N-am scris niciodată pînă acum despre cărţile lui Alexandru Paleologu, deşi intenţionasem cîndva să-mi dau doctoratul cu o teză despre viaţa şi opera acestui eseist de autentică fibră montaigneană, arbitru al eleganţei în toate cele şi "ambasador al golanilor" în lumea civilizată, într-un moment de cumpănă al istoriei noastre. N-a fost să fie. Spre norocul meu, zic, gîndindu-mă cu spaimă la ce s-ar fi întîmplat dacă îmi îngropam magistrul între două coperţi, ca pe un obiect de studiu oarecare. Intuitiv, mi-am dat seama că personalitatea vie a lui Paleologu refuză un astfel de tratament "livresc", "academic", şi de aceea, poate, m-am trezit îngînîndu-l fără să vreau, asimilîndu-i pe nemestecate ideile şi personalitatea, fără pic de simţ critic. Ajunsesem să-i împrumut pînă şi timbrul vocii, cu graseierile acelea şarmante, care numai pe el, vorbitor versat de franceză, îl prindeau de minune. Pe mine, fiu de ţărani cu limba lată, obişnuit mai mult să tac decît să vorbesc, ron-ron-ul mă făcea de-a dreptul ridicol. Noroc că mi-am dat seama la timp, înainte de a păţi vreo ruşine.
Evident, nu puteam fi atît de stupid încît să mă consider singurul admirator al cărturarului cu verb sclipitor şi inteligenţă tăioasă, de sofist călit în dispute (Ce este adevărul? se numea conferinţa la care am asistat, pe la jumătatea anilor '90, în Aula Universităţii din Iaşi). Dar admiraţia celorlalţi mi se părea lipsită de autenticitate, un banal fenomen de contaminare mediatică, ce scotea în evidenţă aspectele superficiale ale unei personalităţi de calibru greu, nu lipsite de contradicţii. I-am auzit pe mulţi indivizi de gust îndoielnic şi cultură precară făcînd mare caz de "paradoxele", de "spiritele" lui Paleologu. Toţi îi spuneau, cu nesimţită familiaritate, "conu' Alecu", de parcă s-ar fi referit la un Mitică oarecare - e drept, cu ceva ştaif aristocratic în plus. Din bunătate şi dintr-o superioară înţelegere faţă de semeni, omul nu protesta, se comporta politicos şi cordial (Politeţea ca armă e titlul unuia dintre volumele sale tîrzii), stătea de vorbă cu toată lumea, lăsînd proştii să moară pe limba lor. Numai că atitudinea aceasta generoasă faţă de vulg n-a prea fost înghiţită de mandarinii scenei noastre intelectuale, care au ţinut să-l taxeze ba pentru "colaboraţionismul" său de odinioară, ba pentru "conştiinţa rea" ce i-ar fi umbrit, chipurile, anii din urmă.
Îmi amintesc de neplăcutul episod al campaniei de discreditare publică, dinaintea unor alegeri, atunci cînd ziariştii i-au vînturat în presă dosarul, deşi venerabilul senator liberal îşi mărturisise de mult, chiar dinainte de 1989, păcatul de a fi semnat, la ieşirea din puşcărie, vinovatul contract cu Securitatea (în treacăt fie spus, nici unul dintre colegii de suferinţă nu i-au urmat exemplul, într-un gest comun de regret şi de căinţă mărturisită public). În acel moment dificil, un tînăr intelectual cu instinct politic (numele n-are importanţă) se despărţea de Paleologu, declanşînd o reacţie surprinzător de violentă, neaşteptată la omul cu faimă de înţelept, însă explicabilă, avînd în vedere că pe cei doi îi lega o prietenie recentă. Apele s-au liniştit mai apoi, dar rana a rămas deschisă, de vreme ce autorul Bunului simţ ca paradox mărturisea, cu puţin înainte de a se stinge din viaţă, că singurul său prieten ar fi un medic de ţară, un om "extraordinar" (chiar aşa zicea, "extraordinar"!) cu care se întîlneşte de zeci de ani în fiecare duminică, fără a se fi plictisit vreodată. "Dar Pleşu, Liiceanu, Patapievici?", l-a întrebat Eugenia Vodă, într-una dintre cele mai emoţionante emisiuni difuzate vreodată pe micul ecran. În loc să dea un răspuns, Paleologu s-a eschivat printr-o replică de genul "Nu vreau să vorbesc despre intelectuali, chiar dacă printre ei se află destui oameni de treabă", şi l-a dat ca exemplu pe Adrian Păunescu, care, într-o nefericită împrejurare, se străduise să aducă zîmbetul pe chipul soţiei sale bolnave de cancer. Morala: prin gestul acesta nobil şi profund creştinesc, oportunistul bard se dovedea mai "uman" decît intransigenţii judecători de ieri şi de azi, campioni ai luptei împotriva comunismului, şi infinit mai "bun" decît intelectualii depersonalizaţi, din categoria "profesioniştilor" cu inima sterilizată de microbul meschin al rezistenţei prin cultură.
Fără să fi trecut prin asemenea suferinţe cumplite, înclin totuşi să cred că intelectualii nu-s chiar aşa de răi pe cît le merge buhul de la un timp încoace, într-o lume ce dispreţuieşte tot mai mult valorile spiritului. Dar, în momentul acela, cînd Paleologu primea lovitura de graţie taman de la un "prieten" filozof, nici nu voiam să aud de intelectuali. Oare nu trebuia să fie prietenia, cheie de boltă a tuturor virtuţilor cu putinţă, însăşi finalitatea actului de cultură? Desigur. Aşa cel puţin vedea lucrurile Paleologu, e drept, pe urmele lui Aristotel, care, în Etica nicomahică, defineşte dreptatea ca fiind ceva de ordinul prieteniei. E de la sine înţeles că nici eu nu puteam gîndi altminteri. De aceea, probabil, devenisem un pic mizantrop, cultivam reverii păşuniste, intenţionînd să mă retrag undeva, într-un loc ferit, departe de lumea făţarnică a "boierilor minţii". Nu mai ştiu cînd am ieşit de sub vrajă; probabil, odată cu intrarea la universitate şi cu debutul în presă, evenimente care m-au constrîns să-mi improvizez, cît de cît, o "personalitate". Dar de ieşit am ieşit, şi de atunci am început să-l imit mai puţin, înţelegîndu-l parcă mai mult pe Alexandru Paleologu, maestrul din umbră, cel care mi-a arătat, la momentul potrivit, calea dreaptă, a omeniei şi a bunului-simţ (ca paradox, fireşte).
În biblioteca mea păstrez ca pe un obiect de preţ volumul Despre lucrurile cu adevărat importante, pe care autorul mi l-a dăruit într-o seară de mai, în anul de graţie 1998. Îl vizitasem acasă, în locuinţa de pe strada Armenească, cu pretextul de a-i lua un interviu. Or, numai de interviu nu-mi păsa mie. Ardeam de nerăbdare să-mi întîlnesc magistrul, să-l văd cu ochii mei, să-l aud vorbind, fără a lua în seamă deloc posibilitatea unei dezamăgiri provocate de confruntarea cu realitatea, cum se întîmplă adesea cînd aşteptările sînt prea mari. Că n-aveam de ce mă teme mi-am dat seama chiar de la telefon, cînd a trebuit să-mi anunţ vizita. Mi s-a răspuns cu o voce caldă, familiară, care mi-a dat curaj. Am fost primit în aceeaşi zi, pe la prînz, într-o cameră austeră - un salon, de fapt -, cu duşumea pe jos şi doar cîteva piese alese de mobilier vechi: o masă, două fotolii, nişte rafturi pline de cărţi, şi cam atît. Amfitrionul era îmbrăcat după etichetă, etalînd un costum splendid, cu toate accesoriile de rigoare, de la papion la butoni. Aşa se simţea el bine, în lume, ca şi în propria casă, unde intimitatea avea anumite reguli, fără să se restrîngă la aspectele vulgare ale ţinutei dezordonate. Eu, dimpotrivă, nu mă simţeam deloc în largul meu, mi-era teamă să nu dezamăgesc şi stăteam ca pe ghimpi pe bucăţica de scaun pe care îndrăznisem să mă aşez. Atmosfera s-a destins însă imediat, pentru că Paleologu, după ce mi-a aruncat o privire scrutătoare pe deasupra ochelarilor, a priceput repede cu cine are de-a face (în plus, ştia că eram moldovean, că vin de la Iaşi, oraşul soţiei sale) şi a început să vorbească firesc şi spontan, fără protocolul obişnuit, cu o vervă întreţinută de coniacul fin, franţuzesc, şi tutunul de calitate.
La un moment dat, brusc, mi-am dat seama de un lucru îngrozitor: uitasem să deschid aparatul de înregistrat! Mă treceau fiori reci, dar nu puteam face nimic. Omul vorbea, evocînd trîmba de vedenii a unor vremuri apuse, şi nu mă lăsa inima să-l opresc. Aşteptasem doar atît de mult clipa asta!... Astfel s-au scurs cîteva ore bune, pînă cînd, înainte de a-şi aprinde o nouă pipă, m-a întrebat ce-aş mai dori să ştiu. Abia atunci am îndrăznit să-mi mărturisesc vina de a nu fi băgat aparatul în priză, spre amuzamentul îngăduitorului amfitrion, care se grăbi să-mi acorde, împreună cu iertarea, încă o repriză de povestit lucruri de pomină, pierdute pentru oameni. Îi plăcea să se considere un "rîzător", prevalîndu-se de înclinaţia către rîs drept unic argument, mai puternic decît orice arbore genealogic, capabil să ateste legătura "de sînge" dintre familia sa şi vestita stirpe a împăraţilor bizantini. Mărturisea cu vădită satisfacţie că tocmai capacitatea de a rîde şi de a lua răul în rîs a constituit pentru el, mereu, cheia fericirii în viaţă. Pofta lui imensă de rîs era, deci, un fel de garanţie a rezistenţei morale şi a libertăţii de spirit. Ca atare, obişnuia Paleologu să repete ades (citez din memorie): numai cine ştie să rîdă ştie şi să înţeleagă ceea ce e profund. Nerîzătorii n-au acces la profunzime niciodată.
Cînd am ieşit în stradă, era deja noapte. Ţineam în mînă cartea şi o casetă de pe care am transcris, mai apoi, aşa-zisul "interviu" publicat în Jurnalul literar (în realitate, nici nu apucasem să formulez întrebările, care au fost intercalate post festum). Nu uit cît de mult m-a surprins frumuseţea stilistică a acelui text înregistrat pe bandă, la o banală şuetă, de parcă vorbitorul şi-ar fi cîntărit toate cuvintele, ca un orator ce-şi memorează dinainte discursul, mimînd spontaneitatea. Aici nu era însă nimic regizat. Dimpotrivă! Entuziasmat peste măsură, i-am trimis ulterior o epistolă cam exaltată, în care mă ofeream voluntar să-i redactez memoriile "vorbite". Nu am primit răspuns, dar n-aveam cum să mă supăr pentru atîta lucru. Altele vor fi fost atunci, pentru domnia sa, priorităţile. Prin urmare, m-am mulţumit să-l admir doar de la distanţă, citindu-i intervenţiile din presă, urmărindu-l la televizor ori de cîte ori se întîmpla să fie invitat la vreo emisiune. Şi asemenea evenimente nu erau deloc rare, căci Paleologu ştia să se facă iubit. Afişa mereu zîmbetul său îngăduitor şi ironic, de om capabil, la o adică, să-şi rîdă de viaţă dacă aceasta devine inacceptabilă, dar fără maliţie, fără dispreţ, ca atunci cînd şi-a exprimat public, în cadrul unei campanii împotriva fumatului, satisfacţia de a fi reuşit să scape de ti-călosul nărav, satisfacţie cu atît mai mare, zicea, cu cît renunţarea venea tîrziu de tot, la capăt de drum.
Or, pe mine renunţarea cu pricina m-a îngrijorat teribil, ca un semn de rău augur, confirmat ulterior de o evidentă schimbare în gesturi şi în discurs. Într-adevăr, "rîzătorul" Paleologu nu mai zîmbea aşa des. Vorbea însă tot mai mult despre bătrîneţe şi moarte, făcea elogiul iubirii creştine şi al milei faţă de aproape (el, care afirmase cîndva că marea iubire e o superioară perversiune!), îl evoca insistent pe părintele Stăniloae, duhovnicul său de taină, pentru ca, într-un sfîrşit, la emisiunea aceea a Eugeniei Vodă, să-l văd pe Alexandru Paleologu plîngînd pur şi simplu. Îşi amintise de cea de a doua soţie, femeia răpusă de boală (trecuse şi ea prin calvarul puşcăriilor comuniste), şi se învinovăţea că nu ştiuse s-o iubească mai mult, cum ar fi meritat. A recunoscut apoi că este el însuşi bolnav, constatare menită a-l descumpăni oarecum, totuşi nu într-atît încît să renunţe la luptă, de vreme ce, în circumstanţe şi mai rele, pe jumătate paralizat, Yves Montand găsise puterea să zîmbească şi să exclame, cu ultimele puteri: "Viaţă, eşti atît de frumoasă!". Cu vocea stinsă, strangulată de emoţie, Alexandru Paleologu a repetat de cîteva ori, ca pentru sine, cuvintele fostului iubit al vestitei cîntăreţe care nu a regretat niciodată nimic. A schiţat apoi un surîs vag, de o inubliabilă tristeţe, tăiat imediat de şuvoiul lacrimilor îndelung reţinute. Cine nu a plîns atunci, împreună cu Alexandru Paleologu, nu va putea în veci să înţeleagă ceea ce e profund, cu adevărat profund.
La puţin timp, s-a şi stins din viaţă, fiind înmormîntat cu onoruri naţionale. Dar, la înmormîntarea lui, din mulţimea care se adunase să-l conducă pe ultimul drum, n-a plîns aproape nimeni.