În curtea interioară (I) - Gara de Est, Gabriela Adameşteanu

În legătură cu proza scurtă a Gabrielei Adameşteanu încă există o prejudecată critică, datorată acelor "cunoscători" pentru care performanţa într-un gen sau un domeniu literar exclude, la un scriitor, reuşita în altele. Aşa cum Dimineaţă pierdută, romanul unanim aclamat, a fost diminuat şi sărăcit, în multe dintre comentariile care i s-au dedicat, prin reducerea la emisia verbală şi registrul "mahalagesc" ale Vicăi Delcă şi, respectiv, ignorarea celorlalte voci ale cărţii şi dimensiunii ei dialogic-polifonice, tot astfel nuvelelor şi povestirilor li s-a rezervat un rol modest: de poligon de încercări narative, în vederea Romanului; sau de substitut nereuşit al acestuia.

Realitatea e totuşi alta. Pe de o parte, epica mare şi cea aşa zicînd mică stabilesc între ele, în cazul de faţă, relaţii de corespondenţă şi analogie. Creează şi tratează situaţii existenţiale comparabile, rulînd personajele nu dintr-o exterioritate omniscientă şi tradiţional potentă, ci din interiorul lor frămîntat de obsesii personale şi general-umane. Elementul temporal nu lipseşte niciodată (!) din structura de adîncime prozastică, făcîndu-se vizibil încă din titlu: Drumul egal al fiecărei zile (1975, roman), Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă (1979; nuvele), Dimineaţă pierdută (1984; roman), Vară-primăvară (1989; proză scurtă). Din acest unghi, singura excepţie aparentă o marchează Întîlnirea, roman publicat ani buni după Revoluţie şi apoi revizuit substanţial (2003; 2007). Absent din titlu, timpul rămîne însă şi aici o coordonată esenţială, un vector decisiv al unei ficţiuni identitare prin retroproiectare.

Pe de altă parte, două dintre nuvelele Gabrielei Adameşteanu (O plimbare scurtă după orele de serviciu, 1978, şi Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, 1979) se citesc şi se interpretează ca nişte microromane, lărgind cadrul dincolo de un decupaj situaţional şi psihologic dat. În ele, autoarea construieşte meticulos şi în cercuri concentrice, realizînd o naraţiune densă şi stratificată, gîndită pe diferitele paliere ale personajelor explorate. Unde textul scurt decupează şi sugerează, fixînd o semnificaţie prin izolarea ei rapidă într-o serie de fapte atent selectate, romanul potenţial sau construit ca atare multiplică descriptiv şi interpretativ, diferenţiază şi asociază, coagulează şi totodată distinge mai multe trasee, simultan personalizate şi relaţionate. Textura romanului e a vieţii înseşi.

Dar chiar făcînd abstracţie de această "detentă" romanescă a unor nuvele de mai mare întindere, îmi este limpede că proza scurtă a Gabrielei Adameşteanu, reunită acum într-un volum consistent de Opere, are (pe o tematică şi o problematică pe care le poate împărţi cu romanele) ceea ce se numeşte autonomie artistică. Nuvelele ample deja menţionate fiind vîrful, sub raport literar, restul prozelor reprezintă "baza": catalogul mişcărilor zilnice, repertoarul de obsesii caracterologice tipice, deschise şi expuse în atîtea moduri şi maniere narative. Un rol important îl joacă, în această arhitectură mobilă, textul ce dă titlul întregului corpus: Gara de Est. În el prozatoarea îşi schimbă în bună măsură amprenta stilistică şi modalităţile de construcţie, introducînd inflexiuni auctoriale ironice (extrem de rar detectabile, pînă acum) şi urmărind, în secţiune transversală, lumea închisă în cotidianul fără orizont al anilor '70-'80 în deschiderea ei, nu mai puţin dramatică, în noile condiţii de libertate socială.

Pînă la Gara de Est şi prelingîndu-se şi în această proză ante- şi post-revoluţionară (semnificativ, în dreptul ei apar doi ani diferiţi, reperele redactării: 1979 şi 1992) e o aceeaşi atmosferă pe care personajele, autoarea lor şi cititorii ei o respiră. Socialismul real este cadrul imediat recognoscibil al acestor povestiri în care individul ţine să se impună în cadrul colectivului şi, nereuşind, se retranşează într-un sentiment de ratare. Pentru mulţi dintre "eroi" (un Oniţoiu mereu dezamăgit şi acru, dar şi un Cosmovici în derivă, ce continuă să bată culoarele şi curtea interioară a instituţiei "lui", deşi a fost eliminat din ea) viaţa toată se reduce la ceea ce formează, dă programatorul, desfăşurătorul şi substanţa orelor de serviciu. Inclusiv personajele evident dotate, pline, vii (stagiara Petrina, care ascultă uimită istoriile şi comentariile întotdeauna negative ale lui Oniţoiu; sau Cristian Pătraşcu, bîrfit cu voluptate în O plimbare scurtă după orele de serviciu, focalizat şi explorat, ca protagonist, în Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă) ajung sau vor ajunge curînd să ia culoarea mediului. Locul de muncă, serviciul, Ceomeul (Consiliul Oamenilor Muncii) şi Sindicatul, Biroul de Partid, şedinţele zdrobitoare, la propriu şi la figurat, ori terorizanta condică zilnică: iată elementele sau, mai bine zis, axele ce dimensionează profilurile umane într-un mod cu totul diferit de cel al prozei realiste, mult mai picante, de azi.

Cînd personajul nu se refugiază într-o ură generalizantă şi scormonitoare (Oniţoiu), nu naufragiază mental (Cosmovici), nu cade din funcţie şi dispare complet din cadru (directorul Olteanu), nu se internează în spital, cu cancer, pentru a muri în scurt timp (tovarăşa Marga), nu are, în fine, supapele şi deliciile vieţii de burlac în socialism (Anton Romaşcanu), îi rămîn introspecţiile pe care le "execută" Cristian Pătraşcu în Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă. Un examen de o luciditate dureroasă, cu inventarierea şi detalierea tuturor eşecurilor trecute, prezente şi viitoare. Ratare pe mai multe planuri. În profesie, fiindcă protagonistul decade din funcţiile şi posturile iniţial deţinute, iar (de)căderea lui este la fel de vizibilă pentru ceilalţi cum i-a fost, anterior, ascensiunea. În rolul de soţ, despărţit prin divorţ de un mult mai pragmatic personaj feminin (cum va fi şi Anda, în Gara de Est). În rolul de tată, pentru care Cosmin, la zece ani, e doar un copil de duminică. În rolul de amant: pe tot parcursul acestei splendide nuvele, Cristian nu ştie cum să dea, la telefon, de Veronica, iubita lui mai tînără ce pare să se fi distrat copios la o petrecere, fără el. În nişa doctoratului, mereu amînat. În sfera mai largă a cercetării, domeniu în care fostul tînăr înzestrat nu se mai poate transfera. În sfera şi mai largă - cea mai cuprinzătoare - a vieţii, care se comprimă şi devine previzibilă, reluîndu-şi schemele obosite, tot mai obosite, pe măsură ce eroul avansează în vîrstă.

Prin studiul făcut asupra lui însuşi de Cristian Pătraşcu, precum şi prin dialogul precedent dintre monstruosul Oniţoiu şi naiva Petrina (cele două proze, după cum s-a înţeles, proiectează cam aceleaşi personaje, în planuri separate de cîţiva ani), Gabriela Adameşteanu reuşeşte cîte un tur de forţă epic-psihologică. Textele sale încheagă şi justifică din interior, pas cu pas şi milimetru cu milimetru, cu o minuţie şi o fineţe uimitoare, nu numai ratarea "oamenilor muncii", dar şi existenţa lor comunizată, planificată şi normată, din care le este imposibil să se sustragă. Există, în mare vorbind, două perspective asupra vieţii ce orientează, în proza mai scurtă sau mai "lungă" a autoarei, auto-analizele, discursurile, monologurile, proiecţiile, faptele şi confesiunile personajelor. Una este a biografiei aflate la începuturile ei "aurorale", timide, tatonante, dezorientate, dar pline de speranţă. Stagiara Petrina e în aceeaşi linie cu Letiţia Branea, eroina din Drumul egal al fiecărei zile: pentru ele, viaţa se desenează ca o mare necunoscută. E un teren ispititor, care trebuie cucerit. La otrava pe care i-o toarnă în urechi un păianjen bătrîn ca Oniţoiu, stagiara noastră are o reacţie definitorie, susţinută şi de o interpretare auctorială în aceeaşi cheie: "Iar ea îl priveşte tăcînd şi tăcerea ei spune nu la toate frazele lui. Feţele unsuroase, transpirate din jur, izul de cloramină care iese prin uşa scorojită, întredeschisă a WC-ului, mirosul de mititei şi analcid care bufneşte dinlăuntrul localului, pînă şi cimentul umed - totul o îngreţoşează, de parcă abia acum a început să existe, odată cu mărturisirile lui Oniţoiu. Nu, credinţa ei nu poate primi ceea ce mintea lui înverşunată mestecă de luni, poate de ani de zile; ea nu ştie să gîndească oamenii altfel decît despărţiţi categoric prin bine şi rău şi dacă ar crede măcar un sfert din ceea ce aude despre Pătraşcu ar însemna să-i rostească în sufletul ei condamnarea. Ca să asculte, să cearnă ce-ar putea fi adevărat, să arunce restul şi să rămînă alături de celălalt, ar fi trebuit ca viaţa s-o fi rănit mult mai adînc, pînă acum, decît o făcuse." (p. 100).

Perspectiva cealaltă, mult mai frecvent conturată de Gabriela Adameşteanu şi structurînd majoritatea prozelor ei, este dimpotrivă a unei biografii ce şi-a epuizat centrii de interes, episoadele de seducţie, promisiunile din tinereţe ale Vieţii. Treptat, majuscula aceasta va fi tot mai flască. Orizontul larg visat cu ani în urmă s-a chircit. Spaţiile deschise descresc, se limitează. Opţiunile se închid.

Ratarea vine odată cu maturizarea; şi criza apare din conştientizarea acestui proces. Nu vedem un singur personaj mai vîrstnic fericit la modul neproblematic în proza scurtă a Gabrielei Adameşteanu, sau, dacă există, e atît de fulgurant încît nu l-am putut reţine în aglomeraţia de nefericiţi. Cu mult înainte de primele simptome ale unei boli şi de agonia finală ce va fi expusă de obicei au ralenti (sînt recurente şi în povestiri scenele groaznice de spital: în Vară-primăvară, în Scurtă internare, în Gara de Est), "eroul" este surpat interior. Vechea perspectivă, însufleţită şi idealizantă, asupra Vieţii cu literă mare, senin şi promiţător abstractă, e corectată implacabil, nemilos, prin această perspectivă dobîndită pe parcurs de către personaj. Ceea ce visa că va fi, că va face, decade lent (iar în secvenţele introspective, într-un ritm precipitat, acut al înţelegerii) spre ceea ce fostul tînăr a ajuns să facă, să fie.

Prin curtea interioară a acestui remarcabil ansamblu de proză scurtă, paşii bietului Cosmovici se prelungesc, obsedant, în conştiinţa unei biografii stoarse, în curs de epuizare; şi în sentimentul înfricoşător că asta a cam fost tot.