3 proze scurte

Pe marginea bordurii, o pereche de sandale trona peste pustietate. Strada era goală iar pe trotuar nici un trecător. M-am apropiat suspicios. Starea lor acceptabilă măsluia mişcarea absurdului ghidându-l în afară, către mine. Am observat urmele degetelor lăsate pe folia din piele lipită de talpă. Dintele unei catarame fusese scos, iar celălalt ruginise. Fireşte că mi-am pus o suită de întrebări... de la cine ar fi putut fi proprietara la condiţiile în care aceasta le purtase. Privind mai atent complexitatea manufacturii, am remarcat mai multe pete de sânge pe fâşia albă a muşamalei. Erau uscate şi înnegrite de praf.

În fiecare dimineaţă, pe trotuarul cu pricina, se adunau vânzători ambulanţi ce-şi goleau casele pentru câteva zeci de mii de lei. Era o plăcere să te plimbi printre păturile arhipline cu fel de fel de lucruri, unele vechi, neinteresante, altele noi, curioase. O şi mai mare plăcere o gustai privind feţele vânzătorilor iuţi din pricina orei timpurii la care îşi începuseră treaba. Mai toţi fumau şi beau cafea din sticle de plastic cu etichete murdare. Tabloul pe care ţi-l ofereau cu marfa lor arăta ca un colaj chinuit în care plăcile electronice ale unor aparate moarte se jucau neclintit cu bucăţi de stofă şi lenjerie intimă cvasi-purtată. Dar cine dracu' ar fi vândut nişte sandale pătate cu sânge? Probabil că nimeni. Prin urmare, apariţia lor pe trotuar era doar consecinţa unei întâmplări nemeritate. Am presupus că femeia care le purtase fusese lovită de o mână grea, undeva prin apropiere... şi că abandonarea sandalelor acolo trăda fuga înceată a victimei.

M-am proptit pe un gard de beton şi mi-am aprins o ţigară în aşteptare. Timp de o jumătate de oră nu s-a întâmplat nimic. Apoi, cu sunete moi, verticale, un cuplu destul de juvenil s-a apropiat de mine. Tânărul împingea un cărucior în care, pe o pătură de un galben strident, se afla un băieţel de câteva luni. Tânăra s-a oprit câteva secunde privind curioasă către sandale. Mi-a aruncat şi mie o ocheadă ca şi cum m-ar fi întrebat ce caut acolo, lângă papucii abandonaţi. Gesturile băieţelului au spus totul... sau mai degrabă au făcut totul. Şi-a întins mânuţa plină şi, folosindu-se de arătător, a punctat prezenţa sandalelor. Imediat mi-am închis cartea (recitisem câteva rânduri) şi m-am îndepărtat, lăsând întrebările să-mi cadă la picioare.

Existenţa sandalelor, răsdovedită, devenise de-acum neglijabilă.




M-am inserat în mulţimea dispersată din jurul confesionalului. Am început să urmăresc, pe rând, statuetele de marmură, înfipte în pereţi, deasupra micilor altare. Apoi mi-am coborât privirea asupra feţelor din jurul meu. Două fete lipite una de alta înălţau rugi şoptite, cu genţile pe umăr. Pe o etichetă murdară, prepuţ al fermoarului, câteva litere urmate de cifre: LSD 223... cam aşa ceva găsisem şi pe chiuveta mea din baie. Imaginea mi se scurgea perfect prin faţa ochilor. Sclipitul emailului şi LSD 223... urmat de Made in Romania... cuvinte proscrise parcă... avertisment al unui eşec asumat. O bătrână ce se sprijinea pe cârja metalică... un intelectual răsfăţat, cu diplomatul masiv atârnând greoi... iar apoi, femeia arsă ce-mi împroşcase nasul cu ciorba de cartofi în autobuz. Da! Ea era. Am văzut şi capul cerşetorului, făclie albă arzând către cer. Şi...

Prezenţa ţigaretei lângă suportul de lemn pe care se îngenunchea era scandaloasă. Un dans infam al viciului printre dogmele lipite ca un autocolant pe lemnul înnegrit de credinţă. Suspiciunea care mă încerca era destul de dură. Cine o pierduse acolo?!... tocmai acolo?! Doar eu am remarcat-o? Am vrut să-mi întind arătătorul către ea, aşa cum făcuse micuţul cu sandalele... dar m-am abţinut. Era o veche poveste. Un detaliu ce dezavua întreg sistemul. Pentru că - nu-i aşa? - cele mai mici lucruri, uneori nebăgate în seamă, tergiversează măcăitul sistematic, detronând ideea fundament... buturuga mică răstoarnă... şi totul se întoarce pe dos.

M-am aşezat pe o bancă şi am încercat să mă pierd printre rândurile cărţii. Dar nu! Ţigareta era aprinsă... fumul urca spălând pereţii ursuzi... simţeam că mă înăbuş. Sunetul arderii mocnite era uşor sesizabil. Cel puţin pentru unul ca mine. Scârţâitul uşii confesionalului nu reuşea să-mi domine timpanele. Uneori mărturisirile se făceau în afara cutiei de lemn. Atunci îmi aruncam palmele peste urechi şi mormăiam în mine o melodie găsită pe drum... de obicei preluată de la vreun cerşetor. Prezenţa acestui guraliv creator de cântece slugarnice era aferentă spaţiului din autobuz... un fel de accesoriu al rumorii ce plutea peste capetele călătorilor. Ritmul melodic îmi rămânea lipit pe timpane ore în şir. Îmi scuturam capul încercând să-l usuc de curgerea lichidă a versurilor... dar nu... rămâneau acolo, sfidător de clar, de limpede. Ei, cam aşa ceva se întâmpla şi cu arderea ţigaretei.

Părea că ea însăşi se mărturiseşte... şi-i ascultam păcatele, cu suflul retezat, cu ochii pârâind în efortul de a urmări rândurile din carte, şoptind în mine: Milă lui Cristos să-i daţi... Domnul să vă dea sănătate... N-am rezistat prea mult. Simţeam că violez intimitatea cuiva. Drept pentru care m-am ridicat, m-am apropiat de ţigaretă şi am stins-o cu călcâiul pantofului. Am reaprins-o abia afară, în faţa clădirii. Acolo mărturisirile ei nu mai puteau fi intime. Şi conta prea puţin despre ce ţigaretă era vorba.




Alergam pe trotuar, neştiind pe unde s-o apuc. Nu mai puteam distinge lucrurile aflate la o distanţă de douăzeci de metri în jurul meu, şi asta din pricina fumului care inundase pe neaşteptate străzile. De unde venea şi de ce era atâta? O fi luat foc vreo casă prin apropiere? Sirenele pompierilor nu se auzeau. M-a surprins acalmia semenilor mei, cei care continuau să-şi vadă de drum fără a deveni circumspecţi la ceea ce se petrecea.

Îmi povestise un amic cu vreo două-trei luni în urmă cum orbise cineva, cel care de fapt i-a şi relatat procesul acela dureros, de atingere implacabilă a negrului cu degetul (aşa cum faci cu apa, pentru a verifica temperatura ei), pentru o scufundare definitivă în el. Uite, îmi zicea, prima oară s-a lovit de o ceaţă deasă, exact ca atunci când dai peste un drum pe care nu îl poţi urmări decât prin cei patru-cinci metri din faţă... deci o ceaţă foarte deasă, dar fii atent, în zori de zi... deci o ceaţă strălucitoare, un fel de lumină de la capătul tunelului dar fără tunel. Hai, i-am spus, nu fă glume cu aşa ceva. Fie, a continuat, deşi nu era vorba de o glumă... şi într-o zi, ceaţa asta n-a mai fost strălucitoare. Nu. Era ca şi cum te aflai pe un drum acoperit de ceaţă, dar noaptea, cu o rază frântă de lumină alergând pe copacii din jur... deci o ceaţă mată, impenetrabilă. După aia a urmat negrul definitiv şi total.

Nu era vorba de aşa ceva în ceea ce mă priveşte. O diferenţă clară între relatarea amicului meu şi conjunctura fumurie prin care treceam era mirosul de şoric ars. Probabil că cineva îşi tăiase porcul în miez de vară iar acum îl ardea la flacăra unei butelii de aragaz. M-am grăbit să caut sursa fumului şi să admir peisajul care părea extrem de promiţător... eram doar în centrul oraşului. Am privit dincolo de garduri, săltându-mă pe vârfurile picioarelor, am deschis uşi, salutând umil proprietarii luaţi prin surprindere, am fost fugărit şi de vreo doi câini pe care i-am alungat aplecându-mă aluziv cu mâna către asfalt... am trecut prin multe ca să dau de sursa fumului, dar fără nici un succes.

Puteam desigur să dezvolt puţin căutările mele şi chiar să ajung la o soluţie cu cititorul acestor rânduri, punându-l în faţa unui tablou impresionant de pe strada Eroilor, cu porci arşi defilând static pe trotuarul prins între cele două centuri de şosea... numai că aş fi ajuns unde nu trebuie şi în plus ar fi fost exagerat. Toţi îmi reproşează plăcerea asta neînţeleasă de a exagera. Păi cum să nu o fac, de vreme ce mă pretind scriitor? Cum altfel să-mi stimulez imaginaţia? Aş fi putut face treaba asta, dar zău că nu-i văd rostul. Mi-am sfârşit căutările aşezându-mă pe o bancă de pe strada Eroilor, deschizându-mi cartea şi citind câteva fraze. Lângă mine, un ţăran mânca o ureche de porc bine prăjită.

Degeaba... uneori chiar nu mă pot abţine.