Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Sufletul meu e o rană deschisă


Simona Chiţan, un interviu cu Roberta Carreri

12.01.2011
Adevărul literar şi artistic, august 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Actriţa Roberta Carreri, de o energie fabuloasă la 57 de ani, a fost timp de zece zile unul dintre pilonii echipei de training în cadrul Festivalului Odin Week, deşi soţul ei murise doar de o lună.

Este una dintre  actriţele de o performanţă şi de o disciplină uluitoare, care a prezentat la Festivalul Odin Week, desfăşurat la Holstebro, în luna august 2010, în Danemarca, tradiţia teatrului înfiinţat de celebrul regizor Eugenio Barba. Publicul românesc a putut să o vadă în trei spectacole, în Festivalul Internaţional de la Sibiu:  anul acesta, în Odă progresului şi Închisoarea de oase, şi, în  2008,  în Sare (alături de Jan Ferslev).
 

Simona Chiţan: Cum aţi reuşit să depăşiţi trauma morţii soţului dvs., Torgeir Wethal, şi să susţineţi demonstraţii şi spectacole timp de zece zile?

Roberta Carreri: Torgeir a fost unul dintre fondatorii Teatrului Odin, în 1964. A fost un actor de la vârsta de 11 ani, a petrecut toată viaţa pe scenă. La 20 mai 2010, am făcut împreună ultima repetiţie, aici, la Holstebro. În 2009, în decembrie, a fost diagnosticat cu cancer avansat, aflat deja în metastază. Eugenio a decis să facem spectacolele fără el tocmai pentru a-i da posibilitatea de a se recupera. A fost un proces cumplit, mai ales că el a ajutat ca noile reprezentaţii să fie puse în scenă, înfruntându-şi propria absenţă.

La Festivalul Internaţional de la Sibiu, la sfârşitul lunii mai, am venit fără Torgeir, după care am mers şi la Milano în turneu. La o săptămână de la întoarcerea din Milano, a murit. E primul dintre noi, din trupă, care moare. Torgeir a fost întotdeauna generos, cald, de o inteligenţă sclipitoare, un foarte bun ascultător. A fost alături de Eugenio tot timpul, asigurând un fel de punte între Eugenio şi actori. Odată cu el, a murit o parte esenţială din Teatrul Odin.
 

S.C.: Cum v-aţi întâlnit?

R.C.: L-am întâlnit în 1963 la primul spectacol. Am fost căsătoriţi timp de 28 de ani. Viaţa noastră privată şi profesională s-a legat. Mă simt suspendată după moartea lui, însă Torgeir întotdeauna ar fi protejat munca noastră. E ca şi cum ar fi încă prezent, îi simt într-un fel aripa care mă mângâie şi energia protectoare. E foarte dur să fiu fără el pe scenă, în spectacole în care ar fi trebuit să fim amândoi. Sunt privilegiată că pot împărţi momentul acesta cu alţi oameni. Atmosfera de la Odin Week m-a ajutat, prezenţa cursanţilor m-a făcut să depăşesc mai uşor momentele grele. Sufletul meu e o rană deschisă acum.
 

S.C.: De la profesia de designer, aţi ajuns actriţă...

Da, eram designer grafic şi am studiat la Universitatea de Artă din Milano. Am venit la momentul potrivit la Teatrul Odin, erau cinci actori şi numai două actriţe. Eugenio mi-a dat o şansă. Voiam să-mi fac teza despre trainingul lor. Eugenio a zis că trebuie să experimentez înainte de a face o lucrare teoretică. Voiam să stau un an sau doi la Holstebro, după care să mă întorc la Milano. Am rămas 36 de ani aici. I

S.C.: Interpretaţi caractere mitice, cu origini în tragediile greceşti, pe Judith, femeia care ucide, pe Casandra din Mythos sau pe iubita cu lacrimile de sare din spectacolul Salt, realizat după un fragment din romanul lui Antonio Tabucchi, "Se face tot mai târziu".
R.C.: Explorez spectrul caracterelor şi stărilor omeneşti, sunt toate la un loc şi niciun personaj totodată. Sunt situaţii în care mă simt Antigona, Electra, Judith. Alteori, mă lupt cu tristeţi, cu bucurii, cu căderi, cu victorii, pot să mă schimb cameleonic în funcţie de toate acestea. Urc cu o putere nebună un munte, dobor orice înălţime sau, dimpotrivă, mă înec într-o mare de lacrimi. Asta e mirajul de a fi un actor. Poţi să fii violent, vulnerabil, poţi să fii sensibil sau poţi să fii fiară, poţi să fii zână sau Baba-Cloanţa. Poţi să fii orice. În 36 de ani nu m-am plictisit niciodată la Teatrul Odin.


S.C.: Vorbeaţi de energia şarpelui, de care are nevoie un actor. Au ceva şamanic spectacolele dvs.?

R.C.: E o forţă în noi, o putere energetică pe care o folosim pe scenă, suntem ca un canal de energie de la pământ până la cer. Capul şarpelui, pe care-l avem în noi, sunt ochii. Nu mă gândesc la şarpe şi la forţa lui când joc, ci numai în lecţiile de training. Trainingul a fost important şi acum să-mi găsesc puterea fizică şi mentală. Dacă nu aş fi avut rezistenţa din training rezultate în urma multor ani de exerciţii, nu aş fi putut duce toată această povară cu moartea soţului meu. Dar ca să devii aur, trebuie să treci şi să te topeşti mai întâi în foc.
 

S.C.: Cum l-aţi caracteriza pe Eugenio Barba?

R.C.: Eugenio are o inteligenţă foarte complexă, e artist, dar şi un foarte bun administrator, un lider foarte puternic, pragmatic, în acelaşi timp foarte deschis şi sensibil. Inteligenţa sa artistică este o mare şansă, s-a dezvoltat la nivel academic, el are mereu mintea deschisă, cu o capacitate de a da actorilor provocări care pot părea de nesuportat. Eugenio îţi descoperă o putere pe care nu ştiai că o ai ca actor. Este un artist, dar şi foarte pragmatic, frizează excelenţa în diferite moduri.
 

S.C.: Care ar fi etica profesională care susţine trupa Odin de peste 45 de ani? Cum s-au împăcat şi au putut fi ţinute în frâu orgoliile atâtor caractere puternice?

R.C.: Cu cât sunt mai puternică, cu atât mai mult dăruiesc. Da, într-adevăr, aici, toţi sunt foarte puternici. Există o etică profesională pe care o respectăm. Nu vorbim în afara grupului despre noi, ne spunem lucrurile în faţă unul altuia, nu există bârfe. Există momente de gelozie, e uman. Dar atunci trebuie să vii cu o propunere mai bună decât colegul tău, pentru că cel mai bun câştigă întotdeauna.
Şi aşa trebuie să devii mai puternic, şi, implicit, cel mai bun, pentru că toţi vrem să fim cei mai buni. Aşa suntem educaţi aici. Spectacolele nu există înainte, ci numai după ce propunem improvizaţiile noastre lui Eugenio începe un ping-pong, între noi şi el. Un spectacol este rezultatul acestui work progress, iar Eugenio decide întotdeauna cine este cel mai bun.

 

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer