În curtea interioară (II) - Gara de Est, Gabriela Adameşteanu

Puternic psihologizată, proza scurtă a Gabrielei Adameşteanu grupată sub titlul Gara de Est şi reunind texte de factură foarte diferită (de la nuvele ample, cu extensie epică, la exerciţii şi experimente audio-narative) explorează, cu fiecare ocazie pe care şi-o creează, eul profund al unui personaj.

Această imersiune e de alt tip decît cea dimensionată moral, modulînd o conştiinţă reflexivă (la Augustin Buzura) sau decît cea tatonînd abisalitatea individului excepţional, conturînd un supraom, un "stăpîn" (la Nicolae Breban). Interioritatea personajului, fie el masculin sau feminin, se "dozează" cu minuţie şi fineţe prozastică, devoalîndu-se gradat, într-un crescendo atent preparat. La început avem o siluetă între altele, o tînără, de pildă, care merge alături de un coleg mai vîrstnic şi îl ascultă vorbind (O plimbare scurtă după orele de serviciu) sau chiar o voce, atît, care se face auzită (Scurtă internare, Drum comun, Dialog, Vară neliniştită). Treptat, silueta capătă carnaţie, profilul vag se conturează, umplîndu-se cu o substanţă umană individual disociată şi definită. Iar vocea îşi obligă auditoriul ficţional, ca şi pe cititorii povestirii respective, s-o şi asculte, nu doar s-o audă. Ea va tracta frămîntările personale, grijile cotidiene şi anxietăţile intime, deschizîndu-le pe o platformă problematică mai largă.

Sensul analitic şi construcţia întregii proze scurte urmează aici, aşadar, o cu totul altă direcţie decît cea pe care merg romanele "obsedantului deceniu". La Gabriela Adameşteanu, protagonistul nu este în mod obligatoriu intelectual şi intelectualul critic nu reprezintă o problemă, un caz în raport cu directivele unei epoci ideologice şi axele democraţiei populare. Personajul nu mai ilustrează o excepţie, fericită, de la regula compromisului general, ceea ce dă forului său interior coordonatele unei lumi alternative, ale unui spaţiu sustras realităţii sociale. Personajele Gabrielei Adameşteanu sînt mai multe şi mai vii decît acest construct non-realist, un element mai degrabă de discurs decît de roman. Dacă formula este a realismului psihologic şi dacă dimensiunea experimentală se leagă de captarea în scriitură a inflexiunilor oralităţii, ambiţia prozatoarei este să creeze, pe de o parte, varietate psihologică, iar pe de alta, să-şi particularizeze fiecare individualitate fără să o abstragă din realitatea înconjurătoare.

Astfel că personajele, majoritatea, pendulează între lumea exterioară, văzută pînă în aspectele ei cele mai dure şi mai sordide (spitalul socialist, trenul de navetişti, autobuzul supraaglomerat, bodega proletară), şi lumea lor lăuntrică, în care nu se pot refugia. Înţelegerea dureroasă a acestui fapt, conştiinţa lui, se observă şi în proza Adrianei Bittel, cu care unele dintre aceste povestiri rezonează. Dar la colega de generaţie există şi reprize lirice, evaziuni onirice, dematerializări fantasmatice ale realului. Nimic de acest fel la Gabriela Adameşteanu, cu ochiul său crud prozastic, care taxează imediat efuziunile unor personaje mai naive, contrapunîndu-le versiunea brutală a existenţei lor. Dar, fiindcă autoarea practică rar comentariul omniscient şi evaluativ, rolul destul de ingrat al pleznirii unui om (bărbat sau femeie, bătrîn sau tînăr) peste figura sa parcă prea senină revine celorlalţi "eroi", foarte dispuşi şi foarte prompţi în această privinţă. Cruzimea de observaţie şi analiză a prozatoarei reverberează, prin atribuire şi personalizare, pînă la nivelul unui personaj care îl aude şi îl vede, îl înţelege şi nu vrea să-l înţeleagă, îl judecă fără nici o implicare afectivă pe un altul.

Am văzut, din O plimbare scurtă după orele de serviciu, cum e viaţa în colectivul de oameni ai muncii. Dar viaţa în cuplu? Ea are, dincolo de rutina instalată a conjugalităţii, această dimensiune absentă a compasiunii şi a milei (dacă nu a dragostei) faţă de tovarăşul de viaţă. Un cuvînt care se repetă des e neatent. Bărbatul e neatent la ceea ce spune femeia, adică soţia (Neliniştea) sau amanta (Vară-primăvară), deşi ce spun acestea e de o maximă importanţă, de o gravitate extremă pentru ele: în perspectiva terorizantă a unei boli implacabile sau ca uzură lentă, de zi cu zi, adusă de viaţa în socialism şi de viaţa în general. Nu mai puţin, femeia e neatentă şi indiferentă la convulsiile bărbatului care o iubeşte (Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă). Relaţiile se schimbă pe parcursul anilor, dar, cu oricare dintre termenii cuplului ajuns în poziţie forte, ele au ceva fundamental alterat. Perspectiva dominantă e nerecunoscătoare, meschină şi sadică, ieşită dintr-un fond obscur sau dintr-o suprastructură sofisticată a interiorităţii. Personajul mai ridicat social începe să-şi privească superior perechea ce nu-i mai pare deloc ideală. Cînd se ajunge la divorţ, femeia îi aruncă în faţă bărbatului viitorul lor complet diferit, cu punctul de realizare pe care îl va marca ea şi punctul de înfrîngere la care va ajunge el. Cînd statusul se schimbă şi, ca în Gara de Est, o fostă navetistă devine vioara întîi în menajul bucureştean, bărbatul se vede umilit, redus ca pondere, echivalat cu o imagine ridicolă. El e, practic, abandonat afectiv de soţie şi de copilul pe care l-a iubit nebuneşte. Dar e greu să-i plîngem de milă ex-tovarăşului Dorin Tudose, carierist de formaţie şi, în planul vieţii intime, speculator fără scrupule al tandreţei unei Olga care l-a iniţiat erotic, pe cît de iubitoare, pe atît de nefericită. Stop-cadru pe "cuplul" Olga-Dorin, în plin ceauşism: "La coborîrea următoare, ea călca uşor împiedicat, strîmbîndu-se aproape la fiecare pas: o strîngeau pantofii de ocazie, cu tocuri înalte, pe care nu-i încălţa decît rar. De-atîta stat în picioare (dar şi pentru că de la o vreme avea o tot mai evidentă retenţie de apă), tălpile începuseră să i se umfle: pînă la sfîrşitul serii aveau să arate ca nişte perniţe. Dar, pentru că Olga nu se plîngea, doar strîngea din dinţi, cu un rictus nervos, invizibil în întuneric, Dorin n-avea cum să ştie şi tot grăbea pasul. (....) Din cauza Olgăi (i se părea, în asemenea clipe), i-ar fi fost greu să spună dacă viaţa lui curge într-o direcţie rea sau bună. «Este o persoană dificilă ca fire şi cu un dosar mizerabil», mîrîise odată civilul îmbrăcat într-un costum bleumarin închis, atît de asemănător cu o uniformă." (pp. 280-281). Şi stop-cadru pe "familia" Tudose, în vesela democraţie postrevoluţionară: "Stilul de înot al lui Dorin era criticabil, de schiat, schia atît de stîngaci, încît vedeai imediat că învăţase tîrziu şi singur. Germană nu ştia o boabă, engleza lui de autodidact avea un accent înfiorător. Aşa că, într-o bună dimineaţă, Mat se trezise în faţa unui bărbat străin, supraponderal, mic de statură, cu părul atît de lipit de frunte, încît se vedea cît era de rărit, care răcnea, ridicîndu-şi pantalonii mult în curea (doar-doar o reuşi în acest fel să-şi acopere burta). Răcnetul absurd (doar fiindcă îl găsise fumînd şi ascultînd muzică, cu paharul de gin alături) îi scotea la iveală, în partea din stînga a gurii, doi colţişori metalici: tocmai îşi lucra dinţii şi era criză de materiale. (Se dovedea încă o dată că Anda avusese dreptate avertizîndu-l că nu trebuie să amîne la nesfîrşit să-şi pună la punct gura.) În tot acest timp, Anda se uitase plictisită pe geamul sufrageriei, transformată în living." (pp. 289-290).

Diferenţele de tratament din relaţiile aşa zicînd erotice se completează, în povestirea ce dă titlul ansamblului, prin variaţiile prozastice intervenite în scrisul Gabrielei Adameşteanu. Le putem urmări foarte bine în aceste două fragmente, în care autoarea păstrează unghiul autonomizat de observaţie şi disecţie (cu un personaj văzut prin ochii răi sau reci ai altuia), dar aplică, totodată, tehnici şi strategii noi. În primul fragment, între chinurile Olgăi şi proiecţiile interioare ale lui Dorin se intercalează, explicativ, tocmai comentariul auctorial redus sistematic în proza scurtă dinainte. Iar în al doilea, perspectiva e mobilă şi fluctuează ca o cameră de luat vederi deplasată de pe un personaj pe altul şi mergînd, radiografic, dincolo de gestica şi mimica surprinse comportamentist. Felul cum îl vede, de la o anumită vîrstă, Mat pe taică-său e punctat de neplăcuta surpriză pe care o are fiul trezindu-se într-o bună zi în faţa unui bărbat caraghios şi străin (acesta să fie tatăl lui?) şi e dublat, în secvenţele date între paranteze, de ceea ce simte fiecare: părintele ridicol (în ochii fiului) şi progenitura nerecunoscătoare (în ochii părintelui). Ultima propoziţie citată o arată pe adevărata învingătoare a "familiei" în prezentul de tranziţie al acesteia; precum şi Tranziţia însăşi, surprinsă în decorul domestic (sufrageria transformată în living).

Fără să fie la nivelul bijuteriilor epice O plimbare scurtă după orele de serviciu şi Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, Gara de Est e preţioasă prin faptul că reprezintă o turnantă în scrisul Gabrielei Adameşteanu. Păstrîndu-şi interesul cvasi-ştiinţific pentru natura umană pusă în condiţii dure, degradante ori "doar" epuizante, investită în sentimente frumoase şi măcinată încetul cu încetul prin uzura acestora, autoarea scrie acum, totuşi, altfel şi despre altceva. Realitatea îngheţată şi tipizată din regimul trecut (favorizînd în proză introspecţia şi autoscopia, precum şi exploatarea dialogurilor "banale" ca vehicol al propulsiei eului ascuns) a explodat; iar această explozie a multiplicat derutant seriile de evenimente şi actorii lor, identităţile diferite ale acestora, cadrele sociale deodată schimbătoare. Nu mai există regulă, schemă, standard şi tip. În viaţa zilnică şi în proza ei, totul curge.

Ca şi romanul Întîlnirea (început în 1985, finalizat într-o a doua versiune în 2007), Gara de Est (1979; 1992) înlocuieşte treptat, dar vizibil, tematica şi problematica interiorităţii profunde cu cele ale identităţii descentrate. Spre deosebire de Paul Cernat, eu nu cred că tema în sine contează în literatură. Nu avem teme mari şi teme mici. Un veleitar ratează orice temă, după cum un mare prozator poate face o temă majoră din nimic. Dar, atunci cînd ajungem la concluzia că autorul pe care l-am citit cu creionul în mînă e unul excepţional, în genul extensiv al romanului şi în regimul intensiv al prozei scurte, un dialog cu temele lui devine obligatoriu.