Ileana Mălăncioiu, poeta periculoasă

Recursul la memorie - convorbiri cu Ileana Mălăncioiu
de Daniel Cristea-Enache
Editura Polirom, 2003

Ovidiu Şimonca: Această carte a fost aşteptată de foarte multă lume, mai ales după ce fragmente ale ei au apărut în "Adevărul literar şi artistic". După primele două fragmente editura Polirom şi autorii au fost întrebaţi când apare cartea, iar această insistenţă a întrebărilor s-a accentuat după Bookarest 2003. Cartea a fost gata pentru Gaudeamus 2003, intitulat şi "târg de învăţătură". Aşadar, o carte Recursul la memorie, despre viaţă şi moarte, despre scris, despre prietenii şi despre prieteni. Ileana Mălăncioiu este convinsă în această carte că nu poţi să rămâi singură într-o lume literară, politică şi intelectuală.



Eugen Negrici: Sărbătorim astăzi apariţia unei cărţi aşteptate, este o întâmplare fericită, dar ea nu ar fi fost posibilă fără întâlnirea a două spirite înalte: un tânăr critic excepţional, care, spre deosebire de alţi colegi de generaţie dispreţuitori cu tot trecutul, a vrut să înţeleagă spre a putea distinge mai apoi, şi un poet extraordinar care s-a hotărât să depună mărturie, deşi nu se numără printre cei care se grăbesc să-şi rescrie trecutul, eroic, nemaivăzut, imaculat.

De această întâlnire va putea profita istoricul literar din viitor, care va avea interesul să mai cerceteze perioada aceasta de care vorbeşte Ileana Mălăncioiu. Căci cartea este o mană cerească pentru istoricul literar. Există în ea evocări spectaculoase de prieteni sau neprieteni scriitori, creionaţi ori încondeiaţi cu o putere de fixare caracterologică remarcabilă. Există aici date de acut interes pentru înţelegerea procesului de formare şi de creaţie a Ilenei Mălăncioiu, adică a unui mare capitol din istoria poeziei, Ileana Mălăncioiu fiind un capitol de istorie literară. Apoi există câteva analize surprinzător de adânci ale cărţilor fundamentale din epoca în care s-a format Ileana Mălăncioiu, care este aceeaşi cu a mea. Pentru mine a fost un moment impresionant şi emoţionant în clipa în care mi-am recunoscut modelele în modelele Ilenei Mălăncioiu.

Apoi există, şi poate acesta este lucrul cel mai important din această carte de convorbiri, repere pentru reconstituirea atmosferei sociale şi psihologice a epocii aceleia de un tragism obscur, în care climatul era aranjat de climatizoarele de seră ale partidului, iar noi nu puteam să facem altceva decât să respirăm în această atmosferă densă şi îmbâcsită. Ileana Mălăncioiu este un martor plauzibil şi creditabil, care contrazice prin ţinuta ei intelectuală, prin biografia ei, prin modul ei de a fi, imaginea maculată a scriitorului român, cu moralitatea lui precară, gata oricând de compromisuri şi de aranjamente. Nu cunosc în lumea noastră a literelor o altă fiinţă care să îşi întemeieze viaţa şi destinul literar pe adevăr, pe refuzul compromisului, pe veghe, pe curaj civic şi curaj estetic, un curaj care ţine de autenticitatea trăirii şi nu de nevoia de glorie.

Ileana Mălăncioiu nu a debutat, ca alţi scriitori din generaţia 60 de pildă, dând Cezarului ce-i al Cezarului şi uitând să mai dea lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Nu a publicat nici un vers de care să îi fie astăzi ruşine, şi-a urmat cuminte cursul destinului cu o fermitate nemanifestă, cu o încăpăţânare moromeţiană, şi a reuşit să învingă toate stavilele şi balaurul cu şapte capete al cenzurii, demonstrându-ne nouă tuturor că se poate. Este o scriitoare atât de importantă încât nu are de ce să exagereze şi să mintă. Ea ne-a readus în literatură ceea ce de la Eminescu încoace pierdusem, şi anume gravitatea lirică. Ne-a propus în plin optimism socialist o temă prezentă în marile literaturi şi nu prea prezentă în literatura noastră, şi anume tema morţii, reuşind să plăsmuiască un regat al umbrelor şi al vedeniilor, al sufletelor neliniştite. Cu o tenacitate extraordinară, de la volum la volum, a reuşit crearea primei noastre mitologii a morţii. Foarte asemănătoare cu cele ale marilor vizionari ale Evului Mediu. Cine se poate lăuda în literatura noastră cu mai mult de atât? De aceea şi ca mare scriitoare este un martor foarte creditabil.

Dincolo, de partea cealaltă, se află cineva care nu este dispus să accepte orice, fără să scotocească după adevăr, fără să audieze şi altera pars, fără să vadă, să verifice, să controleze. Îi urez acestui tânăr să devină un istoric literar, pentru că aceste întrebări lasă să se vadă că poate să o facă. Îi mai aseamănă ceva pe cei doi, în afară de onestitate ď¿½ căci onestitatea este liantul principal al acestei cărţi: o privire curioasă, atentă la aparenţe şi la denivelări ale realului. Amândoi sunt gata să execute incizii când simt că sub epidermă se ascunde ceva ce seamănă cu puroiul. Am vrut să spun, amuzându-mă de aerul serios al acestei cărţi, că nu este o carte a ranchiunelor, care se porneşte pe viguroase execraţii, pe ţintuiri ale colegilor sau ale celor care într-un fel sau altul au pătimit sau doar s-au făcut că pătimesc.

Este o carte care, prin siguranţa tonului, se salvează de această bănuială. Am zis chiar că este o carte simpatică dincolo de toate aparenţele ei. Este extraordinar de interesant felul cum identifică această scriitoare mai ales pe cei care acoperă ca pisica tot ce au făcut în trecut. Este un gest al unei fetiţe, fetiţa de demult care se miră de miracolul lumii, dar care nu lasă acest miracol să ne înăbuşe spiritul critic.



Cristian Tudor Popescu: Mă aflu aici şi o să mă aflu totdeauna unde va fi Ileana Mălăncioiu lansând o nouă carte, pentru că începe să fie chiar singura persoană din tot acest balamuc politico-mediatic, în care îmi duc viaţa, lângă care mă mai simt bine, mă mai simt normal, mă mai simt om. E foarte greu în această arie a celor care scriu şi citesc, a surtucarilor cu ochelari, cum i-am numit, să stau de vorbă cu oamenii. Cantitatea de mizerie e greu de suportat şi, atunci când întâlneşti un om ca Ileana Mălăncioiu, care face şi spune ceea ce gândeşte, este un adevărat tratament. Ileana a ajuns pentru mine un soi de terapeutică. După ce mă duc în catacomba de la Prometheus, la clubul de elită, şi particip la un soi de încăierare, pot să vin la Ileana şi să vorbesc cu ea normal.

Într-adevăr, tot ceea ce scrie în această carte de memorii are marele avantaj că este adevărat. Ileana este o scriitoare uriaşă care nu poate să mintă. Această carte va stârni scandal. Sunt o serie de persoane nominalizate aici, căci Ileana Mălăncioiu nu se fereşte de nume, şi vor fi nişte reacţii mai mult sau mai puţin brutale. Eu sunt agresiv, impulsiv, unii mă numesc "fiară" datorită manifestărilor mele. Eu vă asigur că Ileana Mălăncioiu este mai periculoasă decât mine, este mai rea decât mine. În ciuda aerului ingenuu, nevinovat pe care îl are chiar şi acum când este în culmea carierei, este extraordinar de periculoasă. Cu un calm şi cu ceea ce s-ar numi în spaniolă "media luce" ď¿½ o lumină molcomă, controlată, pe care o aruncă asupra fiecărui personaj din această carte, îl loveşte şi îl despoaie pe acel personaj mai crud decât mine.

Foarte interesante sunt şi acele gânduri despre literatură ale Ilenei Mălăncioiu. Poţi înţelege mecanismele generative ale poeziei Ilenei Mălăncioiu, ascultând-o când vorbeşte de Bacovia, ascultând-o ce preţuieşte din Bacovia, cum decupează anumite versuri. De pildă în versurile "Sunt câţiva morţi în oraş iubito/ Chiar pentru asta am venit să-ţi spun", Ileana Mălăncioiu, ca o poetă de geniu, sesizează că arcul voltaic al poeziei este în al doilea vers, nu în primul, deşi primul este spectaculos. În această carte se vorbeşte şi despre postmodernism, de fapt despre pre-postmodernism, un concept special introdus de domnii aceştia mai tineri care se ocupă cu postmodernismul şi trag brazde enorme prin literatura română ď¿½ cine e dincoace, cine e dincolo.

Când au o oarecare jenă de a nu reduce literatura română la ce a fost după 1980, încearcă totuşi cu ăştia mai mititei, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Marin Preda, care au fost şi ei ceva înainte, să-i introducă într-o categorie, pe care o numesc pre-postmodernism. Singura obiecţie a Ilenei Mălăncioiu este că acest cuvânt ar fi el bun, dar prea seamănă cu ceva ce n-are nimic de a face cu literatura. Cartea asta există datorită lui Daniel Cristea-Enache, care are o calitate deosebită de a scoate oamenii din casă, de a-i scoate la bătaie. A făcut şi cu mine operaţia asta, s-a ţinut după mine cu o tenacitate extraordinară două luni de zile să facem un interviu în "România literară", până la urmă a reuşit şi a ieşit unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am făcut vreodată, după ce m-am opus, iată, ca un catâr. Şi, atenţie, nu l-am făcut "live".

El e o specie cu totul deosebită de gazetar cultural, anti-gazetăria asta care se face acum. El face lucrurile fără reportofon, punând întrebările în scris şi primind răspunsurile în scris. Rezultatul este, contrar a ceea ce s-ar putea crede, contrar a ceea ce şi eu credeam ca gazetar, un lucru mult mai apăsat, care se destramă mult mai greu în timp.



Daniel Cristea-Enache: Eu nu sunt mirat cum de mi-a venit ideea de a face o carte dialogată cu Ileana Mălăncioiu, ci sunt mirat cum de nu i-a venit altuia înaintea mea această idee care nu este foarte sofisticată. Ileana Mălăncioiu este unul dintre cei mai importanţi autori români de după al doilea război mondial şi, mai mult decât atât, este una dintre puţinele noastre conştiinţe, atât înainte de ď¿½89, în timpul regimului comunist, cât şi după, în vesela democraţie de astăzi. La noi în literatură există foarte multe valori şi menirea mea de critic literar este să le caut, să le descopăr şi să încerc să le înţeleg. Există însă mult mai puţine caractere, mult mai puţine conştiinţe. Cert este că Ileana Mălăncioiu a fost şi va rămâne pentru mine un model deopotrivă intelectual şi moral, ca şi Cristian Tudor Popescu.

Pe cei care se vor simţi lezaţi de ceea ce vor găsi în această carte, vip-urile noastre, intelighenţia noastră faimoasă, îi rog să nu se supere pentru că în cea mai aspră critică pe care o face Ileana Mălăncioiu există o sămânţă din care poate porni un nou adevăr. Această critică nu distruge decât falsele merite, falsele valori, falsele principii, ea, în timp ce neagă, afirmă nişte valori superioare, pe care evoluţia literaturii române le va pune mai mult în evidenţă.



Ileana Mălăncioiu: Există o spaimă a autorului să nu vorbească prea mult despre el, există foarte puţini oameni care, vorbind pe parcursul unei cărţi întregi despre ei, au reuşit să nu cadă în ridicol. Între aceştia l-aş menţiona pe Marin Preda, pe care eu l-am iubit foarte mult şi la şcoala căruia am învăţat multă vreme. Imposibila întoarcere şi Viaţa ca o pradă sunt printre puţinele cărţi în care autorul a reuşit această performanţă.

Teama mea de a nu cădea în ridicol, în lauda de sine şi în falsuri a fost foarte mare. Pe de altă parte, voiam să spun odată lucrurile pe care le-am spus în această carte. Daniel a fost motorul care a pus în mişcare aceste lucruri, dar ele trebuiau spuse. De ce cred că trebuiau spuse? Au existat nenumărate cărţi de memorii în care se spun lucruri foarte grave despre noi toţi, despre Uniunea Scriitorilor în primul rând. Deşi spun multe lucruri grave la adresa unora dintre colegii mei, pe ansamblu Uniunea Scriitorilor este văzută ca o instituţie pentru care eu am mult respect. Am mult respect pentru colegii mei care pe vremurile acelea foarte grele au reuşit să spună nişte lucruri pe care eu le cred esenţiale. Dacă am polemizat cu unii colegi din ţară, am polemizat şi cu unii din exil, care vorbesc despre pustiul spiritual al estului. Există un tabu: "despre exil să vorbim numai de bine!". Eu cred că, dacă la început se spunea: "nu aţi mâncat salam cu soia", după aceea lucrurile s-au inversat şi se spune: "voi aţi mâncat salam cu soia, nu aţi fost buni de nimic". Eu cred că adevărul este undeva la mijloc şi avem obligaţia morală de a vorbi cinstit ceea ce credem despre tot.

Nu am spus în această carte intimităţi, sunt dincolo de 60 de ani, dar nu sunt încă dincolo de bine şi de rău, nu mi-am povestit viaţa intimă şi bănuiesc că nu o voi face nici la 80 de ani, că nu este în firea mea. Daniel a avut marele merit că a pus întrebări esenţiale despre lucrurile care ne interesează pe noi toţi.

Sigur, cartea va stârni discuţii şi polemici. Chiar titlul ei este polemic, face trimitere la două cărţi importante: la Recurs la metodă, care se referă la o dictatură, care la rândul ei făcea referire la Discurs asupra metodei. La noi s-a făcut o metodă din a folosi memoria pentru a spune altceva şi a crea un alt trecut. Eu am vrut să-mi spun punctul de vedere asupra acestei perioade. Cât am reuşit, se va vedea. Nu am cruţat pe nimeni, nici pe mine, acolo unde socotesc că nu am făcut foarte bine.

În această carte mai sunt câţiva colegi despre care vorbesc cu mare dragoste. Vorbesc cu mare dragoste despre prietenii dispăruţi, pentru că există unii oameni care au avut un mare succes la un moment dat, după care criticii au uitat cu desăvârşire de ei şi nu mai vorbesc nimic. Sunt nişte evocări ale unor scriitori pe care eu îi consider importanţi. Portretele nu sunt lineare, spun lucruri uneori ca în proză, de aceea nu cred că această carte se putea realiza oral. Detest cărţile orale pentru că sunt prea multe, dau oamenii interviuri încă de la grădiniţă, şi e o uşurătate în a vorbi. Cu Daniel m-am întâlnit de vreo sută de ori, pentru a vedea ce a am scris şi a-mi da noi seturi de întrebări, pentru ca totul să decurgă în mod organic. După povestea asta ori rămâneai prieten cu cineva, ori deveneai duşman de moarte. Norocul a fost că am rămas prieteni şi eu chiar cred că vom rămâne totdeauna.


A consemnat: Gheorghiţă Aurelian Ion (Grupaj apărut iniţial în revista "Adevărul literar şi artistic")