De când am primit e-mail-ul de la Răzvan, care mă îndemna să pun pe hârtie câteva gânduri despre Crăciun, am început să-mi dau seama că am prea puţine. Gânduri despre Crăciun, vreau să zic. Fiindcă n-am timp. Şi asta nu numai anul acesta, din cauza vreunui accident întâmplător, ci de câţiva ani buni.De câţiva ani buni (sau nu, priviţi din perspectiva asta) întreaga tensiune acumulată în luni de zile devine de nesuportat spre final, când mă trezesc, la mijloc de decembrie, că n-am cumpărat cadouri, că nu mi-am aranjat casa pentru sărbătoare, că nu mi-am făcut planuri pentru Revelion. Ritmul vieţii noastre devine acel demon neiertător, care ne consumă cele mai preţioase clipe, care nu ne mai dă voie, o data prinşi în ghearele lui, să ne amintim de noi înşine, de toate acele lucruri care ne fac plăcere. De-asta, când mă gândesc la Crăciunul din copilărie, cel mai frumos lucru, cel mai preţios mi se pare timpul pe care îl aveam. E ca un abur care înconjoară toate aceste amintiri, acea senzaţie de relaxare, de aşezare liniştită în orele unei zile, de lipsă de teamă – teama că ziua se va sfârşi fără ca tu să poţi termina tot ceea ce ai de dus la capăt. Copilăria ne face acest dar minunat, mai presus de toate celelalte şi, chiar dacă ni se pare cumva nedrept, fiindcă atunci, copil fiind, nu poţi constata cât de norocos eşti, faptul că ne putem aminti, când devenim adulţi, de această dulce plutire în timp, contează enorm.
Aveam timp, pe atunci, eu şi fratele meu, să ne gândim cu multe zile înainte la bucuria descoperirii darurilor de sub pom, la întâlnirea cu "moşul" în care am crezut până târziu – pentru părinţi, singura cale de a ne proteja de răul din jur era să încurajeze apetitul nostru pentru visare, plăcerea întâlnirii cu basmul. Aveam timp să inventăm strategii complicate pentru a-l "prinde" când intră pe fereastră sau pe horn, strategii topite mereu o dată cu somnul care ne cuprindea aşteptând.
Acum, până când voi avea pentru cine să refac şi eu miracolul Crăciunului, nu-mi rămâne decât să mă bucur că printre "îndatoririle" mele, pe care trebuie să le rezolv prin scris, s-a strecurat, graţie lui Răzvan Penescu (şi echipei care a inventat LiterNet-ul) una foarte plăcută. Faptul că mi-am reamintit, pentru asta, de Crăciun, aşa cum arăta el în copilărie, e cel mai frumos dar pe care îl puteam primi. Mulţumesc.