Ele, poveştile, mi-au fost spuse de oameni care fuseseră deja. Din una am învăţat despre aglomeraţia de pe şosele, dar nu mergeam cu maşina. Din alta ar fi trebuit să învăţ să nu-mi ţin niciodată banii la mine.
Dintr-o a treia mi-am creat mari aşteptări privind Cornul de Aur, cu menţiunea că e foarte scump vaporul. Apoi, cineva mi-a amintit că undeva, nu mai ştia exact unde, pot vizita casa lui Dimitrie Cantemir. Să nu cumva să ratez Palatul Topkapı, mi s-a mai spus. Moscheea Albastră, altă recomandare. Şi-apoi, aşteptările.
Intrarea în oraş
Trecusem cu un an înainte prin alt oraş mare al Turciei, Izmir. Şi, pentru că fusese deviată circulaţia, l-am străbătut în plină lume a treia, fermecătoare pentru un turist, dar extrem de săracă, cenuşie, impresionantă tocmai prin aceste lucruri. Istanbulul te întâmpină însă cu un aer de vacanţă occidentalizat. Doar minaretele din zare şi steagurile Turciei fluturând peste tot îţi spun că nu ai intrat nici în Paris, nici în Milano. Pentru cei care au alte aşteptări, asta ar putea fi o dezamăgire. O dezamăgire falsă însă.
Prima zi, pe bănci în faţa obiectivelor
Auzisem atâtea despre Haremul Imperial, despre Pavilionul Sfintei Mantii, cel care conţine rămăşiţele Profetului, despre grădinile sale, încât trebuia să-mi încep Istanbulul cu Palatul Topkapı. Peste o oră îl admiram de pe o bancă, din afara lui. Impresionant. Ofertant. Frustrant. Pentru că era închis publicului. N-am înţeles dacă numai în ziua aceea sau pentru o perioadă mai lungă. Cele câteva cuvinte englezeşti ale omului de lângă uriaşa poartă s-au dovedit insuficiente.
Seara, parcul dintre Moscheea Albastră şi Sfânta Sofia. O seară luminată oriental, ca în cărţile cu poze ale copilăriei. Eu, tot pe o bancă, schimbându-mi poziţia într-un mod pe care un trecător mai leneş l-ar fi putut considera ridicol. Când cu faţa spre Moscheea Albastră, născută din ambiţia sultanului Ahmed I de a construi cea mai impozantă moschee din oraş. Când cu faţa spre mai trista, dar la fel de frumoasa Sfântă Sofia, fostă catedrală a Patriarhiei din Constantinopole, transformată apoi în moschee de Sultanul Mahomed.
Pe lângă toate, un soi de preaplin care nu poate fi povestit. Poate fi doar simţit la faţa locului. O primă poveste confirmată.
A doua zi, Cornul de Aur
Şi prima neconfirmare: preţul unei călătorii cu vaporul e acceptabil. Iar câteva ore pe vas, în Cornul de Aur, îţi aduc nu numai bucuria peisajului, dar îţi oferă o mulţime de alte informaţii despre obiective turistice de care auziseşi mai mult sau mai puţin: Fortăreaţa Galata, într-o parte, frustrantul Topkapı, văzut de departe în toată splendoarea, palatul de pe malul european al "părintelul turcilor", Mustafa Kemal, impresionantul pod al Bosforului, ţărmul asiatic, cu ale lui vile mai somptuoase decât cele de pe ţărmul european. O altă confirmare.
A treia zi, o casă în Fanar
Cartierul Fanar, cel în care n-ai voie să mergi de unul singur. Şi, pentru că-s într-un grup de cinci persoane, sunt bucuros că am ascultat sfatul: blocuri strivite sub propria greutate, scorojite, geamuri sparte, chipuri bătrâne frânte de griji, chipuri tinere deloc prietenoase. Şi-apoi, o casă mare, frumoasă, veche, dar lăsată în paragină.
Nu era un muzeu propriu-zis. Poate între timp a devenit, am înţeles că se făceau eforturi în sensul ăsta. Până pe la 1710, acolo a locuit fostul şi viitorul domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir, încă bucurându-se la vremea aceea de încrederea turcilor. Ce a urmat nu mai are rost să povestesc eu aici.
Şi încă ceva
Undeva în faţa Moscheei Eminönü, mi-am amintit sugestia unui prieten de a nu purta banii la mine. Îi luasem. Căutându-i, am avut parte de ultima confirmare a unei poveşti iniţiale: portofelul dispăruse.
Putea fi oricine, bineînţeles. Nu a fost vina Istanbulului, şi nu pentru a da vina pe oraş am scris asta aici. Ci pentru a încheia spunând că a fost singura dată când, pierzând sau furându-mi-se bani, nu m-am întristat. În Istanbul nu prea poţi să te întristezi. În plus, sejurul meu se apropia de sfârşit.
La Istanbul, cu Lucian Dan Teodorovici
Scriitorul Lucian Dan Teodorovici, în vârstă de 35 de ani, este coordonator al colecţiei Ego. Proză a Editurii Polirom şi senior-editor al publicaţiei Suplimentul de cultură. A scris şase scenarii de film şi a fost coscenarist al serialului TV Animat Planet, difuzat de Antena 1.
A publicat volumele: Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi (roman), Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana (povestiri), Circul nostru vă prezintă: (roman), Atunci i-am ars două palme (povestiri), Celelalte poveşti de dragoste (roman). Cărţile sale au fost sau urmează a fi traduse în: Germania, Ungaria, S.U.A., Italia, Egipt.
Nu rataţi!
Podul Galata. Construit în 1453, este cel mai vechi pod din Istanbul. Acoperit de o şosea pe care se circulă intens, podul atrage totuşi nenumăraţi pescari, care colorează mai întâi aiuritor, apoi reconfortant peisajul.
Restaurantele plutitoare din Eminönü. Dacă vreţi să vă lăsaţi uimiţi nu neapărat de mâncărurile oferite, puteţi doar să staţi şi să priviţi: sunt nişte vase plutitoare, pe care "performează" o serie de bucătari. S-ar putea să ameţiţi privindu-le încovoiate de valuri într-o parte şi-n alta. Cum reuşesc să gătească înlăuntrul lor bucătarii - asta cu siguranţă vă va uimi.
Marele Bazar. Vine, de asemenea, cu o istorie personală, fiind "inaugurat" tot undeva pe la jumătatea secolului al XV-lea. O uriaşă piaţă acoperită. Şi chiar dacă n-ai de gând să faci cumpărături, merită să-l vizitezi. Pentru că e o altă lume prin el însuşi.