Două romane - Aşteptând ceasul de apoi, de Dinu Pillat

A apărut în sfîrşit romanul lui Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi, încheiat în toamna lui 1948 şi devenit, în 1959-1960, cap de acuzare împotriva autorului său, "vinovat" de "crima de trădare de patrie şi pentru crima de uneltire contra ordinei sociale". Povestea manuscrisului, a avatarurilor lui de tăinuire, circulaţie în cerc restrîns, percheziţionare, sechestrare şi manipulare, este dramatică. Dar ce nu a fost dramatic în destinul postbelic al acestui intelectual rafinat, om de structură morală tare şi, în acelaşi timp, de o mare delicateţe sufletească?

Citindu-i corespondenţa, m-a impresionat felul neechivoc în care Dinu Pillat a rezistat marilor presiuni sociale şi compromisurilor mici, de zi cu zi. Cu o eleganţă a atitudinii ce nu se afişează, dar se imprimă, el a trecut prin experienţa şomajului, apoi a închisorii, apoi a reinserţiei în societatea "eticii şi echităţii socialiste", încercînd să facă, pe cît posibil, bine celor din jur şi să ierte răul ce i se făcuse lui. Intelectualul ultrareflexiv şi sceptic, saturat de cultură, căpătase o smerenie creştină după gratiile care ar fi trebuit să-l reeduce şi să-l transforme într-un "om nou". O experienţă-limită a vieţii înjosite cu program şi metodă l-a făcut pe Dinu Pillat (ca şi pe N. Steinhardt) să descopere tocmai în închisoare adevărurile esenţiale după care tinereţea lui bîjbîise înainte de al doilea război.

Se poate spune că această tinereţe ezitantă, tatonantă, chinuită de impulsuri contrarii, este chiar vîrsta ficţiunilor semnate Dinu Pillat şi îndepărtate, tot mai mult, de studiile şi cărţile vîrstei reale. Aşteptând ceasul de apoi, romanul considerat pierdut şi redescoperit în arhivele Securităţii după şaizeci de ani, face drumul înapoi, către faza de reflecţie şi creaţie prinsă în Tinereţe ciudată (1943) şi în Moartea cotidiană (1946). Deschizînd romanul, intri imediat în atmosferă. Două generaţii, a părinţilor şi a copiilor, cei dintîi realizaţi social şi cufundaţi letargic în propriul confort, cei din urmă exaltaţi, cu pumnii ridicaţi către o amorţită societate burgheză. În prima linie, aproape numai figuri oficiale: un actual şi un viitor premier, un colonel proaspăt şef la Cenzură, un director de liceu care ştie să distingă, între junii revoltaţi, pe băieţii de familie bună... În linia a doua, o paletă caracterologică mult mai bogată: tînărul uscat-intelectualizat, hiperanalitic, cam fricos (Lucian), tînărul calculat şi decis, doritor de disciplină din partea camarazilor (Rotaru), licheaua delatoare, fără altă justificare interioară decît cea a parvenirii (Lică), anarhistul semi-dement, care vrea să arunce în aer Parlamentul săpînd, pentru asta, un tunel subteran (Gheorghiu), tînărul care îşi provoacă gidian experienţele, pînă cînd se dizolvă cu totul în cea mistică (Stanian), basarabeanul sărac, curat şi inflexibil, care execută ceea ce majoritatea camarazilor discută la nesfîrşit: asasinarea primului ministru (Vasia); şi, într-un contrast pe care a mizat romancierul însuşi, adolescentul plin de întrebări şi incertitudini, solidar biologic cu ceilalţi, diferenţiat însă moral-intelectual de ei, printr-o întrebare simplă: cum poţi să omori în numele lui Iisus? (Ştefănucă).

Acuzaţia că Dinu Pillat ar fi scris un roman de propagandă legionară este absurdă, deşi foarte în spiritul anilor '50. Dincolo de convingerile liberale ale scriitorului, e de observat în ficţiunea sa anume reţinerea în a şi le impune narativ. Naratorul este foarte discret aici, redus practic la rolul unui dispecer. Fiecare personaj îşi poate juca rolul de la începutul şi pînă la capătul dramei, fără ca vocea să-i fie blocată şi opiniile, răstălmăcite. Nu altfel procedase Rebreanu în Gorila, pentru a primi aceleaşi învinuiri aberante că ar fi prezentat într-o lumină favorabilă mişcarea legionară. Obiectivitatea epică, fundată de Rebreanu şi fisurată de noua poetică a autenticităţii pe care jură generaţia lui Mircea Eliade, e menţinută la Dinu Pillat în pofida specializării tînărului prozator. Expert în notaţia, fără analiză, a unei conştiinţe destrămate, în inventarul neadîncit al unor gesturi golite de semnificaţie şi al unor cuvinte ce nu mai aderă la nimic, autorul îşi desface totuşi romanul în mai multe perspective care se întretaie şi se confruntă. Speculez că, fiind conştient de riscul implicat de tratarea temei alese, Dinu Pillat a devenit ceva mai realist şi mai obiectivat decît i-ar fi cerut-o natura şi structura sa de prozator.

Tabloul romanului său are astfel, pe de o parte, culorile şterse şi combinaţiile tulburi din proza anterioară; iar pe de alta, culorile vii şi formulele tipologic mai simple ale unor indivizi distincţi, puşi democratic în acelaşi conflict. Pentru a da fiecărui personaj culoarea lui proprie şi a-l lăsa să-şi facă rolul, autorul a ezitat să mai configureze complexităţi interioare. Eroii, cu şi fără ghilimele, sînt de data aceasta necomplicaţi, foarte siguri şi vocali în partitura lor, ce completează fără a deturna orchestra dizarmonică a romanului. Prin urmare, singurul personaj realmente complex şi interesant din Aşteptând ceasul de apoi este Raluca Holban, mama băieţilor înfierbîntaţi şi a unei fete aflate la vîrsta primei relaţii. Aproape de fiecare dată, indiferent de contextul epic şi de regimul casnic al vieţii ei, autorul o introduce şi o menţine în prim-plan articulîndu-i integral, cvasi-oficial, numele. Raluca Holban apare mereu ca Raluca Holban, fără vreun apelativ ("mamă", "dragă") care să dea un coeficient de familiaritate scenelor domestice. Speculez, din nou, că acesta este personajul preferat al lui Dinu Pillat din romanul de faţă: unul care înregistrează acut şi ceea ce se întîmplă în afară, şi ceea ce reverberează lăuntric. Faţă de demagogii establishment-ului României Mari şi de înflăcăraţii oratori ce vor să schimbe cu revolverul "România lui Mitică", Raluca Holban alunecă uşor dintr-o realitate prea simplu percepută şi vehiculată într-o zonă intermediară, mai obscură, dar densă, în care poate respira mai profund. Dacă Vestitorii "renaşterii" neamului românesc, îndopaţi cu lecturi şi teorii spengleriene, sînt în fond nişte tineri netrăiţi, Raluca Holban, mamă cu copii deja mari şi soţie a unui soţ mereu absent (tipul savantului ridicol, refugiat în cercetarea lui), ajunge în acel punct autoscopic extrem de important, la Dinu Pillat. Toţi sînt obsedaţi de prezent şi de imperativul lui acum. Numai ea fuge de realitatea care bate la uşă, ascunzîndu-se printre amintiri vechi şi încercînd să le dea formă pe hîrtie; ori traversînd irealităţile atît de vii ale visului, coşmarului, halucinaţiei. Bunica internată cu forţa la azil reapare, dinaintea primului război, în memoria tensionată a fostei fetiţe, femeia care ţine să scrie ceva ce nu mai interesează pe nimeni: "Granmama se înălţă din adîncul patului, uitîndu-se cu ochii holbaţi la cupeul oprit aievea la uşă. Începu să strige ca şi în alte rînduri, fără să-şi dea seama că se află la azil: - Raluca!... Raluca!... Vino să mă îmbraci!... Rochia de catifea... Mă aşteaptă cupeul... Simţind că nimeni nu mişcă de nicăieri, încercă să se scoale de una singură. Picioarele i se zbătură în cearşafuri, în timp ce mîna i se întinsese înfrigurată după bastonul din preajmă. Cînd ajunse, într-un tîrziu, pe marginea patului, răsufla greu. Se gîndi să aprindă lumînarea şi pipăi suprafaţa mesei de noapte, în căutarea cutiei de chibrituri, fără s-o nimerească însă la locul ştiut. În prima încercare de a se ţine pe picioare, bine sprijinită în baston, i se păru că parchetul nu mai are nici o stabilitate: se mişca sub ea ca o apă învălurată. În urechi stăruiau sunetele de citeră lovită ale pendulului, vestind o oră necunoscută, cu bătăi fără sfîrşit. Atunci, prin întunericul subţiat pînă la transparenţă, Îngerul coborît din cupeu se apropie să o scape de împleticirea în gol." (p. 126). Ceasul de apoi...

O formulă ce revine în cîteva rînduri în cuprinsul romanului (şi care pare mai degrabă un construct literaturizant decît un fapt de viaţă) este "unitatea atmosferei". Dar această unitate a atmosferei prozastice e spartă de Dinu Pillat prin scrierea a două romane, nu a unuia singur. Un roman alert şi corect în datele lui, al unei generaţii "bombastice" doritoare de puţină acţiune socială şi de ceva sînge vărsat în numele Cauzei. Şi un roman al eului, în care, de pildă, huruitul unui tramvai sau o uşă izbită, toate "nimicurile decorului cotidian", vor fi procesate interior, fărîmiţate la nesfîrşit sau dilatate. O ironie în plus a istoriei literare. Acest al doilea roman, mai realizat artistic şi mai modern, se va impune, după şaizeci de ani, în faţa celui "citit" şi condamnat de anchetatorii şi judecătorii lui Dinu Pillat.