Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Zânele de fier din Castelul Danemarcei


Simona Chiţan, un interviu cu Julia Varley

13.01.2011
Adevărul literar şi artistic, august 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Julia Varley şi Roberta Carreri sunt două dintre  actriţele de o performanţă şi de o disciplină uluitoare, care au prezentat la Festivalul Odin Week, desfăşurat în luna august 2010 la Holstebro, în Danermarca, tradiţia teatrului înfiinţat de celebrul regizor Eugenio Barba.

Publicul românesc le-a putut vedea pe cele două artiste extraordinare de la Teatrul Odin, din Holstebro, în Danemarca, în trei spectacole, în urma invitaţiei directorului Constantin Chiriac la Festivalul Internaţional de la Sibiu:  anul acesta, în Odă progresului şi Închisoarea de oase şi, în 2008,  în Sare.
 

Simona Chiţan: De ce v-aţi intitulat cartea autobiografică Pietre de apă?

Julia Varley: Am dat acest titlu din două perspective: în primul rând, este vorba că experienţa ta, chiar prinsă într-o carte, nu rămâne fixată acolo, ci este ca un fluid care continuă să curgă dincolo de coperţile volumului. În engleză, există o expresie, stepping stones, mergi pe o cale, urmăreşti un drum.

În al doilea rând, am fost în Mostar, în Bosnia, în timpul războiului, şi acolo am văzut un pod care a fost distrus în timpul bombardamentelor. Persoana care a dat acest ordin a fost un director de teatru, unde se jucaseră piesele lui Brecht. Şi m-am gândit că n-ar fi trebuit să construim cu pietre, ci cu ceva, care nu poate fi distrus.
 

S.C.: V-aţi născut în Marea Britanie, aţi întâlnit trupa Odin în Italia şi i-aţi urmat în Danemarca în 1976. Ce v-a determinat să-i urmaţi?

J.V.: Da, eram în Italia, făceam un fel de teatru politic, iar în timpul liber lucram cu păpuşi. Teatrul Odin a venit în turneu şi-am hotărât să organizez un workshop şi un barter cu ei. În timpul workshopului am înţeles că am nevoie de mai multă tehnică, de mai multă informaţie, aşa că am decis să merg să învăţ mai multe de la ei. Ideea mea era că voi învăţa tot ce se poate învăţa şi mă voi întoarce în compania în care lucram. Am venit la Teatrul Odin, în Danemarca, şi am stat trei luni. La sfârşitul perioadei, am înţeles că nu ştiu nimic. Şi am mai înţeles că nu mă pot întoarce şi nu pot face teatru, aşa cum făceam înainte. Nu am decis eu, ci lucrurile au decis pentru mine.
 

S.C.: Aţi călătorit mult alături de Odin Teatret, aţi învăţat să cântaţi şi să dansaţi în diverse limbi şi tradiţii. Când aţi început "să lucraţi" cu vocea în mai multe registre?

J.V.: A fost o perioadă grea, când am divorţat şi numai munca m-a salvat. Am decis să mă protejez prin muncă. Pentru spectacolul Talabot, am călătorit în India şi în Thailanda, a fost un timp în care am stat departe de teatru. Am descoperit cu totul alte lucruri, când m-am întors era ca şi cum îmi redescoperisem propriul eu, a fost o călătorie spre mine însămi prin căutarea vocii mele, în diverse registre, în tonalităţi exotice ale altor culturi. A fost un drum de autocunoaştere.
 

S.C.: Cum v-au influenţat călătoriile mesajul scenic ?

J.V.: Dacă pleci pentru o vreme, nu înseamnă că grupul se va destrămă, ci poţi să vii înapoi cu surprize, cu lucruri inedite, cu provocări noi. De fapt, tocmai experienţa câştigată face grupul mai puternic. Călătoriile şi depărtarea de grup pentru o vreme te unesc şi mai mult cu trupa, când te întorci. Fiecare persoană are nevoie de un timp să fie cu el însuşi. Mi-am găsit inspiraţia în comunităţi din ţări îndepărtate, descoperind tradiţii. Când suntem aici, în trupă lucrăm împreună, dar fiecare are şansa să se dezvolte în felul său. M-am implicat în proiecte speciale. Am început Magdalena Project, dedicat femeilor care lucrează în teatru, am început să predau, să regizez, să scriu cărţi, să editez reviste de teatru.
 

S.C.: Doña Musica's Butterflies este personajul care scapă din spectacolul Kaosmos şi se caută pe el însuşi. Este un alter ego al dvs? Aţi povestit la un moment dat că v-aţi pierdut vocea.

J.V.: Când ajungi la Odin, vrei să fii ca cei de aici. Adică vrei să atingi excelenţa dintr-odată. La început, m-am forţat pe mine şi, implicit, mi-am forţat vocea. A trebuit să înţeleg că trebuie să fiu mai răbdătoare, că nu trebuie să ard etapele, iar acest proces a fost destul de lent. Ca să devin puternică, a trebuit să-mi urmăresc propria mea intuiţie şi am învăţat să mă concentrez pe procesul de creaţie, necăutând rezultatul imediat. Mi-am căutat vocea din interior, a trebuit să îmi construiesc vocea, cu timbrul care mă defineşte şi arată ceea ce sunt.
 

S.C.: Cum v-aţi împăcat cu disciplina şi cu orele lungi de antrenament în fiecare zi?

J.V.: Trebuie să repeţi destul ca să uiţi. E ca şi cum ai cânta la pian, înveţi o sonată şi numai după ce o uiţi, poţi să o interpretezi. Ceea ce se vede pe scenă implică o complexitate a nivelelor de a improviza mişcarea, apoi urmează o improvizaţie vocală, care se formează în final, după ore, zile şi uneori luni de încercări şi de căutări. Apoi lucrezi în echipă, straturile se topesc unul în altul şi numai după aceea poţi obţine performanţă. A te întâlni cu Eugenio înseamnă să te întâlneşti cu cineva care, cu o privire obiectivă, te ajută să fii tu însăţi: uneori ce se naşte din întâlnirea noastră pe scenă ne ia în surpindere pe amândoi.


S.C.: Aveţi un proiect, Roots in transit. Împărţită între atâtea ţări, unde vă mai sunt rădăcinile?

J.V.: Ideea mea de rădăcini nu ţine de locul unde te-ai născut, ci ţine de rădăcinile care se nasc în aer şi merg printre nori. Uneori, rădăcinile nu vin din trecut, ci se transformă în muguri, care înfloresc dintr-o dată. Rădăcinile îşi caută viitorul. Sunt englezoaică, am trăit în Italia, m-am deschis ca artist în atâtea alte locuri. Mă simt acasă, în maşina mea, în grădina cu flori. Identitatea mea este una mobilă, care călătoreşte o dată cu mine. Întotdeauna vorbesc alte limbi, prietenii mei sunt peste tot în lume şi asta nu are de-a face cu identitatea culturală, ci cu ceva care este conţinut într-o acţiune, înseamnă a fi contact cu lumea din jurul tău. Asta face posibil să fiu alături pe scenă de actori din alte naţionalităţi şi să putem găsi o cale să dialogăm împreună.
 

S.C.: Credeţi că tinerii prezenţi la Odin Week îşi pot însuşi atâta disciplină?

J.V.: Mulţi tineri au profesori slabi, care nu au fost destul de stricţi. Studenţii la teatru sunt învăţaţi să primească totul de-a gata. Tinerii nu ştiu să lupte pentru ceva, nu ştiu să piardă, nu ştiu să eşueze. Dacă vrei să construieşti ceva, trebuie să cobori în tine, să te găseşti şi să dai ce este mai bun din tine. Să nu te sperii să fii singur, să munceşti foarte mult, să ştii să descoperi poezia unei tăceri sau a unui simplu gest. Am o demonstraţie intitulată The Echo of Silence. Întotdeauna mi-a plăcut să merg împotriva tendinţelor generale. Nu mi-e frică de ceea ce cred alţii, mă interesează să mă lupt.
 

S.C.: Care este cel mai dureros sacrificiu plătit în Castelul din Hostebro?

Nu cred că am sacrificat ceva, ci doar am câştigat din experienţa mea. Am câştigat prieteni, călătorii, o viaţă în care de fiecare dată am descoperit ceva nou. Viaţa personală se intersectează şi se îmbină de multe ori cu drumul teatrului. Nu am copii, a fost o problemă de timing, m-am trezit că am 40 de ani şi că sunt divorţată. Nu a fost însă un sacrificiu, ci un destin.
 

LA SIBIU: Julia Varley şi Roberta Carreri au fost anul acesta la Festivalul Internaţional de teatru de la Sibiu în distribuţia spectacolelor Odă progresului şi Închisoarea de oase. Tot la Sibiu, Eugenio Barba a conferenţiat, în compania lui George Banu. În 2008, Roberta Carreri a prezentat, la invitaţia directorului Constantin Chiriac, spectacolul Salt, în Festivalul de Teatru.
 

"Mă bucur că am putut face cunoscută în România, prin Festivalul de Teatru de la Sibiu, această extraordinară trupă. Sper să-l putem aduce pe Eugenio Barba să monteze la Teatrul din Sibiu, avem un proiect împreună, sper să-l putem materializa ", a subliniat Constantin Chiriac pentru Adevărul.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer