Romanul unei generaţii - Noapte bună, copii!, de Radu Pavel Gheo

Aproape cinci sute de pagini bine bătute, cu rîndurile îndesate şi presînd la limită oglinda tehno, i-au trebuit lui Radu Pavel Gheo pentru a iniţializa, a conduce şi a rotunji primul său roman. Noapte bună, copii! se citeşte cu atenţia cu care vezi că a fost scris; şi cu o plăcere pe care autorul, în primă instanţă, a pus-o în mai toate cărţile lui de pînă acum. Între acestea, romanul de faţă este realizarea numărul unu: o operă de vîrf pentru un prozator încă tînăr şi pentru o întreagă generaţie, a cărei problematică o absoarbe.

Radu Pavel Gheo asociază aici o epică lentă şi minuţioasă, "bănăţenească" prin acumularea şi urmărirea detaliilor, cu un montaj aşa zicînd tăios, ce secţionează şi desparte materia desfăşurată, comutînd-o cinematografic şi unificînd-o simbolic. La un moment dat, naratorul însufleţit şi cu reacţii foarte vii (chiar dacă, după cum ne spune făcînd cu ochiul, nu le ştie el chiar pe toate) vorbeşte despre cross-cutting, montajul paralel a două scene independente. Şi ceea ce naratorul descrie, autorul execută. Segmentează şi alternează episoadele, îşi urmăreşte personajele la vîrste diferite, figurează aceeaşi scenă din unghiurile participanţilor la ea, intercalează mărturisiri şi istorisiri în dialoguri aparent relaxate, vine cu flash-uri ce luminează o noapte dramatică sau cu un stop-cadru ce suspendă totul în faţa ochilor (minţii), pentru a izola şi a fixa o imagine-cheie. Iar ceea ce autorul execută, personajele resimt. Încercînd să-şi reproiecteze primul său an peste Ocean, Marius (unul dintre cei patru foşti copii ai Epocii de Aur) nu poate în ruptul capului să-i dea o linearitate şi o minimă coerenţă, dacă nu o imagine unitară. Totul e haotic, fragmentat, disparat. Cross-cutting:

"Îi era somn, era agitat şi totuşi nu se simţea în stare să facă nimic. Bucuria pe care o anticipase la plecare, cînd îi arătase vameşului român paşaportul verde, cu viza pentru Statele Unite, bucuria plecării Dincolo nu se rotunjea acum, la sosire, aşa cum îşi închipuise, cu o bucurie şi mai mare.
- Acum, cînd îmi aduc aminte, mi se pare că buimăceala aceea nu l-a părăsit aproape un an întreg. A fost un an din care îşi amintea doar fragmente disparate, bucăţi de viaţă intense, trăite cu adevărat, dar extrem de scurte, ca nişte scene de film tăiate la întîmplare de un operator de film neştiut şi între care se întindeau zile şi chiar săptămîni goale, lipsite de consistenţă, incerte şi învăluite în ceaţă" (p. 259).

Dincolo de distanţa geografică, de miile de kilometri despărţind România de Statele Unite, sînt două planuri temporale, profund impregnate psihologic, care fac diferenţa. Primul e timpul copilăriei ceauşiste, în care graniţele ţării sînt impermeabile şi peisajul social pare încremenit. Într-o lume închisă şi care nu evoluează, imaginaţia copilului compensează, iar conştiinţa în formare a adolescentului împinge spre revoltă. Şi fiindcă revolta, în România Socialistă, nu este posibilă (iată tema altui roman), experienţa hotărîtoare a personajelor lui Radu Pavel Gheo va fi tentativa de a trece graniţa vestică şi a ajunge Dincolo. Instinctul prozatorului şi inteligenţa compoziţională a autorului fac din scena fugii lor ratate o scenă de mare roman. Sînt cele mai puternice pagini ale cărţii acestea în care Marius, Cristina şi ceva mai maturul Leo, trei liceeni bănăţeni, sînt prinşi "în perimetru", "pe fîşie", şi apoi batjocoriţi o noapte întreagă de soldaţii stîrniţi de un tuciuriu în kaki pe nume Custură. Nu ştiu dacă Radu Pavel Gheo şi-a calculat şi acest efect onomastic, dar pare plauzibil, la modul simbolic, că soldatul mărunţel şi rău taie în două, rudimentar şi traumatic, viaţa adolescenţilor aproape copii. În spate rămîne pentru totdeauna vîrsta reprezentărilor înfrigurate şi timpul istoric mort al socialismului tîrziu, în care fiecare ecou de Afară reverberează puternic. Romancierul are răbdare să meargă şi să "rămînă" în urmă, pentru a explora pe toată circumferinţa lui acest ultim deceniu socialist. Capitole consistente ne dau reperele: Marius, 1986, apoi Paul, 1983, Paul, 1978, cu revenire la Marius, 1978. Cristina, singura fată din grup, şi Leo, "străinul", timişoreanul şmecher şi agresiv ce se impune în faţa oraviţenilor, sînt văzuţi prin prisma celor doi eroi de format mic care, ambii, ar cam iubi-o pe prietena lor cu cîrlionţi şi sînt enervaţi la maximum de "leu' pulii".

În acest prim cerc temporal, Radu Pavel Gheo dilată din interior, cu o perspectivă subiectivată într-un chip intim, fiecare dintre momentele ce compun o vîrstă. Copii mici veniţi în vacanţe la bunici, pre-puberi şi puberi luptîndu-se în taberele tipice din Teicova sau de oriunde pe cuprinsul patriei dragi, pre-adolescenţi ce se chinuie să colecţioneze abţibilduri cu fotbalişti ori reviste şi gadget-uri străine, adolescenţi care ascultă pe unde prind formaţii occidentale şi visează - cu ochii la posterul întins pe perete - la un Corvette roşu decapotabil, ca în Little Red Corvette al lui Prince. Pentru că mai nimic nu se poate face şi realiza aici şi acum, totul va fi atins Dincolo şi Cîndva. Într-un Occident ce-i va primi cu braţele deschise, într-o Americă a tuturor posibilităţilor... Fericirea copiilor cărora prozatorul, prin tentativa de fugă şi prin batjocura Custură, le spune noapte bună! este (oricît ar părea de paradoxal pentru promoţiile următoare) exact fericirea intensă, de transfer imaginativ, a decreţeilor. În zecile de detalii dezarhivate meticulos, ca şi pe această axă emoţională, Radu Pavel Gheo a dat romanul unei generaţii.

La fel de interesantă, bine adîncită şi subtil modulată este şi naraţiunea cealaltă care, pornind din copilăria în Epoca de Aur, se va individualiza şi spaţia. Ascultînd împreună hit-urile date pe un post de radio iugoslav, la vîrsta primelor semne ale feminităţii Cristinei, cei trei prieteni pe care "viaţa îi va despărţi" (şi care par în acest moment de graţie optzecistă "uniţi pentru totdeauna") au aceleaşi referinţe, acelaşi limbaj şi aceeaşi sensibilitate puştească. În urmă cu cinci ani, văzuţi într-o scenă comună, Paul şi Marius se comportă şi se exprimă aproape identic. Radu Pavel Gheo utilizează, pe alocuri, chiar aceleaşi fraze: mod de a sugera că la o aceeaşi vîrstă incipient-pionierească, într-o aceeaşi epocă îngheţată, identităţile se suprapun.

Timpul celălalt e al maturităţii problematice şi al felului distinct în care, după Revoluţie, fiecare îşi va face singur viaţa. Într-un acord impecabil, prozatorul va urmări şi va expune lucrurile în ritmul alert, ba chiar trepidant, ce se va impune. Diferenţele sînt păstrate şi speculate cu artă. Radu Pavel Gheo montează paralel şi trece brusc, printr-un CUT cinematografic, dintr-o dimensiune în alta; şi personajele însele (îndeosebi Marius) fac aceste traversări şi translări. Într-o scurtă vizită de afaceri în România de care s-a despărţit în 1990, româno-americanul de succes Marius e invadat de un trecut afectiv cu care ţara revăzută pe fugă are tot mai puţin de-a face. Personajul atît de bine înşurubat în propria copilărie românească pare acum depeizat şi năuc. Are probleme cu vameşii, cu poliţiştii şi bişniţarii, cu recepţionerii de hotel; şi după o lungă discuţie cu vechiul său prieten Paul, realizează că s-a înstrăinat şi de el. Vechiul lui vis, să meargă cu un Chevrolet roşu decapotabil, a fost atins. Dar, intrat în poza de transfer şi succes capitalist pusă pe peretele copilăriei ceauşiste, Marius se comportă în prezentul lui 2000 ne-natural, artificial, inadaptat la o realitate românească modificată şi ea. Timpul omogen, calupul generaţionist, s-a spart şi curge acum în toate direcţiile, cu viteze diferite îndepărtînd incredibil oameni odată atît de apropiaţi.

De aceasta profită... Diavolul, introdus şi menţinut în cadru de un romancier atît de sigur pe forţele lui, încît dublează registrul realist printr-unul adaptat-fantastic. De parcă alternările şi variaţiile pe temă dată din Noapte bună, copii! n-ar fi fost suficiente, Radu Pavel Gheo aduce respiraţia şi chiar prezenţa supranaturală în decorul mişcător al personajelor centrale. Deoparte sînt Dumnezeu şi Sfîntul Petru, înfăţişaţi ca nişte ţărani rătăciţi la oraş, cu tălpile goale (!) şi vorbe cu miez; de cealaltă apare un demonic Dunkelman, cu un Mercedes luxos, o Fundaţie prosperă pentru Arte, ochi gri-metalici fugind în toate direcţiile şi palme nefiresc de fierbinţi. Cea mai riscantă, dar şi foarte bine realizată, scenă a romanului este confruntarea la o partidă metafizică dintre liniştitul Petre şi dintr-odată agitatul, febrilul Dunkelman. Miza e sufletul scriitorului aspirant Paul, care a semnat un contract editorial cu Fundaţia lui Dunkelman, şi pe care blajinul apostol ar vrea să-l recupereze. Atuurile Binelui şi ale Răului se întretaie şi se taie unele pe altele, prefirînd din nou vîrstele, experienţele şi figurile cunoscute, în logica lor superioară înainte greu de prins, într-o coerenţă deodată orbitoare: "Paul icni şi închise o clipă ochii. Cînd îi deschise, văzu că Dunkelman trîntise pe masă o fotografie rotunjită la colţuri ca o carte de joc şi tresări violent: era poza lui Leo. Bătrînul aruncă şi el o carte care era tot o fotografie, una cu cineva necunoscut, iar Dunkelman bătu cu piciorul în pămînt şi aruncă deasupra poza Cristinei. - Ah! scăpă tînărul, străbătut de fiori reci. Transpirase şi capul i se învîrtea, dar nu-şi mai putea dezlipi privirea de masa unde de-acum se îngrămădeau, una peste alta, fotografii de cunoscuţi şi necunoscuţi. Îl văzu pe bunicul lui, pe bunică-sa, apoi pe Ginuţu, puştiul care se sinucisese acum vreo douăzeci de ani în Teicova, pe tanti Cornelia, pe maică-sa, ba chiar şi pe Marius, arătînd exact aşa cum era acum, apoi alţi bărbaţi, alte femei, ca şi cum cei doi voiau să înşire pe masă toată populaţia planetei. Paul începu să răsufle greu. Transpiraţia îi curgea şiroaie pe spinare şi avea bufeuri de febră. Poate chiar era bolnav. Simţi că ameţeşte şi chiar cînd era gata să alunece de pe scaun într-o parte, Dunkelman îl apucă de ceafă cu o mînă mare şi grea, îl trînti pe masă şi zise, cu o ură inexplicabilă: - Na, şi pe el! Paul se izbi cu fruntea de tăblia vopsită a mesei şi se încovrigă ca un fetus" (pp. 408-409).

Sleit parcă de această confruntare epică, autorul autorului aflat în dispută va scrie destul de stîngaci paginile Părţii a V-a, alterată, pînă la un punct, de cuvinte şi expresii inabil folosite: de la "cel mai tare îl incita gîndul" la "alta era explicaţia stării de vioiciune şi de mulţumire care îl învăluia", şi de la "continuă el pe un ton de conversaţie" la "a fost năpădit de un rîs atît de zguduitor"... Romanul se recalibrează însă şi redevine formidabil prin finalul călătoriei româneşti a lui Marius. Accident mortal realist şi o continuitate fantasmatică a personajului înspre locul secret şi magic al copilăriei lui. Al copilăriei lor; al copilăriei noastre.