Scorbura din nuc

Despre nucul care îşi desfăşura crengile peste cele două curţi, a noastră şi a fratelui bunicului, nu mi-am amintit prea des, dar şi când îmi amintesc de el, nu pot să mai adorm, mă foiesc şi uneori mă prinde chiar dimineaţa cu ochii în tavan.

Nucul nostru era aşa de mare încât acoperea tot cerul şi tot ce era sub el, chiar nu se mai vedea nimic, nu mai răsărea nimic, tot locul părea ars, doar cu ţărâna aceea albă şi pietricelele lăsate acolo din jocurile noastre. Intram pe poarta veche din spate, făcută dintr-un singur trunchi de nuc, altul dintr-o altă vreme, cum spuneau ai noştri şi cât era curtea de lungă o străbăteam sub bolta crengilor lui. Înflorea târziu cu mâţişori, ultimul dintre pomi şi îşi lepăda frunzele galbene tot ultimul. Mergea încet şi sigur dinspre primăvară spre toamnă ca orice pom, dar el întârzia în el însuşi, după somnul de iarnă, parcă să se dumirească despre cum o fi pe lume. E drept, că eu pe atunci nu eram decât un nod de fată, cu săndăluţe mici, mici, pe care mi le cumpărau totdeauna de Paşti când ne înnoiam toţi, aveam codiţe cu fundiţe colorate şi ochii negri, negri ca de viezure, cum spuneau ei. Nucul mi se părea, aşa de maaaare, pe vremea aceea, dar şi dacă ar mai fi existat şi azi, mie tot aşa de mare mi s-ar fi părut. Jumătate de coroană acoperea curtea noastră, iar cealaltă jumătate pe a unchiului Toader. Crengile erau viguroase şi puteam la încheieturile lor să ne facem vara cerdace, mici căsuţe suspendate. Din cauza frunzişul lat şi a rămurişului bogat, aproape că nu ploua de loc sub nuc. Umbra îi era deasă ca o lumină cenuşie. Noi ziceam că noaptea, ca o Zână Neagră, ieşea din scorbura lui, că avea şi o scorbură, unde locuia o nevăstuică rea şi să avem grijă să nu ne muşte. Şi cu cât urcai spre vârf, cu atât era mai intens clarobscurul şi foşnetul de frunze. O cupolă a cerului, asta era nucul nostru. Câteodată mă întrebam dacă pot să urc la cer pe acolo, dar nu ajungeam niciodată până în vârf, ziceam că trebuie să mai cresc, că obosesc şi, lasă, când o să fiu mare o să vedeţi voi!

Sub el, te lua dârdâiala, cum zicea bunica şi nu trebuia să trecem pe acolo sau să stăm în el fără căciuliţă pe cap. Uneori, când răceam dădeau vina pe nuc. Iar aţi stat pe acolo şi v-a tras curentul! Poate da, poate nu, cine mai ştia? Ne ştergeam năsucul cu mâneca şi fugeam la joacă cu felia de pâine cu marmeladă în mână. Cum iarbă nu prea era sub el, găinile, raţele, purceii erau feriţi de locul acela. Toamna acolo călcam pe nuci ca pe pietriş, alunecam râzând sau ne aşezam la "locul cu pietre" unde spărgeam nucile. Pe o piatră lată puneam nuca şi cu una mai mică, dar rotundă, o loveam precum cu un ciocan şi, gata, miezul ieşea la iveală. Ne mai loveam şi pe degeţele. Au!! Până te măriţi îţi trece, ziceam. Ne mânjeam prin august de negreala cojilor de nuc şi acesta se mai curăţa târziu, în iarnă, de pe degetele noastre, după multe straturi de iod adăugate. Iar când "băteau nucul" cu beldiile, era un covor verde-maro de nuci cojite şi semidecojite, mari cât o ceaşcă sau cât un pumn de copil, cum rar mai văd acum prin piaţă. După ce cădeau toate ca o ploaie grea, se aduna cu lopeţile covorul de nuci, iar dacă nu erai atent puteai să îţi spargi capul între ele. Vezi, mergi binişor să nu cazi, zicea bunica. Se făcea o grămadă mare de nuci toamnă de toamnă. Se mâncau cu must şi pâine caldă toamna, toată iarna erau bune la făcut plăcintă sau sparte în zilele lungi de post şi la şezători.

Când le adunau în grămezile mari, pentru noi copii era un loc de joacă nemaipomenit, cu mii de bile. Acolo ne dădeam "de-a curu-n cap" de pe muntele de nuci. Muntele meu de nuci semăna cu comorile din povesti, eu ziceam că sunt de aur şi numai de aur. Da, aşa erau nucile mele şi dădeam tuturor copii de pe stradă. Na, mă, luaţi şi voi că nu aveţi nuci ca ale noastre. Aşa, dă-le copiilor, să nu mai se caţere pe gard şi să îi rupă cânii, zicea şi bunicu'. Aveam doi dulăi care cică erau pe jumătate lupi! Eu mă miram că lupilor, ştiam din povestea bunicului, nu le plăcea să stea în zgardă. Nu ştiu de ce lui îi plăcea povestea ceea scurtă cu câinele şi lupul. Dar şi mie îmi plăcea.
"Cică s-ar fi întâlnit un câine cu un lup şi fiecare povestea ce ştia din lumea lui. Lupu' era cam flămând şi zgribulit. Câinele se lăuda, că ce bine e la stăpânul lui, care îi dă de mâncare în fiecare zi şi el nu face mai nimic, doar latră şi are grijă să nu se apropie duşmanii. Lupu' cel sălbatic se minuna şi zicea, că vai ce bine o fi la tine în sat, dacă îţi dă în fiecare zi de mâncare şi nu trebuie să mai alergi şi poţi chiar să te şi îngraşi, pot să vin şi eu la voi? Da, sigur, o să vorbesc cu stăpânul meu cel bun. Dar când să se despartă, observă rosătura de la gât a câinelui. Dar asta ce e la gâtul tău. Apăi, cum ce e? Nu ştii? E de la zgarda cu care trebuie să fiu legat. Aha! Atunci lupul pricepu care era preţul traiului bun al câinelui. Astfel, când tocmai se gândea să vină şi el în sat la un stăpân, se răzgândi brusc şi o tăie spre pădure zicând: Dacă aşa stau lucrurile eu nu îmi dau libertatea pe un blid de mâncare. Şi dus a fost." Bunica râdea de câte ori auzea povestea. Trebuia să aibă un tâlc mai adânc decât credeam eu, îmi ziceam atunci. Oricum nu credeam că Grivei al nostru, legat un pic mai încolo de nuc, are sânge de lup, căci dacă avea, atunci ar fi fugit în pădure. Dar el stătea acolo, dormita încolăcit şi câteodată îi mai cădeau şi nuci pe coteţ sau în cap, săracu' de el! Poc, poc!

Multe, multe nuci mai erau pe atunci.

Nu ştiu de ce unchiul şi bunicul se cam certau. Şi asta se vedea şi după nuc. Că nu culegeau în acelaşi timp nucile, că gardul care separa cel două curţi era cam ruginit din sârmă veche şi fier care intraseră în trupul nucului de mă uitam cum poate bietul nuc să sufere fierul acela în coajă şi trup fără să se întâmple nimic, să crească mai departe şi să îşi acopere rana!

Curţile erau mari, pline de acareturi şi nucile cădeau uneori ca vorbele până departe. Cel mai frumos era când nucul cânta în nopţile cu lună. Adică începea decojirea. Plesneau nucile ca scânteile din focul de vreascuri pe care îl auzeam la sobele noastre iarna. În serile de septembrie era linişte, de aceea se auzeau ca o muzică lină. Eu ziceam că o zână mică cu bagheta ei se jucă pe acolo. Stăteam la fereastră şi ascultam. Câteodată muzica era alungată de zbieretele şi ţipetele vărului din curtea cealaltă. Ţipa la puii de găină, alerga pe cai închipuiţi şi lovea cu biciul tot ce întâlnea de la florile bunică-si, la gardurile de stuf pe care le îndoia. Bunica zicea că Răzvan e copil rău şi să nu mă joc cu el, dar nu ştiu de ce tocmai el şi eu ne găsiserăm să ne facem câte un leagăn, apoi cuibare, apoi cerdace, fiecare în partea lui de nuc şi să ne lăudam cu ele. Nu aveam voie să vorbim între noi, bunici noştri erau certaţi, se înjurau. Du-te-n pizda mă-tii, mă, partea ta! Ba du-te tu, mă, în partea ta! Cică săriseră cu topoarele unul la altul pentru nu ştiu ce pământuri de mult uitate, acum nu mai era vorba de nici un pământ, dar mai umbla vorba că aveau mame diferite una rusoaica şi ailaltă moldoveancă şi că stră-stră-bunicul acela, să vedeţi, să vedeţi... eu mă gândeam că tre' să fie vorba de cel care era frate de pom cu nucul celălalt... ar fi fost aşa şi pe dincolo cu averea şi cu muierile. Aşadar nucul era tare falnic şi parcă îi arăta cu degetul pe cei doi fraţi certăreţi. Străbunul le făcuse case amândurora şi tăiase curtea în două. Apoi Toader, mai mic, dar mai al dracului, se băgase primul în CAP şi ajunsese preşedinte. Şi ca să arate ca el este "om al satului", a făcut cum i-au zis comuniştii, a donat curtea sa să se facă Cămin Cultural şi loc de horă şi păstrase numai puţin din ce moştenise. Mai târziu a făcut ce a făcut şi l-a mutat pe moş Onuz în Dealu' lu Moţu şi i-a furat grădina amărâtului ăla, sărac lipit şi singur cu Onuziţa, nevasta lui, la 70 de ani. I-a făcut şi casă numai să plece, puturosul dracului, şi să lase locul liber astfel ca el să îşi refacă grădina pierdută. Se credea, unchiuroiul ăsta singurul destoinic în sat. Dar încă mai trăgea cu ochiul la curtea bunicului care rămase particular şi îşi muncea pământul cum s-o putea, numai să nu intre în CAP, la dracii ăia. Aşa auzeam când vorbeau oamenii mari şi eu mă agăţam de fusta mamei. Acum în fiecare an care era luuuung, nu ştiu de ce îi zicea an, dar mi se spunea că am mai crescut cu un an după ce înfloreau ghioceii. Acum putem să mă urc singură în nucul nostru. Nu mai era nevoie să mă urce tata sau bunicul de pe umerii lor. Uite aşa, mă căţărăm ca o mâţă uşoară.

Îmi zgâriam picioare, cădem mereu şi avem genunchii mereu juliţi. Dar cei zece anişori, sigur, nu erau de găteli, aşa că puteam şi eu să dau cu pietre şi să ţintesc cu praştia, putem să mă caţăr în copaci, nu? E drept că mă certau şi râdeau de mine, dar când mă supăram aveam unde să mă duc. Îmi luam păpuşile şi mă duceam în căsuţa din nuc că acolo, credeam eu, nu mă supăra nimeni, e mai frumos şi de sus lumea se vedea altfel. Vezi să nu cazi cumva, ai grijă îmi ziceau. Seara, uneori, vedeam stelele prin crengi şi îmi imaginam că le ating cu mâna dacă mă străduiesc. Dar se întuneca şi trebuia să mă strige careva să cobor la masă. Răzvan, tot aşa, îşi urcase şi el ciocane şi lemne în nuc. Făcuse o colivie şi punea laţuri de prins păsări. Ştiţi, în nuc era şi o mierlă, şi o cucuvea, şi poate o privighetoare care cântau pe rând şi nu se deranjau. El, băiat rău, voia să le prindă. Eu îl spionam de după frunzişul meu, partea mea şi îl pâram bunicii mele, nu la a lui că aceea se uita urât le mine. Îi mai povesteam păpuşii ce rea e mătuşa! Într-o seară am scăpat păpuşa, a căzut şi i s-a spart capul de porţelan. Acum arăta rău, nu ca atunci când o loveam eu că nu a fost cuminte, că nu prea era. De la o vreme începusem să mă gândesc că păpuşa asta e tare proastă, nu înţelegea nimic şi nu o mai băteam şi nici nu o mai certam. Mai mult, nici nuieluşa aceea de alun, aceea ca din poveştile pe care le citeam eu acolo sus în căsuţa mea din nuc, nu mai dădea niciun rezultat. Nu mai voia să fie vrăjită. Răzvan făcea o grămadă de pocnitori şi mă enerva la culme. Tocmai citeam cartea În junglă, o carte a junglei care nu era aceea a lui Kipling, ci a unuia cu un nume care se citea greu. Cartea mă făcea să mă cred în junglele Indiei lângă turmele de elefanţi care alegau şi, uite, băiatul ăsta rău îmi strică atmosfera. Chinuia un căţel şi o pisică de mă înnebunea! Hotărât lucru, nu pot avea linişte nici măcar aici în partea mea de nuc. A trebuit să îi strig să înceteze, el râdea afurisitul ca un stricat ce era, aşa zice bunica, că seamănă cu prostu' ăla de ta-su, care e un tractorist şi nu ştie să spună bună ziua femeilor bătrâne. Ei drăcie!

M-am dat jos cât am putut de repede să nu văd pisicuţa aceea agăţată şi chinuită. Citisem eu în poveşti că putea fi vorba de o zână prefăcuta în pisicuţă. L-am rugat să o lase în pace, că vreau să citesc şi nu pot, dar el râdea se uita la mine. Zicea: vezi că te-ai julit la genunchi, uite ce bubă ai! Şi ce dacă! Picioarele ne erau oricum cu mici zgârieturi şi ale lui şi ale mele. Mai tot timpul cum o zgârietură trecea, alta şi apărea. Ce faci tu în partea ta de nuc? Eu i-am arătat ce citesc şi am spus că e o cartea despre... El s-a uitat aplecându-se cu capul în jos de pe craca pe care se afla. Apoi tu citeşti de astea? Da. El citea Winnetou, că era mai mare. Dacă ne văd bunicii, precis ne ceartă! Am început să urc tot mai sus şi el s-a luat după mine. Din creangă în creangă ne opream să povestim pe şoptite ce citisem fiecare să nu ne audă careva. Şi atunci Winnetou a sărit pe cal şi cu arcul întins a tras, uite aşa! Eu mă uitam cum sărea şi el din creangă în creangă şi cum se crede călare pe un bidiviu. Scrie acolo că europenii au venit cu cai, care s-au sălbăticit în America, pe care apoi i-au domesticit şi pieile roşii din triburile incaşe şi... Fugi mă, că tu mă minţi! Nu ai citit nimic, asta ai văzut în filme! Nu, pe crucea mea! Dar în cartea ta ce scrie? Apoi aici e vorba de un băieţel care trăieşte în junglă cu tatăl lui. Şi? Şi cum învaţă să vâneze şi să ia urma animalelor sălbatice. Aha! E plictisitoare dacă nu se întâmplă nimic. Da, nu prea se întâmplă decât că acel băieţel, creştea. Dar mie îmi plăcea teribil că se vorbea acolo de junglă, un loc unde ori plouă, ori e foarte cald şi cresc copacii maaaari, mari uite aşa ca nucul nostru şi sunt multe pericole, dar şi multe ciudăţenii. Vărul meu se scărpină la una din julituri şi puse o frunză de nuc. Auzi? Tu crezi că există un asemenea loc? De ce mă întrebi? Păi mă gândesc că trebuie să fie ca un rai. Da, e ca un rai, e mereu cald şi oamenii nu sunt răi de loc. Eu nu cred că e rai, totuşi, zise el, nu vezi că în pozele astea arată şi şerpi şi tigri? Da, dar tigrii sunt cu blana frumoasă! zic eu. Şi cu colţi uriaşi cu care te muşcă de cur! Ha, ha, râse cristalin cu râs de băieţel, că asta era şi el, ca şi eroul despre care citeam eu. Atunci ne-am retras fiecare la coliba lui. Eu îmi mai imaginam, pe atunci, că poate fi Coliba Unchiului Tom şi mă gândeam să îl urc şi pe bunicul acolo, dar el râdea şi zicea, he, he tocmai acolo sus. Nu, fata tati, că eu îs bătrân, cum o să mă urc ca tine care eşti aşa vioaie. Şi nu voia de loc să urce în coliba mea.

Eu, pe acolo, îmi culcuşisem o perna, lucruşoare de jucării, peticuţe de la maşina de cusut a mamei şi cărţi care îmi plăceau mai mult. Dacă ploua aveam un acoperiş, îl făcuse tata când a avut un pic de timp, să nu plouă fata! Ma'a îl certa că nu e bine să mă înveţe cocoţată pe acolo, că mai sunt şi treburi de făcut, cum ar fi să mă duc când făcea mâncare, să aduc viţă uscată pentru foc şi mărar şi pătrunjel din grădină pentru când era mâncarea gata de sfârşit şi izmă, nu uita izma! mai zicea mama.

Îmi plăcea tare mult acolo sus că visam cum voiam eu. Visam cum o să plec din sat, din nuc se vedeau şi plopii care se înşirau pe şoseaua cea mare, cum o să găsesc un prinţ sau cum o să scriu şi eu cărţi ca acestea, dar până atunci trebuie să citesc toate cărţile din lume, care or fi multe? Mă duceam la bibliotecă şi întrebam dacă are cutare sau cutare carte. Acum voiam să iau şi eu pe acest Winnetou, ce, numai obraznicul de Răzvan să îl citească? Acolo mă identificam cu câte un personaj şi lumea din jur nu mai exista. Frunzele se mişcau adormitor, lumina se filtra uşor, nu îmi era nici cald şi nici frig şi eram într-o altă lume. Singură.

Răzvan citea în cerdacul lui. Când era linişte în curte însemna, ori că doarme, ori e pe undeva prin nuc, partea lui de nuc. El avea obiceiul să urce de pe o creangă, nu venea pe trunchi, de, era băiat. Câteodată venea cu caise verzi sau cu cireşe şi arunca cu sâmburi, aşa numai să mă necăjească. Şi eu întâi făcem pe bosumflata şi îl drăcuiam, dar, când el venea cu fructe la mine, nu îi mai zicem nimic, le luam şi râdeam amândoi cum îi păcălim pe toţi. Ne mutam uşor de pe o creangă pe alta, legănându-ne. Ce citeşti? Ocolul Pământului în 80 de zile. Aha! Şi tu? De la Pământ la Lună. Devoram amândoi cărţile. Ne gândeam cum să zburăm şi chiar zburam. Mâncam seminţe, culegeam fructe şi uitam cu totul de lumea din jur. Răzvan uitase că vrea să prindă cucuveau aceea şi mierla şi se gândea chiar că ele cântă frumos. Cuvintele, ah, cuvintele erau din ce în ce mai multe în capetele noastre şi lumile ni se deschideau ca ferestre de unde ne luam zborul şi pluteam, pluteam peste mări şi ţări.

Într-o zi ne-a prins o ploaie, văleu, ce ploaie mare! Rochiţa mi se udase pe poale şi mi se cam făcuse frig. Răpăiala a început brusc şi frunzele de nuc nu au mai fost bune de adăpost, acolo de pe creanga pe care mă legănam citind. Abia am apucat să merg la coliba mea. Aveam acolo o pătură, dar, udă cum eram atunci, nu reuşeam să mă încălzesc şi nici să cobor şi să fug în casă. A început şi o furtună, mama, mamă! Se loveau crengile care păreau nişte braţe de oameni şi săbii într-o bătălie. Tunetele erau când mai departe, când mai aproape, iar fulgere la fel. Începuse să mi se facă frică. Ai noştri erau pe la câmp. Cerul era negru. Imediat s-au adunat multe ape de pe dealuri, am auzit apoi că a fost sel mare că a rupt unele garduri, dar nouă nu ne-a păsat de loc. Răzvan credea că o să încep să plâng şi a venit să mă liniştească şi să mă ducă la el în colibă, că era mai bine construită şi nu intra deloc apa, că era pe jumătate în scorbura aceea din care ziceam noi că iese Zâna Nopţii şi unde mai credeam noi că se duc şi neamurile noastre după ce mor, de aia îmi era mie mai frică. Răzvan zise: hai nu fi proastă, că sufletele se duc în pădure în alte scorburi, nu aici. Aşa că tremurând ne-am ţinut în braţe să nu îngheţăm şi să ne mai gândim la... la ce? Hai să citim ca să nu ne mai fie frică până va sta ploaia. Şi aşa am început să citim pe aceiaşi pagină din Jules Verne nu mai ştiu ce carte. Eu citeam mai repede, vărul meu mai încet, îl aşteptam cu pagina sau trecem pe partea cealaltă şi ochii ni se plimbau pe aceeaşi foaie, dar pe pagini opuse. Era cald, picioarele mele erau lângă picioarele lui şi ploaia nu ne atingea. Sub picuri uşori şi sunetul susurat de pe frunze sau răpăitul alert, visam adânc. Călătoream în lumi fantastice, cu respiraţia aproape, cu mâinile uitate pe undeva în jur, sprijinindu-ne unul de altul. Pielea ne era parcă aceeaşi ca scoarţa pomului din care luam nu ştiu ce energii, sau nu ştiu ce sevă.

Citeam. Bibliotecara, care ştia că ne place să citim se întreba la un moment dat, de ce unul din noi nu ia o carte pe care o luase celălalt. Ei, probabil ca fiind familie certate şi copii ţin la supărare. Nimeni nu ştia ca noi citeam aceeaşi carte şi, de la o vreme, chiar aceeaşi pagină! Chicoteam la acelaşi întâmplări şi la aceleaşi grozăvii, la aceleaşi încurcături ale lui Paganel, sorbeam toate aventurile din cartea Copiii Căpitanului Grant, carte de şase sute de pagini! Wow, ce de aventuri, nene! Pe acolo voiam să fim şi noi, totdeauna, să ne fure o pasăre uriaşă Condor şi să ne ia băştinaşii la ei şi... şi câte şi mai câte...

Vară de vară ne întâlneam în nuc. Iernile ni se păreau lungi căci trebuia să citim pe ascuns, să nu vorbim şi să ne privim doar aşa, ca oamenii de prin sat, iar la şcoală eram totdeauna în clase separate şi era mai greu să ne întâlnim. Nucul foşnea în fiecare an ca o întreagă pădure. Era locuit de păsări, avea scorbură, mai poposeau în el berze şi rândunele şi plecau mai departe, mai cădea o creangă uscată, mai aducea ploi. Vecinii se lua arţăgoşi de ai noştri. Ce nu tăiaţi ditamai monstrul, că face umbră deasă de nu mai creşte nimic pe aici?! Aduce potop de ploi şi, doamne fereşte, de trăsnete! La asemenea vorbe mă înfioram. Nu voiam să îl taie. Dar nici bunicii nu voiau. Nu îndrăznea nici unul să facă propunerea căci era chiar pe răzor şi nici unul nu putea să ia hotărârea de capul lui. Apoi curte era cât ortalâcu, ce aveau ăştia cu nucul nostru? Apoi erau şi alţi pomi. Era prisadul cel mare cu prisade mălăieţe nici-de-toamnă-nici-de vară, foarte dulci şi restul, la fel de buni şi mari, cu umbra deasă; prunii albi şi roşii, apoi caişii şi piersicii aguzii, smochinii, cireşii. Nu ştiam niciodată cum apăreau, dar îi vedem aşa, dintr-odată prin vie, prin alte locuri prin grădiniţa de flori, apărea din pământ întâi ca un firicel, apoi câteva frunzuliţe şi dacă era observat, era înconjurat imediat cu un strat de pământ. Nu se ştia niciodată de unde venea, poate l-a scăpăt o cioară, sau o barză l-a adus de peste mări şi ţări. Alteori erau plantaţi, aduşi de bunicu' sau de tata. Oricum, despre unii se spunea că nu mai sunt asemenea feluri de poame ca ale lor, nici în satele din jur şi nici la noi, s-a pierdut soiul şi gata.

Şi la CAP era o livadă mare. Ţinea tot malul până la pietrele de la ghiol şi făceai o burtă de fructe până ajungeai la scăldat. Erau fructe de toate felurile, hmm, ce fructe bune! Şi erau, măi frate, pentru toată lumea! Aşa e raiul fiecărei copilării petrecute la sate, în livada satului şi cu fructele pământului. Sunt amintirea raiului, o bogăţie ca în poveşti, chiar erau ca în poveşti, dacă mă gândesc mai bine. Nu aveam smochine fermecate ca în lumea lui Muc cel Mic, dar erau fermecate pentru a ne creşte mari şi sănătoşi. Livada aceea azi nu mai este. După '90, când a venit cică libertatea, pentru că nu au ştiut cum să împartă livada, în pomii aceia în floarea vârstei, buni de rod, într-o noapte, nişte nebunii au intrat cu drujbele! Dimineaţa toţi erau tăiaţi de la jumătate şi părea un câmp de soldaţi râniţi, toţi decapitaţi, tăiaţi de la jumătate şi lăsaţi aşa cu coroanele într-o parte în unghi obtuz, parcă refuzând să moară. Îmi amintesc ce ciudată privelişte era pentru mine şi cât m-a uimit. Era doar după revoluţie şi după revenirea simţului proprietăţii. Oare de ce oamenii aceia tratau astfel copacii?

Dar de acestea nu aveam habar în vremea când citeam în nuc. Anii treceau, noi creşteam, acum ajunsesem la liceu şi într-o vacanţă ne-a bufnit râsul pe amândoi văzându-ne cum alergam să urcăm în nuc. Abia aşteptam să ne vorbim, să citim ce avem de citit pentru vacanţă Şi vouă v-a dat Ion? Şi Răscoala? Da. Şi Eminescu? Da. Eu am mai adus şi nişte Cugetări şi Maxime.

Am citit romanele unul în braţele altuia. Deşi la început ne cam ruşinasem apoi, tot din cauza ploii, ca să ne încălzim, am citit cu sfială acele scene de iubire de prin cărţi după care am început chiar să le căutam. Şi în cugetări tot pe cele de dragoste le căutam. Vezi ce scrie aici? Şi zâmbeam. Să fie oare adevărat? Oare aşa e în viaţă? Nu comentam, doar încercuiam cu creionul pasajele şi propoziţiile "înţelepte" Ehei, acestea toate aveau un tâlc. Dar înţelesurile rămâneau în noi şi ne citeam doar în ochi dacă am înţeles sau nu. Pot să dau pagina? ziceam într-un târziu. Puteam.

Atunci cred că ne-am îndrăgostit unul de altul uitându-ne la ce scrie prin cărţi despre iubire, despre Romeo şi Julieta, Manon Lescaut, Tristan şi Isolda. Răzvan tăcea când venea la fântâna după apă, iar eu mă făceam că îl detest când era cineva pe lângă noi. Dar nu foloseam cuvinte urâte, iar lumea zicea, ei, copiii merg la şcoli şi de aia nu mai vorbesc urât. Ai noştri însă cam începuseră să se întrebe, da' ce tot căutaţi în fundul grădinii şi în nuc? Parcă nu ştiţi că acolo citesc? Dar mai lasă cărţile că nu ştii să faci nimic, nici măcar o mămăligă! zicea mama supărata, acu' ai crescut, nu se cade să te caţeri în copaci ca băieţii! Şi ce dacă am crescut, lasă-mă în pace! Acolo pot io să citesc mai bine. Lasă fata să citească unde îi place, zicea şi tata. Şi eu citeam, dar nu singură.

Nucile se culegeau târziu, odată cu viile, aşa că nimeni nu călca pe acolo. Ultima vară petrecută în nuc, la ţară, a fost şi ultima lui vară. Cineva le-a spus alor noştri că ne-ar fi văzut dansând la un bal şi au luat foc! Jap-jap, mi-a scăpat maica-mea două palme! Ce cauţi tu cu văr-tu? Ai înnebunit? Vezi, io ţi-am spus că nu-i a bună! Tata tăcea. Hm, ai crescut, mă-ta are dreptate. Voi sunteţi veri şi neamurile noastre... ştii.... se duşmănesc. Ştiam. Dar când citeam de pe aceeaşi pagină, când ochii ni se întâlneau, nu puteau să nu fie şi ochi de om nu numai de duşman. Ce treabă aveam noi cu împărţirea averilor? Oricum comunişti nu ne schimbaseră cine ştie ce obiceiurile. Satul era făcut din două părţi, cei de sus şi cei de jos. Cei de sus trebuiau să ia fete de jos şi cei de jos să ia fete de sus. Grădina noastră era la mijloc. Noi nu ştiu de unde eram, nici de sus şi nici de jos. Iar livada de la CAP nu a înlocuit pomii din grădinile noastre, aşa că, de ce să ne urâm? Că bunicul lui era preşedinte de CAP şi bunicul meu rămăsese particular? De ce? Nucu' trebuia împărţit în două? Noi nu am întrebat şi de capul nostru am urcat în el, am călătorit prin crengile lui şi am citit acolo câte în soare şi în stele.

Într-o dimineaţă de toamnă, când într-o pauză muşcam dintr-o gutuie galbenă cu poftă, Răzvan a intrat pe poarta liceului meu, el învăţa la altul, a alergat, m-a luat în braţe şi mi-a zis: Meggy nucul nostru numai este. Ieri un trăsnet l-a lovit şi l-a despicat în două... Acum zace la pământ. Şi trebuie să îţi mai spun ceva. Trebuie să mergem acasă. Ştii, bunicii noştri... al meu e mort, lovit de trăsnet şi al tău a fost prins sub crengile nucului când a căzut. Se certau din nou. Hai acasă. Nucul nostru nu mai este.

În decembrie acelaşi an, de revoluţie, Răzvan a plecat la Bucureşti cu băieţii şi nu s-a mai întors niciodată. Oare în ce scorbură de nuc se duc neamurile noastre? Dar iubirile noastre?