Anotimpuri diferite (Închisoarea îngerilor)

Cred că în fiecare închisoare din America, fie ea de stat sau federală, găseşti un tip ca mine - eu sunt omul care-ţi face rost de orice. Ţigări făcute la comandă, un săcotei de marijuana, dacă te dai în vânt după aşa ceva, o sticlă de brandy, ca să sărbătoreşti absolvirea liceului de către fiica sau fiul tău, sau aproape orice altceva... în limitele raţiunii, vreau să spun. Dar n-a fost întotdeauna aşa.

Am ajuns la Shawshank când aveam doar douăzeci de ani şi sunt unii dintre puţinii oameni din mica noastră familie fericită care e dispus să-şi asume ceea ce a făcut. Am comis o crimă. Am făcut o poliţă de asigurare babană pe capul soţiei mele, care era cu trei ani mai în vârstă decât mine, după care i-am meşterit frânele Chevroletului pe care tatăl ei ni-l dăduse ca dar de nuntă. S-a întâmplat exact cum am plănuit, atât doar că nu plănuisem că ea se va opri în drum ca să-i ia în maşină pe vecină şi pe bebeluşul acesteia, pe când cobora Castle Hill ca să meargă în oraş. Frânele au cedat şi maşina s-a prăbuşit prin tufişurile de la marginea izlazului, în plină viteză. Martorii au spus că maşina atinsese cel puţin optzeci la oră când s-a lovit de soclul monumentului închinat Războiului Civil, fiind cuprinsă imediat de flăcări.

Aşa cum nici să fiu prins nu plănuisem, dar aşa s-a-ntâmplat. Am primit un permis de şedere sezonieră în locul ăsta. În Maine nu exista pedeapsa cu moartea, iar procurorul a avut grijă să fiu judecat pentru toţi cei trei morţi şi să primesc trei condamnări pe viaţă, care urmau să fie executate consecutiv. Asta mi-a anulat pentru o lungă perioadă de timp orice şansă aş fi avut la eliberare condiţionată. Judecătorul a numit ceea ce făcusem "o crimă odioasă şi atroce", şi chiar aşa a fost, dar acum ţine de trecut. Poţi să citeşti despre ea în paginile îngălbenite ale gazetei Castle Rock Call, în care titlurile de-o şchioapă ce anunţau condamnarea mea arată cumva caraghios şi demodat alături de ştirile despre Hitler şi Mussolini şi agenţiile "alfabetice" ale lui FDR.

Mă întrebaţi dacă m-am reabilitat? Nu ştiu ce-nseamnă cuvântul ăsta, cel puţin în ceea ce priveşte închisorile şi instituţiile corecţionale. Cred că e un cuvânt folosit de politicieni. S-ar putea să aibă şi un alt înţeles şi s-ar putea să am şansa să-l aflu, dar asta ţine de viitor... ceva la care condamnaţii învaţă să nu se gândească. Eram tânăr, chipeş şi veneam din cartierul sărac al oraşului. Am lăsat gravidă o fată drăguţă, morocănoasă şi încăpăţânată care locuia într-una din cele mai frumoase case vechi de pe Carbine Street. Tatăl ei a fost de acord cu căsătoria dacă mă angajam la compania de aparatură optică pe care o deţinea şi "urcam pe scara ierarhică prin muncă". Am descoperit însă că, de fapt, dumnealui avea de gând să mă ţină în casă, sub directa lui supraveghere, ca pe un căţeluş obraznic, care încă nu s-a învăţat să nu facă mizerie prin casă şi s-ar putea să şi muşte. Până la urmă, am strâns în mine destulă ură ca să fac ceea ce am făcut. Dacă mi s-ar oferi o a doua şansă, n-aş mai face-o, dar nu sunt sigur că asta înseamnă că-s reabilitat.

În tot cazul, nu despre mine vreau să vă povestesc, ci despre un tip pe care-l chema Andy Dufresne. Dar până să vă pot povesti despre Andy, trebuie să vă mai explic câteva lucruri legate de mine. N-o să dureze mult.

Cum v-am mai spus, timp de aproape patruzeci de ani, eu eram omul care putea să-ţi facă rost de diverse la Shawshank. Iar asta nu însemna doar lucruri de contrabandă, cum ar fi ţigările sau băutura, deşi astea erau mereu în fruntea listei. Dar am făcut rost de mii de alte lucruri pentru oamenii aflaţi aici, unele dintre ele cât se poate de legale dar greu de obţinut într-un loc în care se presupune c-ai fost adus ca să fii pedepsit. Era un tip care fusese condamnat fiindcă violase o fetiţă şi-şi arătase părţile ruşinoase faţă de câteva alte zeci; i-am făcut rost de trei bucăţele de marmură roz de Vermont, iar el a făcut din ele trei sculpturi drăguţe - un prunc, un băieţel de vreo doisprezece ani şi un tânăr bărbos. Le-a numit Cele trei vârste ale lui Iisus, iar acele sculpturi în miniatură se află acum în salonul unui fost guvernator al acestui stat.

Sau iată un nume de care s-ar putea să vă amintiţi dacă aţi crescut în nordul statului Massachusetts - Robert Alan Cote. În 1951, a încercat să jefuiască First Mercantile Bank of Mechanic Falls, iar hold-up-ul s-a transformat într-o baie de sânge - şase morţi în final, doi dintre ei fiind membri ai bandei, trei morţi au fost dintre ostatici şi ultimul un tânăr poliţist care a scos capul la iveală într-un moment nepotrivit şi s-a ales cu un glonţ în ochi. Cote avea o colecţie de bănuţi. Bineînţeles, n-aveau să-l lase cu ea înăuntru, dar cu puţin ajutor din partea maică-si şi printr-un intermediar care conducea camionul spălătoriei, am reuşit să i-o aduc. I-am spus, Bobby, treb'e să fii nebun să ţii o colecţie de monede într-un hotel din piatră înţesat de hoţi. S-a uitat la mine şi mi-a spus zâmbind: Ştiu unde să le ţin. Or să fie în siguranţă. Nu-ţi face griji. Şi a avut dreptate. Bobby Cote a murit din cauza unei tumori cerebrale în 1967, dar colecţia lui de monede n-a fost găsită niciodată.

Am adus ciocolată pentru bărbaţi de Valentine's Day; am adus trei milkshake-uri verzi, din alea care se servesc la McDonald's în preajma zilei Sfântului Patrick, pentru un nebun de irlandez pe care-l cheamă O'Malley; chiar am aranjat o proiecţie nocturnă a filmelor Deep Throat şi The Devil in Miss Jones pentru un grup de douăzeci de inşi care şi-au pus la bătaie economiile pentru închirierea filmelor... chiar dacă m-am ales cu o săptămână de carceră pentru această mică escapadă. Astea-s riscurile meseriei atunci când eşti omul care face rost de orice.

Am adus cărţi ştiinţifice şi cărţi porno, ultimele noutăţi în materie de farse, cum ar fi scuturătoarele sau praful de scărpinat, şi nu de puţine ori am văzut cum câte-un veteran primeşte o pereche de chiloţi de la nevasta sau de la prietena lui... şi cred că nu e greu de ghicit ce fac tipii de-aici cu asemenea obiecte în nopţile lungi în care timpul se târăşte cu încetineala melcului. Nu obţin toate lucrurile astea pe gratis, şi la unele preţul e destul de piperat. Dar n-o fac doar pentru bani; la ce mi-ar sluji banii? N-o să-mi cumpăr niciodată un Cadillac şi nici n-o să iau avionul ca să plec în Jamaica două săptămâni în februarie. O fac din acelaşi motiv pentru care un bun măcelar o să-ţi vândă numai carne proaspătă: am o reputaţie pe care vreau să mi-o păstrez. Singurele lucruri cu care refuz să am de-a face sunt armele şi drogurile tari. N-o să ajut pe nimeni să se sinucidă sau să ucidă pe alţii. Am destulă moarte pe suflet ca să-mi ajungă pentru o viaţă.

Sunt un adevărat magazin universal. Aşa se face că, atunci când Andy Dufresne a venit la mine în 1949 şi m-a întrebat dacă aş putea să i-o aduc în închisoare pe Rita Hayworth, i-am spus că n-o să fie nicio problemă. Şi n-a fost.

Când Andy a venit la Shawshank în 1948, avea treizeci de ani. Era un bărbat curăţel şi scund, cu părul de culoarea nisipului, şi mâini mici, de om deştept. Purta ochelari cu rame aurite. Avea unghiile mereu tăiate şi curate. Poate că e ciudat să ţii minte un asemenea amănunt despre un om, dar mi se pare că-l defineşte pe Andy. Întotdeauna arăta ca şi cum ar fi trebuit să poarte cravată. În "civilie" fusese vicepreşedinte al unei importante bănci din Portland. O mare realizare pentru un om atât de tânăr, mai ales dacă ţii cont de cât sunt de conservatoare cele mai multe dintre bănci... iar când ajungi în New England trebuie să multiplici conservatorismul ăsta cu zece, pentru că aici oamenii nu-şi încredinţează banii altei persoane decât dacă e cheală, şchioapă şi trage tot timpul de pantaloni ca să-şi aranjeze suspensorul. Andy era închis pentru că-şi ucisese nevasta şi pe amantul acesteia.

După cum cred c-am mai spus, toţi cei aflaţi în puşcărie sunt nevinovaţi. Oh, ei citesc biblia aia aşa cum teleevangheliştii citesc Cartea Revelaţiilor. Erau victimele unor judecători cu inimi de piatră şi boaşe la fel de tari, sau ale unor avocaţi incompetenţi, sau ale unor înscenări ale poliţiei ori ale ghinionului. Citeau ei Sfânta Scriptură, dar pe feţele lor se citea o altă scriptură. Majoritatea condamnaţilor sunt oameni de joasă speţă, de niciun folos nici pentru ei înşişi, nici pentru oricine altcineva, şi cel mai mare ghinion al lor a fost faptul că mamele lor i-au purtat în pântece până la soroc.

În toţi anii pe care i-am petrecut la Shawshank, au fost mai puţin de zece inşi pe care i-am crezut când mi-au spus că sunt nevinovaţi. Andy Dufresne a fost unul dintre ei, deşi m-am convins de nevinovăţia lui abia după ce-au trecut câţiva ani. Dacă aş fi făcut parte din juriul care i-a judecat cazul la Curtea Superioară din Portland pe parcursul a şase săptămâni furtunoase în anii 1947-1948, şi eu l-aş fi considerat vinovat.

A fost un caz al naibii de dificil, fără doar şi poate; unul dintre alea suculente, cu toate elementele potrivite. Pe de o parte, aveai o fată frumoasă cu relaţii în societate (moartă), o personalitate sportivă locală (moartă şi ea) şi un tânăr şi important om de afaceri, în boxă. Pe lângă asta, tot scandalul pe care putea să-l stârnească presa. Acuzarea avea un caz simplu şi clar. Procesul s-a prelungit atâta doar pentru că procurorul general intenţiona să candideze pentru Camera Reprezentanţilor şi voia ca prostimea să aibă prilejul să-şi întipărească bine pe creier moaca lui. A fost un minunat prilej de circ juridic, cu spectatori care se aşezau la coadă la patru dimineaţa, în ciuda temperaturilor negative, ca să-şi asigure un loc.

Faptele din dosarul procurorului pe care Andy nu le-a contestat niciodată au fost următoarele: Că avusese o soţie, Linda Collins Dufresne; că în luna iunie a anului 1947 ea îşi exprimase dorinţa de a învăţa să joace golf la Falmouth Hills Country club; că, într-adevăr, ea a luat lecţii vreme de patru luni; că instructorul ei a fost jucătorul profesionist de golf din Falmouth Hills, Glenn Quentin; că la sfârşitul lui august, 1947, Andy a aflat că soţia sa şi Quentin deveniseră amanţi; că Andy şi Linda s-au certat straşnic în după-amiaza zilei de 10 septembrie 1947; că subiectul discuţiei lor aprinse a fost infidelitatea ei.

Andy a declarat că Linda ar fi susţinut că era bucuroasă că el aflase; devenise stresant, spusese ea, să se tot furişeze. I-a comunicat lui Andy că plănuise să obţină un divorţ în Reno. Andy i-a spus că o va vedea în iad înainte s-o vadă în Reno. Ea a plecat să petreacă noaptea cu Quentin în bungaloul închiriat de Quentin nu departe de terenul de golf. A doua zi de dimineaţă femeia de serviciu i-a găsit pe amândoi morţi în pat. Fiecare fusese împuşcat de câte patru ori.

Tocmai acest ultim detaliu i-a fost mai potrivnic lui Andy decât oricare altul. Procurorul cu aspiraţii politice a făcut mare caz de el în declaraţia de deschidere şi în sinteza finală. Andrew Dufresne, a spus el, n-a fost un bărbat înşelat cuprins de patima răzbunării împotriva soţiei sale infidele; asta, a spus procurorul, putea fi înţeles, chiar dacă nu şi iertat. Dar această răzbunare fusese făcută cu sânge rece. Gândiţi-vă! a spus tunător procurorul către juriu. Patru şi patru! Nu şase gloanţe, ci opt! A golit încărcătorul... după care s-a oprit ca să-l reîncarce, în aşa fel încât să poată trage din nou în fiecare! PATRU PENTRU EL ŞI PATRU PENTRU EA, a titrat cu litere de-o şchioapă Portland Sun. Boston Register l-a supranumit Ucigaşul Imparţial.

Un angajat al Casei de Amanet Wise din Lewiston a declarat că-i vânduse lui Andy Dufresne un revolver de calibrul.38 cu şase gloanţe destinat forţelor de poliţie cu doar două zile înainte de dubla crimă. Un barman de la barul country club-ului a declarat că în seara zilei de 10 septembrie Andy intrase în bar pe la şapte, dăduse peste cap trei pahare de whisky sec în decurs de douăzeci de minute - când s-a ridicat de pe taburet i-a spus barmanului că o să se ducă la locuinţa lui Glenn Quentin şi că el, barmanul, avea "să citească în ziare ce-avea să se întâmple". Un alt vânzător, de data asta de la magazinul Handy-Pik, situat la nici doi kilometri de casa lui Quentin, le-a spus juraţilor că Dufresne intrase în magazin pe la nouă fără un sfert în aceeaşi noapte. Cumpărase ţigări, trei litri de bere şi nişte prosoape de bucătărie. Medicul legist al districtului a certificat că domnul Quentin şi doamna Dufresne au fost ucişi între orele unsprezece seara şi două noaptea, în noaptea zilei de 10-11 septembrie. Detectivul de la biroul procurorului general însărcinat cu rezolvarea cazului a declarat că la mai puţin de şaizeci de metri de bungalou se afla un refugiu stradal şi că în după-amiaza zilei de 11 septembrie trei elemente incriminante fuseseră recuperate din acel refugiu; primul articol, două sticle goale de un litru de bere Narragansett (cu amprentele acuzatului pe ele); al doilea articol, douăsprezece chiştoace de ţigări (toate fiind Kool, marca preferată a acuzatului); al treilea articol, un mulaj de ghips al urmelor de pneuri (identice cu modelul de pe anvelopele maşinii Plymouth 1947 a acuzatului).

În living room-ul bungaloului lui Quentin, s-au găsit pe sofa patru şervete de bucătărie. Şervetele aveau găuri de la gloanţe şi urme de praf de puşcă. Detectivul a formulat (în pofida obiecţiilor amarnice ale avocatului lui Andy) teoria conform căreia criminalul înfăşurase cu respectivele prosoape ţeava armei pentru a înăbuşi zgomotul focurilor de armă.

Andy Dufresne a ieşit la bară pentru a se apăra singur şi şi-a relatat povestea calm, detaşat şi fără patimă. A spus că începuse să audă zvonuri supărătoare despre soţia lui şi Glenn Quentin începând cu ultima săptămână a lui iulie. În august, supărarea lui a devenit îndeajuns de mare ca să-l facă să investigheze un pic. Într-o seară, când Linda urma, chipurile, să se ducă la cumpărături în Portland după orele de tenis, Andy i-a urmărit pe ea şi pe Quentin la locuinţa cu un etaj închiriată de acesta din urmă (botezată, inevitabil, de către ziare "cuibuşorul de nebunii"). A parcat în refugiu până când Quentin a dus-o cu maşina înapoi la club, unde era parcată maşina ei, cam după trei ore.
- Dumneata vrei să dai de înţeles acestei curţi că soţia dumitale nu ţi-a recunoscut sedanul Plymouth nou-nouţ parcat în spatele maşinii lui Quentin? l-a întrebat procurorul atunci când i-a venit rândul.
- Am făcut schimb de maşini cu un prieten, în seara aia, a spus Andy şi calmul cu care a recunoscut cât de atent îşi plănuise investigaţia nu i-a făcut bine deloc în ochii juriului.

După ce a înapoiat maşina prietenului său, s-a dus acasă cu propria maşină. Linda stătea în pat, citea o carte. A întrebat-o cum a fost drumul la Portland. Ea i-a răspuns că fusese distractiv, dar nu găsise nimic care să-i placă într-atât încât să-l cumpere.
- Atunci am ştiut sigur, le-a spus Andy spectatorilor rămaşi cu sufletul la gură. Vorbise cu aceeaşi voce calmă şi distantă cu care-şi rostise întreaga mărturie.
- Ce stare de spirit aţi avut în cele şaptesprezece zile scurse de atunci şi până-n noaptea în care soţia dumneavoastră a fost ucisă? l-a întrebat avocatul lui Andy.
- Am fost foarte nefericit, a spus Andy calm, cu răceală. Ca un om care citeşte o listă de cumpărături, a precizat că s-a gândit să se sinucidă, mergând până acolo încât să-şi cumpere un pistol din Lewiston pe 8 septembrie.

Avocatul l-a invitat apoi să relateze juriului ce s-a întâmplat după ce soţia lui a plecat să se întâlnească cu Glenn Quentin în noaptea crimelor. Iar Andy le-a spus... şi impresia lăsată a fost dintre cele mai rele posibile.

Îl cunosc de aproape treizeci de ani şi pot să vă spun că era omul cu cea mai mare stăpânire de sine pe care l-am cunoscut vreodată. Ceea ce era în regulă cu el, te lăsa să întrezăreşti puţin câte puţin. Ceea ce nu era în regulă, ţinea bine ascuns în sinea lui. Dacă a avut vreodată o noapte întunecată a sufletului, cum a zis nu ştiu care scriitor, n-o să ştim niciodată. Era genul de om care, dacă ar fi decis să se sinucidă, ar fi făcut-o fără să lase vreun bileţel, dar nu înainte de a-şi lăsa toate treburile în ordine. Dacă ar fi plâns în boxa martorilor, ori dacă vocea i s-ar fi îngroşat şi-ar fi devenit ezitantă, chiar dacă ar fi ţipat la procurorul ăla cu intenţii serioase de a ajunge la Washington, nu cred c-ar fi primit condamnarea pe viaţă cu care s-a ales. Şi chiar dacă ar fi obţinut-o, până în 1954 ar fi fost eliberat condiţionat. Dar şi-a spus povestea asemenea unui magnetofon, vrând parcă să spună juriului: asta e povestea. Ori o acceptaţi, ori o respingeţi. Au respins-o.

A spus că a fost beat în noaptea aia, că fusese mai tot timpul beat începând cu 24 august şi că, în general, nu prea rezista la băutură. Bineînţeles că această declaraţie, în sine, era greu de înghiţit de orice juriu. Pur şi simplu aceştia nu şi-l puteau închipui pe acest tânăr rece şi stăpân pe sine, îmbrăcat într-un elegant costum din lână la două rânduri, cu vestă, îmbătându-se criţă din pricina unei aventuri adultere a nevestei sale cu un amărât de antrenor de golf. Eu am crezut-o pentru că am avut şansa să-l văd pe Andy aşa cum cei şase bărbaţi şi cele şase femei n-au avut-o niciodată.

Tot timpul cât l-am cunoscut, Andy Dufresne n-a băut decât patru pahare de alcool pe an. Se întâlnea cu mine în curtea pentru exerciţii fizice în fiecare an, cam cu o săptămână înainte de ziua lui de naştere şi apoi încă o dată cam cu două săptămâni înainte de Crăciun. Cu fiecare prilej, cerea să-i aduc o sticlă de Jack Daniels. O cumpăra aşa cum majoritatea condamnaţilor reuşesc să-şi plătească mărfurile - cu plata de sclav pe care o primesc aici, la care adaugă ceva bani proprii. Până în 1965, primeai ca puşcăriaş zece cenţi pe oră. În '65 au săltat plata până la un sfert de dolar. Comisionul meu pentru băuturi era şi este de zece la sută, iar când adaugi asta la preţul unei sticle de whisky fin cum e Black Jack, poţi să-ţi faci o idee despre câte ore a trebuit să asude Andy Dufresne la spălătoria puşcăriei ca să-şi cumpere cele patru pahare de băutură pe an.

În dimineaţa zilei sale de naştere, pe 20 septembrie, îşi turna un pahar zdravăn, iar după ce se dădea stingerea mai bea unul. A doua zi, îmi înapoia ce mai rămăsese în sticlă, iar eu o împărţeam cu cei din jur. Cât despre cealaltă sticlă, Andy bea un pahar în noaptea de Crăciun, iar pe celălalt, în ajunul Anului Nou. Şi pe aceea mi-o dădea înapoi, cu instrucţiuni s-o dau mai departe. Patru pahare pe an - iar ăsta e comportamentul unui om care a fost muşcat rău de sticlă. Îndeajuns de rău ca să sângereze.

A povestit juriului că în noaptea de 10 fusese atât de beat încât abia dacă-şi aminteşte ce se întâmplase în momente izolate de timp. Se îmbătase în după-amiaza aceea - "Am băut ca să-mi fac curaj", aşa s-a exprimat - înainte de a discuta cu Linda.

După ce aceasta a plecat să se întâlnească cu Quentin, şi-a amintit că a hotărât să se confrunte cu ei. În drum spre bungaloul lui Quentin, s-a oprit la country club ca să mai bea două păhărele pe fugă. Nu-şi amintea, a spus, că i-ar fi zis barmanului că "o să citească restul în ziare", sau măcar că i-a adresat vreun cuvânt. Şi-a amintit că a cumpărat bere la Handy-Pik, dar nu şi prosoapele de bucătărie.
- De ce să fi cumpărat prosoape de bucătărie? a întrebat el, iar într-unul din ziare s-a relatat că cele trei doamne membre ale juriului s-au cutremurat.

Mai târziu, mult mai târziu, mi-a expus speculaţiile sale legate de vânzătorul care depusese mărturie cu privire la acele prosoape şi cred că merită să menţionez aici ce-a spus.
- Să zicem că, în timp ce căutau de zor martori, mi-a spus Andy într-o zi în curtea pentru sport, "au dat peste individul ăsta care mi-a vândut sticlele de bere în noaptea aia. Între timp, trecuseră trei zile. Elementele procesului fuseseră descrise în toate ziarele. Poate că s-au repezit în haită asupra individului, cinci sau şase poliţai, plus detectivul de la biroul procurorului general, plus asistentul procurorului districtual. Memoria e o chestie foarte subiectivă, Red. Poate că au început cu "Nu-i aşa că e posibil ca el să fi cumpărat patru-cinci prosoape de bucătărie?" şi şi-au continuat interogatoriul de acolo. Dacă îndeajuns de mulţi oameni vor ca tu să-ţi aminteşti ceva, pot să aibă o putere de convingere destul de mare.

Am fost de acord cu el în privinţa asta.