Anuala de Arhitectură, Bucureşti, 2010

Anuala de Arhitectură Bucureşti a fost în 2010 organizată de Emil Ivănescu, noul vicepreşedinte al OAR-Bucureşti. Schimbarea de echipă a dus şi la o schimbare de atitudine a expoziţiei care, în toiul crizei, a putut să ne pară mai animată, centrată pe o mulţime de evenimente colaterale expoziţiei propriu zise, care a fost decentă.

Nu sunt multe de spus despre arhitectura prezentată la Anuală. Nu cred că, mai cu seamă în vreme de criză, arhitecţii bucureşteni proiectează suficient de mult pentru a se mai organiza o asemenea expoziţie în fiecare an. Poate că e momentul să devină şi aceasta o bienală, alternativ organizată, sa zicem în anii impari, cu aceea naţională. Anul acesta se calcă pe tălpi cu Bienala organizată de OAR Central. Pur şi simplu nu există massă critică de lucrări expozabile şi, din această cauză, nu există o selecţie. Poate fi gândită şi o asemenea expoziţie, care să arate cantitatea şi media producţiei arhitecturale, dar cred că gândul organizatorilor este, totuşi aceea de a expune vârful de gamă.

Spre deosebire de Bienală, expoziţia Anuală are şi câteva secţiuni diferite. Păcat că a dispărut fotografia de arhitectură, care, în cei câţiva ani de când se organiza, reuşise să impună câteva nume noi, şi mă gândesc în primul rând la Andrei Mărgulescu. În absenţa unui loc unde să se afirme, fotografii de arhitectură nu vor apărea pur şi simplu prin generaţie spontanee. Pe de altă parte, secţiunea de proiecte nerealizate trebuie să devină una de research-by-design sau să dispară. Expunerea proiectelor de studio nu înseamnă nimic, decât ştiinţa manipulării, mai mult sau mai puţin măiestre, a unor reprezentări. Nu ştim motivele pentru care proiectele respective nu au devenit case reale. Criza? Modificările operate pe şantier de nevasta proprietarului? Reducerea bugetului?

Pe de altă parte, cercetarea prin intermediul proiectării ar găsi în Anuală un bun loc public de expunere. Chiar cercetarea în domeniul arhitecturii pur şi simplu ar trebui să îşi găsească tot în Anuală simezele necesare, pentru că nimeni nu ştie că se face cercetare şi că ea este, uneori, relevantă. Şi, dacă se publică, oricum nu are nicio şansă la secţiunea carte, sau publicaţii. Câteva cuvinte aici, care sper să nu îmi fie luate în nume rău nici de organizatori, nici de premianţi: eu nu mai expun cărţi nici la Anuală, nici, de mai multă vreme, la Bienală, dacă tot nu am reuşit niciodată, din 1996, de când s-a făcut prima Bienală, să conving vreodată vreun juriu că vreuna din cărţile mele merită semnalată colegilor arhitecţi, sau publicului larg. Or, de când a apărut Anuala, i-am reproşat preşedintelui OAR Bucureşti de atunci, cum i-am reproşat şi celui de acum, că solicită transformarea unei cărţi într-un panou de styrofoam 70x100 cm. E caraghios să reduci o arborescenţă de idei bazată pe text într-un poster. Pe urmă, cred că există dificultăţi de înţelegere, la nivelul succesivelor jurii de anuală şi bienală a ceea ce înseamnă o carte. Albumul de fotografii, chiar dacă sunt ale unor lucrări de cea mai bună calitate, la rândul lor premiate de OAR Bucureşti şi naţional, nu reprezintă, încă, o carte. Este un album, este o publicaţie, dar nu este o carte. La Bienală e şi mai rău, premiile merg când la albume, când la o singură editură, care publică, parcă, doar o carte pe an, care-i ca tabacheră cu muzică dintr-O noapte furtunoasă... Prin urmare, când ai apărute cărţile Anei Maria Zahariade şi cea a lui Ştefan Ghenciulescu şi nu le vezi, cred că avem o problemă. Mai bine să scoatem cu totul cărţile din expoziţii, căci nu e locul lor acolo şi oricum nu le citesc nici măcar membrii juriilor...

Pe scurt, Anuala a fost, cred, peste nivelul atmosferei sumbre care domneşte acum în profesia de arhitect din capitala României. Trezită din bula imobiliară ca dintr-o beţie cruntă, breasla aşteaptă. Expoziţia anuală a arhitecţilor bucureşteni este, însă, un succes (inclusiv unul de public!) pentru Emil Ivănescu şi pentru noua echipă de conducere a filialei capitale a OAR.