Sunt rudă cu unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume

Nu-mi vine să cred că e adevărat ce-am aflat, nici nu ştiu cum să reacţionez. Mereu am trăit cu impresia că provin dintr-o familie modestă, iar acum aflu că, din contră, sunt rudă cu unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume şi că originile mele sunt dintre cele mai alese. Se învârte pământul cu mine; cine-ar fi crezut? Dar să mă calmez şi să o iau cu începutul.

Îmi amintesc de bunicul meu care ştia să prelucreze fierul. Când eram copil mă punea să trag la foale până când metalul se înroşea şi devenea gata de modelat. Mă minunam cum o bucată de fier lua forma unei potcoave, cum materia curgea şi se transforma. Avea propria lui fierărie, "birou" în care în unele zile lucra de dimineaţă până seară. Mereu strigau oamenii la poartă; veneau să-şi programeze caii la potcovit. Avea un caiet de notiţe şi-şi planifica întâlnirile, uneori cu săptămâni înainte. Datorită seriozităţii cu care îşi făcea treaba se bucura de respectul localnicilor. Cu meseria asta a făcut avere; a cumpărat pământ, a făcut case şi nunţi copiilor. Gospodar din fire, când nu lucra în fierărie se ocupa de grădină sau de animale; îi plăcea foarte mult să gestioneze resurse (bani, cereale etc.). De multe ori îmi spunea cât de multe avem noi şi cât de protejaţi suntem faţă de multe rele care se întâmplă în lume; nu uita să-mi reamintească şi cât de norocoşi suntem că avem gară de tren aproape şi astfel suntem doar la o aruncătură de băţ de oraş. Când era bine dispus şi avea mai mult timp (mai ales iarna) îmi spunea poveşti (preferata lui era Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte), îmi vorbea de Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare şi-mi recita poezii. Oamenii îl ştiau de Mănică Ţiganu', fierarul de la marginea satului.

Mă gândesc şi la bunica mea. Când vroiam să iau flori din cele 3 grădini pe care le îngrijeşte, îmi spunea că ar prefera să îmi dea bani să-mi cumpăr de la piaţă pentru că "e păcat de ele să le rupi, mamaie". Când era tânără ducea copii din sat la mare să facă "tratament cu nămol". Apoi, pentru mai mult de 20 de ani a dus la Bucureşti (cu acelaşi tren de care zicea bunicul meu) oamenii din sat cu probleme de sănătate, la prietena ei de-o viaţă "doctora Ştefăneasca". Am crescut auzind-o de oameni care s-au însănătoşit, de operaţii reuşite, de fata-lu'-nu-ştiu-cine care s-a făcut bine după nu-ştiu-ce-tratament. Când mă îmbolnăveam mă lua cu ea la Bucureşti. Eu mă bucuram când veneam în Capitală; mergeam cu metroul şi scările mişcătoare şi doamna doctor Ştefănescu îmi făcea ceai cu biscuiţi şi-mi vorbea foarte frumos; ca să nu mai spun că îmi dădea mereu jucării şi cele mai frumoase haine de la fetele ei mai mari. Am crescut astfel cu costum de blugi adus din străinătate şi păpuşă "negresă" care nici nu ştiu dacă se puteau cumpăra din România. Am crezut că doamna doctor o apreciază pe bunică-mea pentru că îi aducea ouă, lapte şi găini de la ţară; însă ani mai târziu, am aflat că o apreciază aşa mult pentru că e o femeie foarte deşteaptă şi dacă ar fi crescut în alt mediu ar fi avut cu siguranţă o carieră de succes. Poate că de aceea bunica m-a încurajat să învăţ cât mai bine şi să devin cât mai bună. E drept că tot ea mi-a zis să-mi găsesc un bărbat mai deştept şi mai puternic decât mine (eventualel plângeri şi reclamaţii pe adresa bunicii, vă rog:)). Pe bunica-mea oamenii o ştiu ca Ioana lu' Mănică Fieraru' de la Bălteni.

Tata glumea când eram mică; îmi spunea să nu cumva să mănânc ciocolată sau pâine neagră că o să mă muşc de mână, dar eu mă făceam că nu înţeleg ce zice. Mă sfătuia des să mă alătur unor oameni mai deştepţi decât mine de la care să am ce să învăţ, în loc să mă simt bine fiind cea mai bună printre oameni mai puţin deştepţi. De-asemenea, îmi zicea să nu-mi "fure ochii" nimic din casele oamenilor, să nu " pun mâna" pe nici un obiect oricât de mult mi-ar plăcea, chiar dacă oamenii respectivi au şi "pod de aur" în faţa casei. Mi-a zis mereu că îmi dă el tot ce am nevoie şi dacă nu are se dă peste cap şi tot o să am ce-mi doresc. Uneori îmi spunea că ar vinde şi casa dacă e nevoie doar ca să am tot ce-mi trebuie. O spunea cu convingere şi suficient de des. Am avut astfel siguranţa că (o să) am suficiente resurse indiferent de "realitatea" curentă. Cuvintelor li s-au adăugat şi fapte. În ultimul an de liceu, pe când încă locuiam în Slatina, făceam naveta la Bucureşti (exact, cu acelaşi tren) ca să fac meditaţii cu o profesoară universitară, consumând pe educaţie mare parte din (ne)veniturile familiei. Nu mi s-a zis că nu se poate. Am crescut astfel fără prea multe limite şi cu senzaţia că orice e posibil. Comportamentul tatălui meu ar putea fi foarte uşor catalogat de unii iresponsabil, inconştient sau cel puţin nerealist. Indiferent de cât de dificilă ar fi fost situaţia, avea o încredere incredibilă că "lasă că ne descurcăm noi". Oamenii îl ştiu ca Vică care lucrează la uzina de-aluminiu ca sudor.

Mama este, mai înainte de toate, o femeie frumoasă şi elegantă. Şi nu e numai părerea mea; când era adolescentă i s-a propus să fie fotomodel, însă încurcată de propunere şi neştiind la ce să se aştepte, a refuzat. Pe mine m-a avut când avea doar 17 ani. La vârsta aceea eu abia terminam de măritat păpuşa cu căţelu'. Am avut o copilărie lungă (poate ca să o compensez şi pe a ei) în care am beneficiat de multă grijă; mereu a stat cu mine cât timp eu citeam şi scriam de dimineaţă până seara. De la mama am învăţat ce înseamnă corectitudinea şi egalitatea; verile când stăteam la ţară ea făcea naveta zilnic de la oraş (de-acum ştiţi cum). Aducea dulciuri însă dacă se întâmpla să fie şi verişoara mea pe-acolo le împărţea egal, ba chiar îi dădea ei mai mult, comportament diferit faţă de ce văzusem la alte mame. De-asemenea, mi-a încurajat curiozităţile şi nevoia de a fi modernă (şi mondenă:)) aducându-mi la ţara unde îmi petreceam vacanţele, reviste de adolescenţi precum Bravo sau Salut (pe vremea mea astea erau:)). Prezenţa ei delicată nu a împiedicat-o să insiste să ne mutăm la oraş când aveam doar câţiva ani şi nici să se transforme într-o leoaică ca să convingă directorul şcolii să mă mute la o clasă mai bună. Cu toate astea dacă ar fi doar o frază prin care aş defini-o pe mama ar fi capacitatea de a avea grijă de cei din jur şi de bunul public. Oamenii o ştiu ca Geta lu' Vică şi femeie de serviciu.

Mă gândesc şi la fratele meu care este un pic mai mic decât mine. Cât m-am chinuit şi eu şi mama când era în clasă întâi să zică "marinar" şi nu "marinel" şi nici "marinal":). Când eram în şcoală am fost amândoi într-o excursie pe Valea Oltului. Opţional în excursie era inclusă şi o plimbare cu vaporul pe Dunăre. Mi-ar fi plăcut să mă duc însă nu aveam suficienţi bani. Atunci mi-a oferit el banii lui de buzunar. Nu o să uit niciodată gestul lui făcut cu inima deschisă. Am crescut şi am urmat cărări de dezvoltare diferite. El a făcut şcoala profesională şi apoi s-a angajat într-o uzină care are de-a face tot cu aluminiul. Nu ne-am văzut prea des în ultimii ani, de când eu am venit la Bucureşti, iar apoi am plecat în State. Însă de câte ori mă duc acasă parcă e şi mai înalt şi mai frumos. Ultima dată când am vorbit cu el mi-a spus atât de multe lucruri înţelepte, am fost atât de mândră de el; însă cel mai mult îl admir pentru că s-a reîntors la liceu. De-abia aştept să vorbesc cu el şi să văd cum îi merge cu şcoala. Pe fratele meu îl cheamă Emil.

Cât am fost copil mi-a fost greu să accept că sunt rudă cu un potcovar, un muncitor şi o femeie de serviciu. Ca să nu mai spun că nu am vrut să accept în ruptul capului că sunt ţigancă. Îmi doream ca mama să fi fost măcar secretară, iar tata ideal cu câteva tonuri mai deschis la piele. Aş fi dat orice ca străbunica din partea mamei să nu mă ţină de vorbă când vindea seminţe în faţa şcolii; sau măcar colegii să nu se prindă că mi-e rudă. Mă izolam de familie şi mă regăseam în cărţile mele de poveşti, visând ore-n şir să am părinţi adoptivi. Îmi imaginam ce locuri aş fi vizitat, ce lucruri aş fi experimentat şi cât de multe lucruri aş cunoaşte.

Anii au trecut şi am ajuns să am părinţi adoptivi, să călătoresc şi să văd locuri minunate, să fiu acceptată în familii cu nume mari şi viţă nobilă. Au fost fragmente din viaţă care au întrecut scene de film şi care au semănat cu cele mai frumoase poveşti. Am început să am acces la cunoaştere aşa cum am visat dintotdeauna. Şi vedeţi voi, uneori educaţia nu te face mai deştept şi nici mai înţelept; nu face altceva decât să-ţi schimbe percepţia. Când am învăţat despre economic development mi-am dat seama că bunicul meu ar fi avut o carieră strălucită la World Bank, bunica mea a fost dintotdeauna un social worker care a ajutat într-un mod natural şi spontan comunitatea ei; iar eu îi mulţumesc atât de mult pentru că mi-a oferit acces la cei mai buni medici din ţară. Când am fost în Guatemala am înţeles cât de mult a contat ce m-a învăţat tata şi cu ce ambiţii şi încurajări am pornit în viaţă. Când am înţeles "The culture of serving" în State am fost mai mândră de mama mea ca niciodată. Când am citit despre lipsa de interes a elevilor faţă de continuarea studiilor, l-am admirat sincer pe fratele meu pentru dorinţa de a-şi termina liceul.

Departe de perfecţiune, chiar şi cu multe neajunsuri, familia mea este ghidată de principii şi valori puternice, de dorinţa de a fi respectaţi şi integraţi în societate; ai mei mi-au oferit siguranţă, dar mai mult decât orice mi-au oferit libertate şi sprijin în orice am vrut să fac. Puteam să le spun că vreau să studiez sau că vreau să fiu vânzătoare într-un aprozar; atâta timp cât aş fi fost fericită pentru ei tot bine ar fi fost. Chiar dacă se bucură de ceea ce fac nu m-au împins niciodată nici spre o "meserie bănoasă" sau spre ceva ce ar fi crezut ei că ar fi mai bine pentru mine. Atunci când am picat licenţa, nu mi-au zis nici măcar o dată că aş fi proastă sau că nu am meritat încrederea lor. Ar trebui să fii nebun să nu apreciezi aşa ceva sau să ai creierul spălat de o societate cu valori pe dos.

În ce lume nebună trebuie să trăim dacă un copil refuză să-şi recunoască părinţii din cauza rasei, a funcţiilor sau a bogăţiei materiale! Însă lucrurile s-au schimbat acum în singurul loc unde trebuia să se producă o schimbare... în capul meu; acum nu-mi imaginez că aş fi putut să mă nasc într-o familie mai bună sau mai aleasă; ca atare, în nici un caz nu fac un compromis cu mine însămi sau din bunătate îi accept aşa cum sunt, ci în sfârşit am ochi să îi văd cu adevărat: nişte oameni valoroşi şi extraordinar de bogaţi; o bogăţie care nu-ţi ia ochii, dar îţi cucereşte sufletul, îţi da aripi şi te ghidează spre dezvoltare.

Căutând în arborele meu genealogic, mergând pe firul valorilor familiei mele cu cine credeţi că am descoperit că sunt rudă? Cu Andrew Carnegie, filantrop renumit şi unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume. El consideră că "omul care moare bogat, moare în dizgraţie"; aşadar a donat "tonele de bani" avute în scopuri filantropice, afirmând că ceea ce lasă moştenire familiei sunt principiile şi valorile lui, acestea fiind suficiente generaţiilor viitoare pentru a reface bogăţia materială. Recunosc că după ce am aflat toate astea, Andrew Carnegie a devenit unchiul meu preferat!:)

Cu astfel de rude şi trezindu-mă pe cap cu o zestre atât de bogată, nu-mi rămâne decât să fac tot posibilul să mă ridic la standardele "impuse" de familia mea.