Acum ceva timp am văzut, pe un canal franţuzesc, un reportaj care m-a lăsat visător - cum zic francezii... Era vorba despre faptul că, graţie nuştiucărei pilule (din nou pilula!), femeile vor putea să-şi "programeze" singure momentul în care doresc să aibă ciclul. Adio, aşadar, regulilor Naturii, bonjour regulilor Culturii: Femeia va deveni, în fine, stăpînă pe corpul ei, nemaifiind la cheremul unui ceas biologic pe care foarte multe îl văd ca umilitor.
Aşa cum era de aşteptat, introducerea în cotidianul feminin a respectivei pilule - un fel de soră mai mică a pilulei anticoncepţionale, pentru care mamele actualelor mămici au ieşit în stradă acum 40 de ani - a stîrnit controverse. Există voci care susţin că recurgerea la acest "truc" (evident, pilula nu anulează ciclul, ci doar îl amînă - cu pînă la şase luni) este potenţial periculoasă şi că nu te poţi juca, nepedepsit, cu Natura. Există, apoi, femei "mîndre" de ceasul din pîntec, care consideră ciclul un dar nepreţuit - ceva la care n-ar renunţa în ruptul capului. Şi există, în fine, femei (nu neapărat feministe) pentru care pilula reprezintă o şansă şi o uşurare mai mult decît un "manifest" ideologic.
Totul se reduce, pînă la urmă, la o opţiune personală, ca şi în cazul deciziei de a avea copii sau de a face un avort.
Mi-am amintit însă, cu această ocazie, de discuţiile - purtate pe unele bloguri autohtone şi, culmea, mai mult de bărbaţi! - provocate de 432-ul lui Cristian Mungiu... Ca să fiu mai exact: provocate de un dialog al meu (cu Alexandru Budac, un tînăr universitar timişorean) în revista Idei în dialog, pe la jumătatea acestui an (2008). În respectivul dialog ridicam mănuşa aruncată de Mungiu, care se plînsese - cu diverse ocazii - că filmul său palmdorizat nu stîrnise dezbaterea de societate pe care o anticipa. Pornind de la o întrebare aparent neutră ("De unde vine dl Bebe?"), dialogul din revista condusă de Patapievici ataca o chestiune care, în România cel puţin, este departe de a avea un singur răspuns: are dreptul o femeie să dispună de propriul ei corp, decizînd singură dacă vrea, sau nu, să aibă un copil?
Aşa cum era de aşteptat (fiind vorba de România), majoritatea celor care au comentat acel dialog au răspuns: Categoric, NU! Motivele invocate erau, iarăşi de aşteptat, de natură religioasă. Lucrul care m-a neliniştit, însă, a fost siguranţa cu care bărbaţii aceia considerau că este dreptul lor de a hotărî ce "trebuie" să facă o femeie! La nivel individual, acei inşi se comportau ca nişte mici ceauşeşti - avînd de partea lor, de astă dată, Biblia însăşi, nu cea a partidului - pentru care corpul unei femei nu este altceva decît o maşină de făcut copii.
Vestea bună este că, iată, astfel de opinii s-au mutat în spaţiul privat - adică acolo unde le este şi locul. Vestea proastă este că, dacă societatea nu e destul de vigilentă, opiniile respective pot invada spaţiul public şi pot deveni reguli. Terenul, după cum se vede, este pregătit...