Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Piesele mele sunt de o precizie geometrică


Ruxandra Anton, un interviu cu Katalin Thuróczy, traducere de Anamaria Pop

06.01.2011
Teatrul Azi, august 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Katalin Thuróczy, născută în Budapesta în anul 1948, este o scriitoare şi jurnalistă maghiară, autoarea a numeroase piese de teatru şi scenarii de film, dar şi studii, romane şi nuvele. A lucrat în diverse teatre, ocupând diferite posturi, de la recuziter, asistent de regie până la director artistic: Teatrul Naţional din Budapesta, Teatrul Katona József - Budapesta, Noul Teatru, Teatrul Naţional din Pécs, Teatrul Petőfi - Sopron, Teatrul Euro, Atelierul Creatorilor Contemporani - Budapesta.

 
În activitatea sa a câştigat numeroase premii şi distincţii:1990: Festivalul First European Drama Award de la Berlin (nominalizarea piesei Closetul servitorilor - Cselédklozet) - 1993: premiul special al Teatrului Vígszínház din Budapesta (pentru piesa Joisărbătoare - Csütörtökünnep) -1995: premiul "Vilmos" la Forumul Dramaturgiei de la Zalaegerszeg (pentru piesa Joisărbătoare - Csütörtökünnep) -1996: premiul Institutului Sundance (patronat de Robert Redford) - USA (pentru elaborarea scenariului de film Bietul Eduard - Szegény Eduárd), First Central European Screenwriters Lab de la Seregélyes (nominalizarea scenariului de film Bietul Eduard - Szegény Eduárd) - 1998: premiul Teatrului Új din Budapesta (pentru piesa Concerto Grosso - Concerto Grosso)- 2003: premiul III la Concursul de Dramaturgie - Teatrul Naţional din Budapesta (pentru piesa Dealul Vrăjitoarelor - Boszorkánydomb) - 2005: premiul "Katona József" - Ministerul Culturii din Ungaria (pentru piesa Oraşul îngrădit - Kerített város). Piesele sale se joacă în Franţa, Ungaria, Cehia, Italia, Polonia, etc. În România i s-au mai montat două piese: joi.megaJoy, la Teatrul Odeon Bucureşti, în regia lui Radu Afrim şi Scara pisicii, la Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" Iaşi, în regia Irinei Popescu Boieru, ambele traduse de Anamaria Pop.

 
Ruxandra Anton: Doamnă Katalin Thuróczy, vă amintiţi care a fost primul spectacol din viaţa dumneavoastră pe care l-aţi văzut?
Katalin Thuróczy: Da, Cei trei muşchetari la József Attila Theater din Budapesta. Este un teatru bulevardier de la marginea oraşului. Este vorba de perioada anilor '60, marcată de revoluţia din '56, din Ungaria, moment în care mai mulţi actori care au participat la revoluţie au fost exilaţi la acest teatru. Era cam în anii '60 -'62 când am văzut primul spectacol cu Cei trei muşchetari.
 
R.A.: Câţi ani aveaţi atunci?
K.T.: Aproximativ cincisprezece ani. Unul dintre cei mai mari actori a fost Imre Sinkovits care interpreta 18-20 de roluri scurte în acest spectacol. Am fost atât de impresionată încât de atunci sunt fascinată de teatru.
 
R.A.: Încă din copilărie aţi cochetat cu literatura. Ce scriaţi?
K.T.: Da, scriam. Poezii, nuvele. Din astea nimic n-a rămas.
 
R.A.: Şi prima încercare în a scrie o piesă?
K.T.: Pe vremea aceea eram elevă de gimnaziu. Mie nu-mi plăcea matematica. Însă aveam o profesoară cumsecade care ştia că niciodată nu voi fi pasionată de ştiinţele exacte. Stăteam în ultima bancă fiindcă acolo îmi plăcea să stau. Profesorii nu erau atenţi acolo şi în tot anul şcolar am scris o piesă în patru acte extrem de complicată. Îmi amintesc din acea piesă că avea un personaj care era tinichigiu şi construia acoperişul caselor. Acest personaj ducea tot timpul o scară cu el şi povestea că este un meseriaş pasionat de acoperişuri, dar are fobie de înălţime.
Tot atunci am decis că voi deveni actriţă. O perioadă mai îndelungată am jucat într-o trupă de pantomimă. Pe vremea aceea teatrul absurd şi absurdul ca stil nu erau cunoscute în Ungaria. Ştiam că există un Eugène Ionesco, ştiam că există un Beckett dar nu era cunoscut absurdul, nu era nimic tradus şi eu atunci am intuit absurdul în pantomimă.
Apoi mi-am dat seama că totuşi nu vreau să devin actriţă şi am hotărât să mă duc să lucrez într-un teatru pentru a vedea ce se întâmplă în interior. Iar această relaţie cu teatrul a devenit o relaţie definitivă care mi-a determinat viaţa.
 
R.A.: Care a fost prima piesă pe care aţi publicat-o?
K.T.: Closetul servitorilor, o piesă în două personaje, urmată de Mohács sau cum a pierit Ungaria, o piesă în stil burlesc cu foarte multe personaje, apoi de Joisărbătoare, care la Teatrul Odeon din Bucureşti a fost prezentată sub titlul joi.megaJoy şi de multe altele.
 
R.A.: Când aţi publicat Closetul servitorilor eraţi recuziter. V-au crezut cei din teatru? Cum v-au privit?
K.T.: Nu prea citeau ce scriam eu. Nu-i interesa. În teatrul din Ungaria este foarte puternică ierarhia. Este foarte mare distanţa între actori şi corpul tehnic. Din acest punct de vedere Teatrul Naţional din Budapesta a fost foarte tranşant: aici casta actorilor, dincolo casta personalului tehnic.
 
R.A.: Nu aţi fost descurajată când aţi văzut că nu vi se joacă piesele?
K.T.: Nu, deloc.
 
R.A.: Cât timp a durat până când v-aţi văzut prima piesă pe scenă?
K.T.: Foarte mult! Foarte multe piese am scris până când, în sfârşit!, mi-au pus în scenă Closetul servitorilor. În '97 mi-a apărut primul volum de teatru şi înainte cu vreun an şi jumătate-doi mi s-a pus în scenă Closetul servitorilor. De atunci am deja vreo 30-40 de premiere şi, în acelaşi timp, am în jur de 45-48 de piese scrise. Sunt şi câteva piese pe care le-am rescris pentru teatrul de televiziune . În final sunt 35 de piese pe care mi le asum, rescrise într-o formă pe care oricând o pot oferi unui teatru.
 
R.A.: Piesele dumneavoastră sunt de un realism foarte autentic...
K.T.: Părerea mea este că mai degrabă înclin spre absurd, dar de fapt o situaţie absurdă bună poate să se nască dacă este foarte bine fundamentată. Dacă rămâne doar la nivelul absurdului nu are nici un rost. De obicei spun că omul trebuie să se aşeze într-o vană cu apă, să bea bere cât poate şi în momentul acela se nasc în mintea lui câte situaţii absurde vrea. Cine foloseşte astfel de situaţii absurde într-o piesă scrie piese uşoare, comerciale.
 
R.A.: Când am spus realism nu am intenţionat să minimalizez calitatea temelor sau a scriiturii. Pur şi simplu mă refer la structura psihologică a personajelor, absolut vie şi uluitoare, dramatică.
K.T.: Da, dar situaţiile dramatice se creează doar dacă destinele se bat cap în cap. Personajele mele sunt întotdeauna personaje reale.
 
R.A.: Puse în situaţii limită.
K.T.: Da, în schimb realitatea în sine este absurdul. S-a întâmplat să stau într-o staţie de autobuz unde venea o femeie foarte-foarte scundă şi tare bătrână. Ea avea o sacoşă enormă. Persoanelor bătrâne le place să povestească şi a venit lângă mine: "Această sacoşă este plină cu plăcintă cu mere". Şi eu am întrebat-o unde duce acea sacoşă cu plăcintă cu mere. Bătrâna mi-a povestit că a avut o mare-mare dragoste, iar părinţii ei nu i-au permis să se mărite cu acel bărbat şi a fost obligată să se mărite cu altcineva. Între timp şi iubitul ei s-a însurat. Când soţul bătrânei a murit, nevasta iubitului mai trăia. Până când a murit nevasta iubitului, ea s-a măritat din nou iar acum, la bătrâneţe, au rămas amândoi singuri. Familia iubitului l-a internat într-un azil pentru bătrâni şi în fiecare săptămână ea îl vizitează şi îi duce o sacoşă cu plăcintă cu mere. Eu am întrebat-o: de ce o sacoşă?, iar ea mi-a spus că îi duce o sacoşă pentru ca iubitul să-şi poată servi tovarăşii de azil deoarece aceştia nu mai au familie, iar el servindu-i pe ei este regele vieţii. Asta s-a întâmplat într-o staţie de autobuz. Încă nu am folosit acest personaj. Probabil că am să-l folosesc într-o piesă pe care urmează s-o scriu.
 
R.A.: Foarte frumoasă povestea! În toate piesele dumneavoastră sunt poveşti frumoase care la un moment dat devin tragice!
K. T.: Asta fiindcă viaţa are în ea poveşti frumoase şi mai puţin frumoase.
 
R.A.: Cum v-au plăcut oamenii de aici, oraşul, teatrul?
K.T.: Foarte, foarte mult! Niciodată nu am fost în acest oraş. Totul este o noutate. Ţinând seama de faptul că am stat puţin aici şi nu am putut vedea multe, nu pot spune decât despre drumul de la gară la teatru şi hotel. Am văzut atâtea clădiri vechi şi frumoase! Atmosfera acestor clădiri m-a impresionat. Şi jos pălăria!, a fost o primire foarte bună în teatru, a fost totul perfect şi dintr-o dată m-am simţit ca acasă, iar spectacolul a fost fascinant.
 
R.A.: Ce v-a impresionat mai mult în spectacolul din această seară, fiind şi prima montare a piesei dumneavoastră Cutia Pandorei?
K.T.: În primul rând actriţa principală, Ioana Citta Baciu. Este o actriţă de dramă incredibil de mare. Este o bravură faptul că a interpretat un rol foarte greu în aşa fel încât pe mine, ca spectator, nici o secundă nu m-a lăsat singură. Fireşte că n-am înţeles textul românesc, dar a fost atât de exact şi precis jucat încât m-a făcut să înţeleg totul. Şi în original sunt în stare să-mi văd piesele ca şi cum n-aş avea nici o legătură cu ele şi le pot privi ca şi spectator, ca şi om de teatru, ca şi cum nu eu le-aş fi scris.
Când văd un spectacol făcut după piesa mea, uit totul din teatrul meu cerebral şi tot ce-am scris. Pur şi simplu las să mă impresioneze spectacolul de pe scenă, iar în cazul acestui spectacol fiecare secundă a lui m-a impresionat. De exemplu, domnul director m-a întrebat dacă nu m-a deranjat că au fost scoase multe replici. Fireşte că i-am spus că nu m-a deranjat, dar acum mai adaug că nu m-a deranjat pentru că nu mi-a lipsit ce-a fost scos.
 
R.A.: Vă doriţi să vi se mai joace o piesă în acest teatru?
K. T.: Aş fi foarte, foarte bucuroasă!
 
R.A.: De fiecare dată când vi se montează o piesă scrisă de dumneavoastră, mergeţi să o vedeţi?
K.T.: Dacă pot, da. Iar în România, întotdeauna. Traducătoarea exclusivă a pieselor mele şi reprezentanta mea în spaţiul limbii române este Anamaria Pop, care este şi scriitoare. Ea este din România, acum locuieşte în Ungaria - întotdeauna venim amândouă, suntem şi foarte bune prietene şi ne place să călătorim împreună. Mie România îmi place în mod deosebit.
Am avut un singur spectacol la care nu m-am dus şi asta s-a întâmplat acum, în vară, în Ungaria. Regizorul care a regizat piesa este şi regizor de film şi în acelaşi timp îşi asumase şi o regie de film. Fireşte că pentru el a fost mai important filmul şi nu s-a ocupat de regia de teatru. A fost un spectacol foarte slab, dar cu adevărat nici nu pot spune că ştiu fiindcă nu m-am dus să-l văd. Până la repetiţia generală am încercat să-l conving pe regizor să meargă la repetiţii, să nu-i lase pe actori singuri şi n-a acceptat nimic din ceea ce i-am propus. M-am gândit să interzic spectacolul, însă din punct de vedere moral, nu am putut să fac asta pentru că altfel actorii nu şi-ar fi primit onorariile, ceea ce pentru ei însemna banii de vacanţă. Am ales varianta să-mi iau rămas bun de la actori şi să nu mai apar niciodată acolo.
 
R.A.: Să înţeleg că e singura situaţie când o piesă regizată a fost contra scriiturii?
K.T.: Nu, n-ar fi fost o problemă dacă ar fi fost aşa. Problema a fost că regizorul nu s-a implicat, pentru el n-a contat piesa asta şi a schimbat situaţii absolut după bunul plac. Ori aşa nu se poate să te atingi de o piesă.
 
R.A.: Deci, a fost total în afara scriiturii?
K.T.: Da, exact. Şi nu le-a permis nici actorilor să schimbe după cum au simţit ei. I-am propus şi eu tot felul de idei care ar fi putut să fie puse în valoare, însă n-am putut comunica cu el. Numai la telefon am vorbit şi aşa am decis să renunţ.
 
R.A.: Era un regizor autohton?
K.T.: Da, era maghiar. Nu a respectat regulile fundamentale ale profesiei. Nu s-a ocupat nici de actori, nu a făcut nimic. Eu am lucrat cu el acum câţiva ani şi atunci a fost foarte atent şi preocupat. E un regizor talentat. Probabil că l-a înnebunit ideea că i s-a oferit posibilitatea să fie regizor la un film mare. De atunci nici nu regizează un film mare iar de la mine nu va mai primi niciodată o piesă.
 
R.A.: Apreciez delicateţea de a nu-i da numele...
K.T.: Da, nici numele şi nici titlul piesei.
 
R.A.: ... şi profit de nişa de dialog să vă întreb cum vi s-a părut spectacolul de la Galaţi din punct de vedere regizoral?
K.T.: A fost un spectacol la care se vede, se simte munca extraordinar de puternică. A fost un spectacol foarte bine analizat şi studiat şi a fost un spectacol muncit. Mi-am dat seama că Hilda din seara asta a fost de fapt Hilda din joi.megaJoy. Deseori îmi duc câte un personaj dintr-o piesă în alta, cu acelaşi destin, aceeaşi structură, dar în alte situaţii de viaţă.
 
R.A.: Sunt convinsă că şi dumneavoastră munciţi foarte mult până când scrieţi o piesă, dar important e să nu se vadă munca, să pară scrisă spontan.
K.T.: Când mă aşez la computer să scriu un text, practic toată piesa este gata. Există structura, cunosc toate celulele nervoase ale personajelor, pentru mine sunt clare toate situaţiile şi toate punctele de contact. În general piesele mele sunt de o precizie geometrică şi toată această structură de beton dacă ar fi scoasă din cadru, oricând sau oriunde, pe orice scenă, ar ieşi o muncă de amator. Când mă aşez la computer lucrez extraordinar de repede. Am scris piese şi în două zile şi jumătate, dar ritmul normal este de aproximativ două săptămâni. Dar până când ajung la computer să scriu piesa poate că trece un an sau mai mulţi ani până să fie gata de scris.
 
R.A.: Despre munca asta vorbeam eu, de fapt.
K.T.: E foarte greu să vorbesc despre această perioadă pentru că, în general, mai multe teme sunt concomitent în capul meu şi fiecare este într-un alt stadiu al dezvoltării. Sunt piese la care încă mă mai documentez, altele care deja au o structură şi până când nu ajung în faza în care în capul meu piesa e gata, nu mă aşez la computer.
 
R.A.: Nu întâmplător am făcut această paranteză, ci pentru faptul că aţi spus că piesa din această seară se vede că e muncită.
K.T.: Foarte tare! Asociaţiile, momentele de conexiune sunt atât de precise şi de fine, sunt atât de bine lucrate încât cotidianul şi banalul sunt absolut scoase din ele şi eu văd personajele şi relaţiile dintre personaje într-o cruzime atomică. Momentul în care Hilda îşi dă jos halatul şi rămâne într-o rochie roşie, tinerească, îţi rupe inima. Este foarte important să se vadă că şi la o vârstă aşa de înaintată are atâta feminitate în ea. Poate că omul zâmbeşte când o vede, dar inima i se rupe. Şi mie îmi plac aceste momente din teatru. Dacă vrei să mă faci să plâng cu metode simple şi banale, nu mă impresionează şi nu plâng. Dar atunci când încep să râd şi îmi curg lacrimile contra râsului, asta este deja teatru.
 
R.A.: Care va fi următoarea piesă, pe care o vedeţi mai aproape de momentul de a fi scrisă?
K.T.: Mi s-a cerut o piesă la Trieste şi din diverse motive a intrat altceva în repertoriu, însă eu o voi termina. Cealaltă piesă este pentru Citta. Este vorba despre o bătrână care are o locuinţă mare pe care fiica ei vrea să o vândă. Vinde întâi toată mobila şi urmează să vândă şi locuinţa. Fiica şi nepoata bătrânei au nevoie de bani. Ele ştiu că fac parte dintr-o familie de aristocraţi bogaţi. Bătrâna doamnă începe să-şi povestească viaţa şi aşa ele află că nu sunt dintr-o familie de aristocraţi bogaţi şi că bătrâna când avea 15 ani a fugit cu un circar după care a fost cântăreaţă şi dansatoare la un bar de noapte. Cu banii adunaţi acolo şi-a cumpărat această locuinţă unde a deschis un bordel. Din bordel şi-a câştigat averea pe care familia vrea acum să i-o ia. Nepoata ei este disperată, dar, între timp, nu mai are cu cine să se certe pentru că bătrâna moare.
În flash-back-urile în care bătrâna îşi povesteşte tinereţea, rolul ei este interpretat de nepoată, iar mulţimea bărbaţilor din tinereţea ei sunt interpretaţi de acelaşi bărbat care este iubitul nepoatei. Asta-i piesa pe care trebuie să o termin foarte repede.
Recent am terminat o piesă de teatru pentru copii, iar pentru la vară scriu o piesă amplă pentru teatrul în aer liber, o adaptare după un scriitor clasic maghiar, ambele piese fiind comandate. Pentru că pur şi simplu trebuie să am din ce să trăiesc, sunt liber-profesionistă şi trebuie să accept şi asemenea comenzi. După aceea, o perioada n-aş mai vrea să scriu teatru pentru că am un roman pe care vreau să-l termin şi asta implică o foarte mare concentrare. Practic am întrerupt acest roman din cauza unor piese comandate, deci piese care îmi aduc bani.
 
R.A.: Eu vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră în oraşul nostru şi sper să ne revedem cel târziu la anul, poate pe scena mare şi poate cu aceeaşi actriţă, aşa cum vă doriţi, cu toate că ea a promis că acesta este ultimul ei rol.
K.T.: Nu trebuie să luăm în serios asemenea promisiuni. Starurile de câte ori nu şi-au luat rămas-bun de la scenă? Şi, Slavă Domnului, au revenit!

(Traducere de Anamaria Pop)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer