notă a volumului şi aducând aminte de exerciţiile de demnitate naţională ale lui Octavian Paler: "Nu pun în discuţie necesitatea sincronizării cu civilizaţia Europei şi Statelor Unite, la care nu există alternativă raţională şi în care văd singurul lucru bun, politic vorbind, care ni se întâmplă azi. Ceea ce pun în discuţie este servilismul nostru cultural şi lipsa noastră cronică de imaginaţie instituţională. Noi ne integrăm în genunchi, ignorând cu totul şi ce suntem, şi de unde venim, şi ce putem, şi ce vrem, şi ce am vrea să putem. Deşi de răspunsul adecvat la aceste întrebări atârnă nu doar supravieţuirea noastră în istorie, ci şi eficacitatea proceselor în care pretindem că ne angrenăm cu tot sufletul, noi, pur şi simplu, nu ridicăm niciodată aceste probleme." Urmează o taxare a oportunismului "cras, gros şi greţos" din lumea noastră politică, după care vine delimitarea netă de pe piaţa noastră de idei, atâta câtă este ea în prezent: "La noi, postmodernii sincronişti au tranşat chestiunea: cine pune în discuţie spiritul lumii în care ne integrăm e fascist; cine atrage atenţia asupra rolului tradiţiei e fundamentalist; iar cine arată că democraţia nu trebuie să fie tratată ca o religie e legionar." (p. 241). Q.E.D.

Închei cronica la această carte atât de densă şi stimulativă intelectual formulând un mic paradox. Explozivul şi paroxisticul, în siaj cioranian, H.-R. Patapievici al primului deceniu postrevoluţionar a devenit în ultima decadă mult mai echilibrat, mai moderat şi mai constructiv decât adversarii săi care, inerţial, continuă să-i caute excesele.