E interesant cum a fost tradus, la noi, titlul serialului Sex and the City prin Totul despre sex. Sex, OK, e şi-n titlul englezesc, dar de ce "totul"? Sună ca un manual. Or în sex, dacă ajungi la manual (spre deosebire de oral etc.), e cam de rău.
Sex and the City: The Movie (de pe marele ecran, adică) era o continuare firească, ţinînd cont de celebritatea serialului. Carrie, Samantha, Miranda & Charlotte au devenit eroine pentru milioane de femei de pe tot cuprinsul globului: simbolurile unei feminităţi urbane, emancipate & sofisticate, pentru care problemele legate de alegerea partenerului ideal şi a poziţiei ideale sînt aceleaşi ca şi problemele legate de alegerea rochiei sau poşetei ideale (pentru un anume eveniment); nici mai mult, dar nici mai puţin. Sîntem, în fond, la New York, N.Y., adică nec plus ultra şicului nevrotic...
Multor prieteni ai mei, fani ai serialului, nu le-a plăcut filmul. Eu, care am văzut doar cîteva episoade, ştiu că am rîs cu lacrimi la unele faze (vezi "Samantha-cu-sushi", plici-plici!), am fost "carried away" la altele şi, una peste alta, l-am considerat o petrecere agreabilă a timpului liber. (Şi nu l-am văzut singur: partenerul meu a fost de aceeaşi părere.) Este un film bun? Categoric, nu. M-am distrat de minune? Categoric, da. Cred că problema începe din clipa în care consideri că trebuie să existe o legătură între cele două. Sau că trebuie vorbit de "plăcere vinovată". Nu există nicio legătură şi nu, nu este vorba de nicio plăcere vinovată; este vorba, pur şi simplu, de a lua ceea ce ţi se oferă drept ceea ce e. Nu te aştepţi, de la trustul CSMC (Carrie, Samantha, Miranda & Charlotte), să-ţi livreze probleme abisale (aia cu poşeta ar putea fi una), profunzimi ale gîndirii ("Este Mr. Big sincer?" îl taie pe Heidegger), verosimilitate (Samantha nu poate fi atît de libertină? vă asigur că da) şi prea multă maturitate (să fim serioşi, iubirea ne transformă instantaneu în imaturi!): sînt personaje de plastic într-o lume de plastic şi, da, problemele şi întîmplările lor sînt previzibile. Ei, şi? Plăcerea vine din faptul că, deşi le anticipezi fiecare mişcare, jubilezi atunci cînd e făcută. Asta se cheamă "spectator sofisticat" şi nu trebuie confundat cu un critic de film: acesta din urmă adoarme la Sex and the City - sau îşi roade unghiile între sesiuni de umplere a caietului de impresii cu noduri în papură.
Sfatul meu? Dacă S&C: The Movie mai rulează pe undeva, la un mall near you, duceţi-vă să-l vedeţi: numai casting-ul rochiei de mireasă face toţi banii! PS 1. Carrie alege o rochie Vivienne Westwood, după care eu nu prea mă omor. 2. I-a spus cineva lui Sarah Jessica P. că îi stă mult mai bine şatenă? 3. Samantha este, în continuare, personajul meu preferat, oare de ce?