Bătrîni îndrăgostiţi

Mizînd, jucăuş şi polemic, pe convenţia "manuscrisului găsit", Bătrîni îndrăgostiţi (2007) aduce în scenă un antierou pe care numai imaginaţia lui Gray putea să-l născocească. John Tunnock, un profesor pensionar din Glasgow-ul zilelor noastre, este un Tristram Shandy bătrîn şi acrit care îşi descrie "viaţa şi opiniunile" într-un jurnal ce se întinde pe parcursul a şase ani, din 2001 pînă în 2007. Obez şi mizantrop, cu o vagă slăbiciune pentru sexul frumos, Tunnock îşi petrece viaţa între locuinţa lui sufocant-victoriană, cîrciumă şi biblioteca unde se documentează pentru diversele sale întreprinderi intelectuale cu monstruoase ambiţii enciclopedice. Fragmentele reproduse din scrierile lui, alternînd cu notaţiile de jurnal, sînt un soi de microistorii culturale ce reconstituie trei "epoci de aur": Atena lui Pericle, Florenţa familiei Medici şi Anglia mijlocului de secol XIX. Cu sarcasmul şi lipsa de menajamente care-l caracterizează, Gray nu se sfieşte să arate cu degetul, prin intermediul protagonistului său, viermele ascuns în măr, manipularea şi autoritarismul deghizate în democraţie, fanatismul ascuns sub fervoarea religioasă. Dar ceea ce unifică în chipul cel mai convingător piesele răzleţe ale acestui ingenios puzzle este meditaţia gravă asupra poziţiei artistului, eternul outsider a cărui excentricitate (în toate sensurile cuvîntului) îi oferă o atît de iluzorie libertate.


Alasdair Gray (n. 1934 la Glasgow) este un artist pe cît de complex, pe atît de prolific: poet, prozator, grafician, pictor, actor şi dramaturg, este considerat cel mai mare scriitor scoţian de la Walter Scott încoace. A debutat în proză cu Lanark: o viaţă în patru cărţi (1981; Polirom, 2008), un roman la care a lucrat mai mult de două decenii, adevărată senzaţie în literatura britanică şi tradus pretutindeni în lume. I-au urmat volumele de povestiri Unlikely Stories, Mostly (1983), Lean Tales (1985, în colaborare cu Agnes Owens şi James Kelman) şi Ten Tales True and Tall (1993), romanele 1982 Janine (1984), The Fall of Kelvin Walker (1985), McGrotty and Ludmilla (1985) şi Something Leather (1990), precum şi volumul de poezii Old Negatives (1989). Cu un an înainte îi apăruse scurtul şi nonconformistul Saltire Self Portrait, în 1992 a publicat o rescriere profund originală a romanului Frankenstein, intitulată Poor Things, iar doi ani mai tîrziu o fantezie istorică plasată în... viitor, The History Maker. Alasdair Gray este, de asemenea, autorul unui volum de eseuri cu un puternic iz de satiră socială şi pamflet politic, Why Scots Should Rule Scotland (1992, 1997).


Ana-Maria Onisei: Aţi scris Lanark. O viaţă în patru cărţi timp de 30 de ani. A existat vreun moment cînd v-a venit să abandonaţi proiectul? De ce? Ce v-a făcut să reluaţi lucrul la roman?
Alasdair Gray: M-am gîndit o dată sau de două ori să mă opresc în timp ce scriam Lanark, în clipa în care m-am temut că s-ar putea să n-o mai termin niciodată. Şi încă o dată cînd era aproape gata, dar se părea că nici un editor nu voia să o publice. M-am apucat să lucrez din nou la ea pentru că nu aveam nimic mai bun de făcut şi, pînă la urmă, am găsit o editură.

A.-M.O.: Mi-a plăcut la nebunie Lanark, este una dintre cele mai interesante şi mai captivante cărţi pe care le-am citit vreodată. Cu toate acestea, în timp ce citeam romanul, un lucru îmi stăruia în minte: cartea este foarte specială. Cum este să fii "special", atît în literatură, cît şi în viaţa personală?
A.G.: Pur şi simplu neimaginîndu-mi o alternativă.

A.-M.O.: O bună bucată de vreme, editorii au refuzat să vă publice cărţile. Trebuie să fi fost o perioadă foarte dificilă pentru dumneavoastră. Cum v-aţi simţit cînd, într-un final, volumele dumneavoastră au văzut lumina tiparului?
A.G.: M-am liniştit, am fost încîntat şi, din momentul acela, mi-am dat seama că trebuia să încep să mă gîndesc serios la ilustraţii. Nu-mi amintesc să fi sărbătorit. Totuşi ştiam că vor trece luni de zile înainte ca editura să-mi avanseze nişte bani în cont.

A.-M.O.: Bătrîni îndrăgostiţi se referă la un subiect delicat. Simţim dragostea diferit la 20 faţă de 70 de ani. Cum iubeşte Alasdair Gray, la 76 de ani?
A.G.: Acum douăzeci de ani m-am căsătorit cu Morag McAlpine, pentru că ştiam că îi voi fi credincios. I-am fost şi sper să mor înaintea ei

A.-M.O.: Sînteţi faimos pentru desenele dumneavoastră fantastice. Dacă ar fi să faceţi un desen reprezentînd lumea aşa cum este ea astăzi, cum ar arăta acesta?
A.G.: Ar arăta ca în planul complicat de picturi murale la care lucrez din 2003 încoace, pentru Centrul de Artă Oran Mor, şi care nu vor fi gata decît peste ani de zile.

A.-M.O.: Aveţi un anume ritual pentru scris?
A.G.: Mă gîndesc la poveşti şi la cuvinte în minte, le însemnez în caiete sau pe marginile chestiilor pe care le citesc, apoi le dictez unei secretare prietenoase, astfel încît să le pot vedea şi să le pot prelucra pe ecranul unui procesor pe care nu pot să-l folosesc. Am un singur obicei, prefer să-mi fac notiţele cu cerneală neagră şi un stilou cu peniţă groasă.

A.-M.O.: A fi scriitor înseamnă a cunoaşte foarte bine cum funcţionează mintea ta. Care este cel mai fragil aspect legat de acest lucru?
A.G.: Teama de a nu ofensa.

A.-M.O.: Aţi fost adesea comparat cu James Joyce. Simţiţi că aveţi ceva în comun cu el? Ce anume?
A.G.: La fel ca James Joyce şi D.H. Lawrence, sînt monogam, deşi, spre deosebire de ei, prima mea tentativă de căsătorie a eşuat.

A.-M.O.: La ce aţi renunţat în viaţă pentru a fi scriitor?
A.G.: La un venit sigur din învăţămînt - nici un sacrificiu teribil.

A.-M.O.: Care-i cel mai cool lucru la a fi scoţian?
A.G.: Ploaia.

(interviu realizat pentru Adevărul, august 2010)

***

Înainte de a părăsi colegiul St. David ca preot hirotonit, Henry James Prince i-a făcut o vizită decanului, pentru a schimba amabilităţile de rigoare. Doctorul Ollivant, deşi era bucuros că-l vede pe fostul student problemă pentru ultima oară, i-a oferit un pahar cu vin şi nici o umbră de neplăcere nu i-a traversat faţa lui afabilă şi roşcovană cînd a fost refuzat cu calm. Rămînînd dincolo de covoraşul din faţa şemineului, el i-a spus:
- Îţi doresc să ai parte de bucurii ca preot, Prince. La Charlinch, nu?
- La Charlinch, lîngă Bridgwater.
- Zonă rurală şi izolată. Credeam că o să preferi o parohie aglomerată, într-un oraş manufacturier infernal, unde să ai o arie mai mare de evanghelizare. Congregaţiile agricole sînt mai curînd brutale şi plicticoase decît vicioase şi decăzute. La Charlinch nu-i nici măcar o cîrciumă. Dar casa parohială e mare, cred. Sper că doamna Prince nu a venit cu mîna goală, căci ştiu că dumneata nu eşti bogat.
- Averea ei ne ajunge amîndurora, a răspuns liniştit Prince.
- Asta-i bine. E bine. Biserica anglicană e la fel ca armata britanică: nu poţi ajunge departe fără bani şi relaţii. Sam Starky, parohul tău, are relaţii. E nepotul lui lady Alicia Coventry şi e înrudit prin ea cu jumătate din nobilimea Angliei. Cînd nu te poţi sprijini pe un picior, e bun şi un deget dacă ştii cum să te caţări. M-a impresionat cît de dibaci ţi-ai creat aici mica ta instituţie. Frăţia Lampeter, nici mai mult, nici mai puţin! Pe cînd eram tînăr, se credea că entuziasmul e o boală a muncitorimii. Majoritatea aristocraţiei noastre era atee, deşi nu dădea bine să o spui - toţi ştiau că au nevoie de biserica anglicană, pentru a nu se duce de rîpă. Aristocraţii francezi au fost atei pe faţă şi uite ce li s-a întîmplat! Dar timpurile s-au schimbat, Prince. Da, curajul şi imaginaţia pot face minuni. Oricum, Starky e un ins bolnăvicios, un valetudinar, dacă nu chiar de-a dreptul ipohondru, şi mereu se duce în staţiunile cu ape din sud. Mă îndoiesc că-l vei vedea prea des.

A urmat un scurt moment de tăcere, în care Henry era pe punctul de a-şi lua la revedere, cînd Ollivant i s-a adresat brusc:
- Ai suflet şi intenţii bune, Prince, aşa că simt imboldul de a-ţi da un sfat. Aud că, lăsînd la o parte faptul că ai citit cîţiva mistici de frunte, dispreţuieşti erudiţia.
- Discipolii pe care i-a chemat Iisus nu au fost erudiţi, doctore Ollivant.
- Întocmai, dar după aceea Iisus i-a învăţat şi i-a educat pe pescarii aceia atît de bine, încît, datorită elocinţei lor, întregul Imperiu Roman a fost convertit.
- Şi prin miracolul petinconstal, cel al Cincizecimii, domnule.
- O, da. Limbi de foc din ceruri, care le dau tuturor darul de-a vorbi în limbi. Ei bine, în zilele noastre n-ar trebui să căutăm un asemenea miracol, căci dacă îl vom căuta, vom deveni cu toţii lunatici, şarlatani sau cretini, ca sărmanul Edward Irving. S-a rugat să aibă darul limbilor şi l-a primit cu aspră de măsură. Femeile isterice din locul în care predica au început să bolborosească nonsensuri, pînă cînd susţinătorii lui Irving l-au preluat şi au făcut din el o nouă religie - Biserica Catolică Apostolică Penticostală, nici mai mult, nici mai puţin! Una care respinge dogma păcatului originar. Mai mult ca sigur că Biserica Scoţiei e bucuroasă că l-au excomunicat dinainte de asta. Biserica anglicană, cea a Romei, şi orice altă sectă nonconformistă ar fi făcut la fel. Irving şi-a dat seama de greşeală înainte de a muri, dar nebunii suficienţi de bogaţi ca să priceapă cum stau lucrurile, încă mai sprijină bisericile catolice apostolice, întărindu-le şi nu doar la Londra şi Edinburgh, ci şi în Franţa, Germania, Elveţia şi Statele Unite. Cred, probabil, că-şi cumpără locuri în Împărăţia Cerurilor. E vreun pericol să devii penticostal, Prince?

Henry abia dacă zîmbi şi clătină imperceptibil din cap în semn că nu.
- Bun. Nu doresc să-ţi rănesc sentimentele, dar am auzit că, în comparaţie cu rugăciunile tale improvizate, slujbele tale sînt... cum să spun... inadecvate?
- Am prea puţină experienţă de amvon, domnule.
- Cei mai mulţi dintre noi ezităm la început. Şi mie mi s-a întîmplat. La prima mea predică în faţa episcopului am încercat să-l impresionez şi am rostit-o fără notiţe. Rezultatul: tînărul Ollivant rămîne fără cuvinte la jumătate, se poticneşte şi se grăbeşte să dea binecuvîntarea cît poate de repede. Un spectacol dezgustător. Văd că ţi se lungeşte faţa la cuvîntul spectacol. Oare pentru că sugerează un joc de scenă?

Henry a încuviinţat.
- N-are importanţă. Un cleric cinstit şi inteligent poate să înveţe de la teatru cum să se descurce mai bine. Ei bine, episcopul era un suflet bun, un om în vîrstă şi rudă cu mine. După aceea, la cină, mi-a spus un lucru pe care nu l-am uitat niciodată şi ţi-l transmit şi ţie acum. Toate prezbiteriile şi vicariatele din Anglia, a zis el, au un raft cu predici, cele mai bune predici scrise de marii clerici care au fondat biserica anglicană pe vremea cînd proza engleză era la apogeu, după cum o dovedeşte cartea noastră de rugăciuni şi Biblia regelui Iacob. Citeşte-le. Memorează pasajele care ne impresionează prin adevărul şi frumuseţea lor. Evident, ai la dispoziţie şase zile pe săptămînă ca să-ţi scrii propriile predici, dar puţini au fost preoţii care au predicat atît de convingător ca Latimer, de exemplu. Atunci cînd te părăseşte elocinţa în amvon, trebuie să găseşti sprijin în cuvintele acelora care au fost (Să cutez să-ţi spun asta, Prince? Da...) mai înţelepţi decît tine şi mai spirituali decît vei fi tu vreodată. Îţi încredinţez ţie acest lucru, Prince, şi la tine să rămînă.
- Vă mulţumesc, domnule. Bună ziua, a zis Prince.

S-a ridicat în picioare, s-a înclinat uşor şi s-a întors cu faţa spre uşă. Înainte de a ajunge la uşă, l-a auzit pe Ollivant chicotind şi s-a întors, cu o expresie interogativă pe chip.
- Iartă-mă, Prince, dar mi-am amintit ceva nostim. Ai auzit cumva de Carlyle? Thomas Carlyle?
- Nu, domnule.
- Mă bucur. E un pamfletar scoţian radical, susţinător fervent al Revoluţiei Franceze. Societatea londoneză îl tolerează pentru că nevasta lui e frumoasă şi spirituală. Pe vremea cînd erau tineri, cei doi Carlyle şi Edward Irving erau atît de apropiaţi, că actuala doamnă Carlyle era gata-gata să devină doamna Irving. Mare păcat că nu s-a întîmplat asta. De atunci spune mereu: Dacă Irving s-ar fi însurat cu mine, n-ar mai fi existat darul limbilor. Bună, nu-i aşa, ha-ha? Dacă Irving s-ar fi însurat cu mine, n-ar mai fi existat darul limbilor. Sînt sigur că şi doamna Prince este o femeie inteligentă.


Charlinch se afla într-o vale, între dealuri împădurite de un verde închis, iar ogoarele din zona mai joasă erau separate de garduri vii groase şi de drumuri înguste şi şerpuitoare. Satul, care nu fusese niciodată unul mare, se făcuse şi mai mic în jurul anului 1800, cînd proprietarul cel mai de seamă, închisese islazul, îi alungase pe micii proprietari şi le închiriase pămînturile unor fermieri mai bogaţi. Acum arăta ca o încrucişare de drumuri, cu case care adăposteau familii de plugari, un magazin care era şi poştă, o şcoală de fete şi o biserică mică şi părăginită sus pe deal. Starea jalnică a bisericii se datora faptului că oamenii din localitate care aveau trăsuri mergeau la bisericile mai mari, aflate mai departe de-acolo. Curtea bisericii era năpădită de buruieni, pustie, cu pietre funerare sparte sau înfundate în pămînt. O cărare îngustă ducea la casa parohială de alături, care era mare şi solidă şi era plasată, într-o grădină împrejmuită de ziduri înalte, apărate de copaci. Aici şi-a început fratele Prince viaţa lui de preot de ţară sub îndrumarea Sfîntului Duh şi tot aici soţia lui, în vîrstă de patruzeci şi cinci de ani, a petrecut cele mai nefericite luni din viaţa ei.

Pentru casă, care era bine mobilată, cu multe covoare de bună calitate şi dulapuri întregi de lenjerie şi cuverturi de pat bune, nu se plătea chirie. Acest lucru era bine-venit, căci salariul preotului era mic. Venitul din investiţiile Marthei le-a permis să angajeze o femeie din sat pe post de bucătăreasă, servitoare şi spălătoreasă, dar nu-şi puteau permite şi o menajeră, iar Martha nu avea experienţă în privinţa administrării unei gospodării. Îşi dădea seama că încăperile nu erau tocmai curate, că mai toate cămăşile lui Henry prost erau apretate şi împăturite fără pricepere, iar cotletele aproape crude şi legumele prea fierte erau servite în farfurii reci, dar nu le putea spune servitoarelor cum să facă mai bine. Se părea că ele îi înţelegeau ordinele tot atît de mult, cum le înţelegea şi ea dialectul. Poate că s-ar fi resemnat în faţa unor asemenea neplăceri, dacă acestea nu l-ar fi afectat pe Henry. Duhul care-l îndruma accepta mîncarea prost servită şi lenjeria prost spălată, considerîndu-le variante minore de crucificare, dar soţia lui ştia cît de bine se descurca mama acestuia la treburile casei, aşa că oftaturile lui aproape tăcute, uneori cu ochii închişi a rugăciune, o loveau pe Martha ca nişte dojeni. Durerile pe care ea le îndurase răbdătoare în locuinţa din Widdicombe Crescent se înrăutăţiseră. Într-o seară, cînd amîndoi abia dacă mîncaseră cîteva linguri, ea a plîns fără să se ascundă. El s-a aşezat lîngă ea, i-a mîngîiat mîna şi i-a spus cu vocea aceea lui moale şi îndepărtată:
- Poate că ar trebui să trimiţi după mama.

Doamna Prince a sosit într-o stare de iritare pe care şi-a ascuns-o în faţa fiului ei, dar nu şi în faţa nurorii. Li s-a adresat cu severitate servitoarei şi spălătoresei, a concediat bucătăreasa, a angajat în locul ei o altă localnică şi a dăscălit-o şi pe ea cu multă duritate, apoi s-a întors la Bath. O vreme casa a mers mai binişor, deşi nu cu mult mai bine. Martha mai avea încă motive să verse lacrimi, iar Henry să suspine şi să se roage în tăcere, dar suferinţele lui aveau o cauză care nu era tocmai domestică. În ciuda căsătoriei, el considera Charlinch-ul un loc cu mult mai mizer decît Londra, unde fusese un student singuratic de la medicină, căci firea lui dispreţuitoare îl exclusese din cercul petrecerilor grosolane ale celor egali social cu el. La Lampeter îşi făcuse prieteni şi se vizita cu lumea care îi recunoştea autoritatea spirituală. Charlinch era o parohie de suflete care trebuiau salvate, dar nu putea convinge pe nimeni de pericolul de moarte în care se află.


Liturghierul anglican, tipărit de Royal Command, dicta ritualul liturgic în cuvinte alese cu grijă, ca să excludă comentariile politice şi personale radicale. Doar predica îi dădea ocazia unui discurs menit să impresioneze, iar Henry nu a reuşit să mişte pe nimeni. Amvonul lui dădea spre un etaj cu strane separate, închiriate de cele mai bogate şi mai respectate familii locale, fiecare cu o mică uşă a ei. Muncitorii şi servitoarele stăteau pe bănci aflate între sau în spatele acestora. Mai existau şi o galerie pentru corişti şi două persoane din parohie care cîntau la cornet şi la fagot. Cînd Henry a anunţat tema predicii cu vocea lui limpede şi dulce, a văzut cum enoriaşii intră într-o stare asemănătoare somnului profund, chiar dacă nu închid ochii. I-ar fi putut trezi imediat pe cei apropiaţi vorbindu-le direct, dar cuvintele lui trebuiau să ajungă la fiecare, inclusiv la cei care erau mai traşi la faţă, prost îmbrăcaţi şi (cînd deschideau gurile să răspundă şi să intoneze imnurile) cu mai mulţi dinţi lipsă decît văzuse el vreodată într-o congregaţie. Cuvintele pe care le-a rostit cu o convingere plină de pasiune nu aveau nici un ecou vizibil asupra nimănui.

Faptul că doctorul Ollivant prevăzuse acest lucru nu reprezenta o consolare. Biroul din casa parohială avea multe predici, dar "Eu nu voi rosti cuvintele unor morţi". Asta şi-a spus Henry, străfulgerîndu-le cu privirea. A îngenuncheat şi l-a implorat pe Dumnezeu să-i permită să vorbească simplu, asemeni unui copil, şi cuvintele simple i-au venit, dar tot fără efect, chiar şi atunci cînd le rostea în casele enoriaşilor. Nimeni din cei din Charlinch nu avea un statut social mai înalt decît Henry, aşa că la început nevestele fermierilor s-au arătat încîntate de vizitele lui. L-au poftit la ceaiul de după-amiază, iar cînd se interesa de starea sufletului lor, îl asigurau că totul e cît se poate de bine. Iar cînd le spunea că acest lucru e aproape imposibil şi insista să primească răspunsuri pornite din inimă, ele deveneau resentimentare sau se simţeau jenate. Cele mai multe însă au considerat drept o insultă faptul că el a vrut să discute cu servitoarele lor şi cînd Henry spuse că oamenii mai săraci au şi ei suflete care să fie mîntuite, feţele stăpînelor lor sugerară mai curînd îndoială. În galezul Lampeter avusese parte de dialoguri aprinse cu oameni bolnavi sau muribunzi şi, în comparaţie cu ei, localnicii din Somerset păreau nişte păgîni. "Dacă Dumnezeu nu-mi vrea sufletul după toate cîte m-a făcut să îndur", i-a spus un muncitor bătrîn, atins de artrită, care stătea între pături pătate de escare, "înseamnă că se poate descurca şi fără el". "Focul iadului! Focul iadului!" a murmurat Henry. "Nu poate fi mai rău de atît", a răspuns omul, "dar dă-mi o gură de gin sau de rachiu şi o să-ţi ascult cu plăcere trăncăneala despre focul iadului pînă cînd se-ntorc vacile de la păscut".

Şcolarii puteau cînta la unison Tatăl Nostru şi părţi din catehismul scurt, dar oricît de insistent i-ar fi dăscălit sau i-ar fi interogat, răspundeau monosilabic, chicoteau sau rînjeau prosteşte. În cele din urmă, după ce s-a rugat lui Dumnezeu să-l îndrume şi a primit asigurarea Domnului că El doreşte asta, Henry i-a spus învăţătoarei că îi va părăsi cu totul pe copii pînă cînd aceştia vor întreba de el. A vizitat acasă două fetiţe bolnave de tuberculoză, dar apoi mama lor i-a spus să înceteze să le mai înspăimînte. Cum el nu i-a dat atenţie, ea şi-a adus soţul, aflat pe un cîmp din apropiere, iar acesta l-a dat pe Henry afară, ameninţîndu-l că-l scoate din casă în pumni. Henry i-a spus totul angajatorului acestuia, sugerîndu-i că, poate, omul va permite lucrarea lui Hristos dacă va fi ameninţat cu concedierea. Fermierul i-a răspuns:
- Nu pot face asta, domnule. O fi el îndărătnic, dar e un muncitor cinstit.
- Nu-ţi cer să-l concediezi, ci să-l ameninţi cu concedierea.
- E prea riscant, domnule. E atît de încăpăţînat, că poate se va simţi jignit şi va pleca el. Şi fiind cunoscut de toată lumea ca un muncitor cinstit şi bun, nu-i va fi greu să-şi găsească de lucru în altă parte.

Acum singura bucurie a lui Henry era să le scrie celor din frăţia de la Lampeter, dintre care unii erau încă la colegiu, alţii preoţi ca şi el. În scrisorile lui punea întrebări insistente despre starea sufletelor lor, discuta răspunsurile lor în amănunt, le scria rugăciuni şi predici folositoare stărilor de slăbiciune sau de tulburare prin care treceau. Le pomenea despre starea tristă în care se găseau enoriaşii lui, dar nu şi despre propria-i nefericire. Unul dintre fraţi, fiind inspirat şi consolat de scrisorile lui, i-a sugerat să le adune într-o carte. Henry le-a cerut înapoi pentru o vreme pe cele mai bune, le-a copiat şi îmbunătăţit, a strîns bani din contribuţiile fraţilor şi le-a tipărit la Bristol. Exemplarele trimise la revistele Bisericii Anglicane au fost recenzate favorabil. Faima lui modestă nu i-a diminuat suferinţa cauzată de starea parohiei Charlinch. Martha era tot mai chinuită de durerile de spinare, avea frisoane, picioarele umflate şi stări de constipaţie alternînd cu diareea. Henry se ruga la Dumnezeu ca acestea să nu fie simptome de hidropizie incurabilă. Un doctor din Bridgwater pe care l-a chemat acasă, l-a liniştit întrucîtva, diagnosticînd-o pe Martha cu hidropizie sub-acută, şi i-a prescris o dietă strictă, picături de laudanum şi odihnă. Martha s-a dus să locuiască împreună cu mama lui Henry, în Widdicombe Crescent, pînă ce sănătatea i se va ameliora, dar nu s-a ameliorat niciodată. Henry a rămas la Charlinch, unde spera, se ruga, coresponda cu fraţii şi făcea în continuare slujbe care păreau inutile din punct de vedere spiritual.


În cea de-a paisprezecea lună de preoţie a primit o scrisoare expediată din Ventnor, de pe Isle of Wight. În ea scria: Dragă domnule Henry James Prince sau, dacă îmi ierţi impertinenţa, dragă FRATE Henry James Prince, trebuie să te văd cît se poate de urgent, căci nici un cuvînt al limbii scrise nu-mi poate exprima sentimentele şi gratitudinea. Eu, soţia şi sora mea venim cu toată graba să te vizităm la prezbiteriu, vechea locuinţă a familiei noastre. Aşteaptă-ne în seara imediat următoare primirii acestei epistole. Pe veşnicie, dragul meu domn,

al tău întru Domnul
Sam Starky.

Asta era ceea ce decanul îi spusese lui Henry că, probabil, nu va vedea niciodată, iar scrisoarea era încurajatoare. Henry a poruncit să fie aprinse focurile în cele patru dormitoare principale, dintre care trei rămăseseră nelocuite de la plecarea Marthei. A poruncit ca aşternuturile şi păturile să fie aerisite, paturile să fie făcute şi să se facă o curăţenie perfectă în toată casa pentru a doua zi. Deşi nu-i dojenise niciodată, servitorii erau puţin speriaţi de el, dar şi mai terifiaţi de întoarcerea parohului de al cărui tată îşi aminteau şi despre care ştiau că e nepotul unui lord. Pînă a doua zi după-amiază casa parohială era mai curată şi mai ordonată decît o văzuse Henry vreodată. A supravegheat-o pe servitoare cum aranjează masa pentru ceai, i-a sugerat să facă unele îmbunătăţiri şi s-a retras în birou. O vreme a rămas la o fereastră care-i permitea să vadă răscrucea. După ce au trecut două sau trei trăsuri, s-a aşezat şi a încercat să se concentreze asupra unui capitol vag, dar dătător de inspiraţie, al psalmistului german Gerhard Tersteegen. Numai cînd a auzit tropăitul de potcoave apropriindu-se, s-a dus în holul de la intrare şi a rămas cu mîinile împreunate umil în faţa lui, aşteptînd ca servitoarea să deschidă uşa. Ea o deschise, şi cînd cele trei persoane intrară, el se înclină şi spuse blînd:
- Bine aţi venit.
- Salut! i-a zis primul musafir, scoţîndu-şi pălăria şi întinzîndu-i mîna. Sam Starky! Dumneata eşti cu adevărat...?
- Henry Prince, a murmurat Henry Prince, şi a strîns slab mîna uşor umedă a unui bărbat care părea să-şi fi pierdut respiraţia de emoţie.

Starky era înalt şi nu cu mult mai în vîrstă decît Henry. Era îmbrăcat în haine scumpe, cu o croială la modă, şi doar o bandă albă la guler sugera statutul său clerical. Figura lui frumoasă avea trăsăturile nobile ale unui bust din marmură - poate şi din pricina palorii lui. Avea gesturi repezite, dar ciudat de vagi. I-a reţinut mîna lui Henry mai mult decît în mod obişnuit, fără să-l privească drept în faţă. Henry văzu că era o persoană care ştie că are nevoie de îndrumare.
- Dînsa e iubita mea soţie, zise Starky, arătînd spre o femeie care părea a fi tot ce-şi putea dori un soţ prosper şi respectat în zilele acelea: era bine îmbrăcată, supusă şi uşor alarmată în prezenţa unei persoane necunoscute.

Henry îi făcu o plecăciune.
- Iar dînsa e scumpa mea soră, Julia, spuse Starky. În ea găsim mereu un sprijin de nădejde.
- Vă citesc Scrisorile către frăţia Lampeter, domnule Prince, interveni Julia, cu un ton care sugera aprobarea.

În timp ce servitoarea o ajuta pe doamna Starky să-şi scoată boneta şi şalul, Julia şi le scoase pe ale sale într-un fel care sugera că se simte acasă.
- Sînt onorat, spuse Henry. Regret că soţia mea nu este aici să vă întîmpine. O suferinţă a ficatului a silit-o să meargă să se refacă în casa mamei mele din Bath. Doriţi să luaţi ceaiul după ce servitoare vă conduce în camere? Ceaiul şi o gustare - asta după ce vă veţi spăla şi aranja?
- Da, zise Julia, asta ar fi extrem de bine-venit după ce cumnata mea se va odihni şi eu voi avea grijă la despachetarea bagajelor. Dar ştiu că Sam abia aşteaptă să discute cu dumneavoastră.

Cu ochiul format, ca al unei menajere profesioniste, Julia urmări o servitoare ce ducea o cutie şi un geamantan.
- Daţi-mi voie să vă iau pălăria, i se adresă Henry lui Starky.

Starky se holbă la pălăria din mîna lui, de parcă era uimit s-o vadă acolo, apoi strigă:
- O, nu, nu, nu, nu, nu!

Şi o puse în grabă, împreună cu pardesiul, în cuier.
- Julia are dreptate, spuse el. Trebuie să vorbim singuri o clipă.
- Cu siguranţă. Desigur, murmură Henry şi-l conduse în birou.

Cu un gest al mîinii, îl invită pe Starky să ia loc într-un fotoliu lîngă foc, dar:
- Nu, nu, nu, nu, nu, staţi dumneavoastră! Eu sînt surescitat. Trebuie să mă plimb puţin, spuse Starky.

Henry se aşeză, cu coatele rezemate pe braţele fotoliului, urmărindu-şi musafirul printre degetele adunate în formă de cort.
- Iertaţi-mi agitaţia, zise brusc Starky. Îmi eşti preot asistent aici de paisprezece luni, iar eu îţi sînt străin. Dar pentru mine, dumneata nu eşti un străin.
- Da?
- Se mai întîmplă şi miracole, nu-i aşa?
- A te îndoi e o blasfemie.
- Aţi săvîrşit un miracol. Iar un alt miracol este faptul că nu aveţi cunoştinţă de el.
- Îmi veţi spune dumneavoastră, zise liniştit Henry.
- Acum două săptămîni eram foarte bolnav şi mă aflam la Ventnor, iar dimineaţa sora mi-a spus că nu voi mai apuca seara. La prînz poşta mi-a adus o scrisoare de la un prieten cleric din Bath, cu o tăietură dintr-o revistă şi rugămintea să-mi fie citită înainte de a muri. Cuvintele acelea explicau cum poate să ştie un om dacă el crede sau nu în Hristos.
- A! zise Henry.
- După ce mi s-au citit acele cuvinte, am vrut să ştiu cum se numeşte predicatorul şi doar atunci am aflat că era vorba de dumneata, preotul parohiei mele. I-am mulţumit lui Dumnezeu că mi-a trimis un asemenea păstor la turma mea. Mă simţeam fericit în spirit, aşa că le-am spus cîteva ultime cuvinte soţiei şi surorii mele şi m-am întins în pat, pentru a pleca în pace.
- Dar nu aţi murit, zise blînd Henry.
- Nu! Pulsul mi s-a accelerat, limba mi s-a înmuiat, vigoarea mi-a revenit în membre şi... iată-mă aici.

Se opri brusc şi se uită cu gura căscată la Henry, care, zîmbind, se ridică în picioare şi-i întinse braţele. Starky păşi între ele şi-l îmbrăţişă pe Henry cu fervoare. Îmbrăţişarea lui Henry era mai curînd una paternă. Cînd îşi coborî braţele, Starky se îndepărtă, murmurînd:
- E minunat!
- Pot să te numesc frate Starky? întrebă cu delicateţe Henry.
- Te rog! răspunse Starky, dînd din cap cu vehemenţă. A fi acceptat în Frăţia Lampeter este o onoare pentru care nici măcar nu am îndrăznit să mă rog.
- Atunci ia loc, frate Starky, spuse Henry cu o voce uşor mai puternică decît o auzise pînă atunci Starky. Acum e rîndul tău să mă asculţi, iar eu o să-ţi povestesc despre serviciul meu pastoral aici.
- Ăăă?
- Ia loc, te rog.

Starky se aşeză, cu gura uşor deschisă, în timp ce Prince se ridică în picioare şi, oprindu-se în faţa lui, cu mîinile împreunate la spate, rosti trist:
- Ai mulţumit lui Dumnezeu că m-a făcut păstor al turmei tale. Mărturisesc că nu mă descurc bine cu ea. Sînt un păstor prost.
- Cum vine asta?
- De mai bine de un an trudesc în biserica din Charlinch, la şcoală şi prin case şi am găsit numai oameni neascultători şi îndărătnici. Le-am spus cît de multă nevoie au de mîntuirea prin Hristos, am predicat, i-am implorat pe cei care văd că au nevoie de îndrumare să mă viziteze aici ca să-i sfătuiesc şi să-i ajut să se roage. Să-ţi spun cîţi au răspuns acestui apel?
- Te rog.
- Trei.
- Odios! Odios!
- Şi toţi sînt din parohiile învecinate, nu din Charlinch. Dacă nu ar fi fost cei trei oameni, aş fi părăsit locul acesta atunci, cînd boala a forţat-o pe soţia mea să plece, adică acum două săptămîni - chiar atunci cînd ai fost vindecat în mod miraculos de cuvintele mele. Dumnezeu ne-a ţinut în viaţă pe amîndoi pentru această întîlnire. Probabil că Duhul Lui Sfînt vrea să ne pună la treabă aici, în Charlinch.
- Şi oare despre ce lucrare poate fi vorba?
- Eşti parohul meu, spuse cu delicateţe Prince.
- Dar nu am ţinut nici măcar şase slujbe de cînd am fost hirotonisit. Această funcţie îmi aparţine pentru că a avut-o şi tata. Mă tem că am fost un creştin sărman şi întristător de formalist.
- Hristos îi iubeşte pe cei sărmani cu duhul, frate Starky. Şi nu te-a convins oare o anume rugăciune de puterea Lui?
- Da! Sînt convins că rugăciunea ta m-a vindecat la trup şi la suflet. Odinioară cel mai neaşteptat curent răcoros îmi producea neplăceri pulmonare, febră, tuse, care mă ţintuiau la pat săptămîni întregi. Ai făcut din mine un om nou...
- Nu eu, răspunse Henry. Duhul Sfînt, prin mine, ţi-a dat o naştere nouă şi mai curată.
- Şi zici că o să ne dea de lucru aici?
- Duhul are să ne pună la treabă pe amîndoi aici, în Charlinch, zise Henry cu o convingere neabătută.