Pe 10 septembrie 2010, scriitorul Jon Fosse a primit la Oslo, în cadrul unei ceremonii, Premiul Ibsen, în valoare de 2,5 milioane de coroane norvegiene. Premiul, oferit de guvernul norvegian, a mai fost acordat pînă acum regizorilor Robert Wilson şi Ariane Mnouchkine.
Fosse, care a început prin a scrie poezie, proză, cărţi pentru copii, este în acest moment cel mai cunoscut dramaturg nordic, piesele lui fiind jucate peste tot în lume şi traduse în peste 40 de limbi. Fosse e celebru pentru scrisul lui extrem de poetic, minimalist, în care tăcerile joacă un rol esenţial în economia întregului. (Interviul este publicat în revista Scena.ro nr. 11/2010, în dosarul special "Teatrul norvegian - de la Ibsen la Jon Fosse", dosar realizat cu sprijinul Ambasadei Norvegiei la Bucureşti.)
Cristina Modreanu: Aţi fost de multe ori comparat cu Ibsen, încă de dinainte de a primi Premiul Ibsen. Ce părere aveţi despre această paralelă? Ce crede Jon Fosse despre Ibsen ca scriitor?
Jon Fosse: Aş spune, desigur, că această comparaţie e nedreaptă, atît pentru Ibsen cît şi pentru mine. Dar sîntem amîndoi norvegieni şi nu sînt foarte mulţi dramaturgi norvegieni care au devenit cunoscuţi în lume de la Ibsen încoace, aşa încît, de cîte ori e vorba despre dramaturgia norvegiană, se vorbeşte despre Ibsen şi despre mine, iar comparaţia devine evidentă. Ca tînăr cititor nu-mi plăcea Ibsen deloc, piesele lui mi se păreau prea construite, alcătuite din multe cercuri concentrice. Am început să-l înţeleg numai după ce am lucrat eu însumi pentru teatru şi am văzut cum funcţionează scrisul pentru teatru. Acum pot să spun că îl admir destul de mult, îl consider un demon al teatrului, cel mai întunecat scriitor din literatura lumii. Ibsen ştie să urască şi îl admir pentru asta.
C.M.: Credeţi că ura poate fi un fel de motor care dă putere literaturii sau teatrului?
J.F.: Ce vreau să spun este că Ibsen descrie, cel puţin în piesele lui tîrzii, dar şi în cele de început - Peer Gynt sau Brand - forţele distructive ale vieţii aflate în plină acţiune. Aceste forţe lucrează tot timpul, nu se opresc niciodată, iar el ne arată acest lucru fără milă în dramele lui de familie.
Îl admir pe Ibsen, dar nu pot spune că îl şi iubesc. Ură există şi la Strindberg, să spunem, dar acolo ura e normală, pentru că se leagă la un moment dat şi de dragoste. La Ibsen însă nu e deloc dragoste, nici măcar o urmă. Trebuie să fii extrem de puternic ca scriitor ca să fii atît de consecvent distructiv, aş spune că trebuie să fii geniu pentru asta. Se apropie de un fel de dragoste mitologică. Aşa văd eu lucrurile.
Ce mi se pare stupid însă este faptul că Ibsen era familist şi, se pare, îi plăcea. Pur şi simplu nu înţeleg cum era posibil aşa ceva. Aici trebuie să-l citez pe James Joyce, care a spus undeva: "dacă Ibsen e familist, atunci eu sînt episcop".
C.M.: Apropo de ură, sînt convinsă că ştiţi că aveţi destulă şi în opera dvs., şi aici se vede cum operează forţele distructive ale vieţii. Împărtăşiţi această viziune cu Ibsen...
J.F.: Sînt convins că a fi un bun scriitor înseamnă să încerci să nu faci compromisuri. Aşa încît, eu unul nu mă gîndesc niciodată atunci cînd scriu la mesajul pe care îl va transmite opera mea. Desigur, îmi dau seama că e multă forţă distructivă şi în opera mea, dar cred că este şi destulă dragoste, şi un fel de reconciliere. Şi nu găseşti deloc aşa ceva la Ibsen.
C.M.: Să nu faci compromisuri nu e deloc simplu, iar în cazul dvs., cu toată faima pe care o aveţi în lume, şi mai ales după ce aţi luat Premiul Ibsen, se poate spune că sînteţi pe cale să deveniţi propria statuie. Cum reuşeşte cineva care are un asemenea succes să rămînă credincios vocii sale de scriitor?
J.F.: Am scris primul meu roman la 20 de ani şi în 1983 am fost publicat pentru prima dată. Am fost întotdeauna, mai mult sau mai puţin, un scriitor independent şi aşa vreau să rămîn. A scrie nu e deloc accidental pentru mine, ci ţine în mod profund de ceea ce sînt. E fascinant şi pentru mine faptul că scrisul vine, în ceea ce mă priveşte, dintr-un loc total necunoscut. Într-un fel, nici nu sînt cel care scrie. Aş spune că e vorba despre trei persoane în cazul meu: Jon scriitorul e diferit de Jon persoana privată şi de Jon persoana publică. Încerc să-i ţin separaţi. A scrie este pentru mine un act foarte secret, care se întîmplă într-un mod special, mai ales cînd e vorba de teatru.
C.M.: Aţi început prin a scrie ficţiune, aţi scris şi cărţi pentru copii, apoi v-aţi întors spre teatru. Ce a provocat acest traseu?
J.H.: Am scris înainte de toate poezie, dar am fost publicat mai întîi cu proză. Am scris şi cărţi pentru copii. La vremea aceea nu-mi plăcea deloc teatrul. Cred că faptul că am ajuns să scriu pentru scenă a fost încă unul dintre acele "accidente ale vieţii". Am fost rugat să scriu pentru Teatrul din Bergen, unde locuiesc, şi am refuzat de mai multe ori, pînă cînd un prieten regizor a venit să lucreze la Bergen şi mi-a solicitat şi el o piesă. Proiectul în care m-a rugat să mă implic consta într-un fel de competiţie între două grupuri de creatori - artişti, regizori, dramaturgi - ale căror proiecte cîştigătoare urmau să fie produse. Am acceptat, ca să fiu cinstit, pentru bani. Îmi amintesc că mi s-a spus că trebuie să scriu mai întîi un rezumat al piesei, dar cum mie asta mi se pare imposibil - e ca şi cum ţi s-ar cere un rezumat al unei viitoare piese muzicale - eu am scris toată piesa. Aşa s-a născut prima mea piesă, Cineva are să vie (piesă apărută în volumul cu acelaşi titul, în traducerea lui Carmen Vioreanu, Editura Unitext, 2002, n.n.). Prima dată a fost foarte ciudat pentru mine să scriu aşa - cu dialoguri, cu pauze...
Dar, chiar dacă pe atunci nu-mi plăcea teatrul, mi-a plăcut să scriu aşa.
Am fost destul de sigur în timp ce o făceam că e vorba despre literatură de bună calitate, deşi nu eram sigur dacă aşa ceva poate fi pus în scenă.
Atunci n-am cîştigat competiţia, dar acum această piesă este cea mai jucată piesă a mea, a fost montată în toată lumea, mi-a lansat cariera în Franţa, iar în toamnă va fi montată pentru prima dată la Shanghai.
C.M.: Cum a fost să vedeţi prima dată ceea ce aţi scris / spus de actori pe scenă?
J.F.: A fost grozav! Prima mea piesă produsă a fost Nu ne vom despărţi niciodată, care e aproape un monolog. Actriţa din rolul principal era foarte bună şi a reuşit să păstreze totul la o intensitate extremă, era foarte frumos. În plus, era o experienţă foarte interesantă să împart toate astea cu toţi cei implicaţi în spectacol, asta mi-a plăcut. Se vorbeşte mult despre singurătatea scriitorului, "singurătatea alergătorului de cursă lungă" şi e adevăr în asta: mulţi scriitori urăsc pur şi simplu să-şi vadă opera schimbată, chiar cînd e vorba despre detalii, aşa că preferă să o scrie şi să-i dea drumul în lume şi să nu se mai intereseze îndeaproape de ea, dar mie mi-a făcut mare plăcere să văd piesa pe scenă şi mi-a dat încredere.
C.M.: Şi totuşi, scrieţi singur, nu sînteţi genul de dramaturg care să lucreze un text împreună cu actorii, cu echipa, să-l schimbe pe parcursul repetiţiilor...
J.F.: Da, asta e altceva. Să scriu împreună cu echipa ar semăna cu a face sex în grup. Iar mie îmi place să fac sex cu o singură persoană. N-aş scrie niciodată împreună cu altcineva. E foarte greu să schimbi ceva într-o piesă de-a mea, e un fel de sistem închis. Marii regizori nici nu încearcă să facă asta vreodată, ei contribuie în alt fel la crearea atmosferei, la reglarea pauzelor şi a tăcerilor, toate astea fac spectacolele să nu semene unul cu altul, dar ei nu schimbă nimic în text. Numai regizorii mediocri fac asemenea schimbări.
C.M.: Aţi afirmat la un moment dat că pentru dvs. "forma este conţinutul", puteţi dezvolta ideea? Sînt scrierile dvs. dincolo de genurile literare, aşa cum le ştim, pot fi ele numite într-adevăr teatru?
J.F.: Cred că e vorba de scris, pur şi simplu. Pentru mine, a scrie pentru teatru include şi proza, şi poezia. E un amestec, un fel de roman modern. De fapt, e doar literatură. Mi se pare foarte adevărat ce a spus Lorca la un moment dat, anume că "o piesă este un poem care se ridică în picioare". Ce înseamnă scrisul pentru mine? Cu siguranţă nu înseamnă să alcătuiesc rapoarte în stil realist de pe coasta de vest a Norvegiei. A scrie înseamnă actul de a asculta. Ce anume ascult? Asta nu ştiu. Dar a scrie = a asculta. E ca şi cum aş asculta ceva ce este scris deja, ascult şi, la un moment dat, mă aşez şi scriu, ca o secretară. Sînt norocos dacă ceea ce scriu se poate pune în scenă. Adesea sînt întrebat dacă am scris o piesă sau alta avînd un actor anume în minte. Răspunsul este - niciodată. Rolurile din piesele mele nu au chip pînă cînd un actor sau altul nu le joacă, şi atunci ei sînt cei care le dau o faţă, mişcările şi nuanţele respective. Şi cred că, cel puţin parţial, acesta este motivul pentru care piesele mele au succes peste tot în lume, în toate culturile, nu numai în Europa, ci şi în Japonia, Coreea, Iran, India.
C.M.: Oamenii sînt aceiaşi peste tot...
J.F.: Există ceva în comun. Apropo de sursele de inspiraţie, nu scriu despre cei pe care îi cunosc. Sînt un om foarte discret, ţin la viaţa mea privată şi nici nu cred că realitatea aşa cum este are o calitate literară. În Norvegia, se scriu romane despre mama, despre tata, şi despre veri, atunci cînd autorul nu are fraţi sau surori. Eu nu folosesc niciodată propriile experienţe sau, dacă scriu despre ceva ce am trăit, atunci, cu siguranţă, e ceva ce ai trăit şi tu, şi mulţi alţi oameni. Scriu despre ce avem în comun.